În sintaxă, termenii tradiționali concordanța timpurilor sau corespondența timpurilor se referă la regulile care determină la ce timpuri pot sta predicatele în frază, în condițiile raportului în care se află. De fapt concordanța timpurilor se împletește cu cea a modurilor, de aceea este vorba și de concordanța modurilor împreună cu cea a timpurilor. În fraza cu subordonare, timpul și modul predicatului propoziției subordonate depinde de timpul și modul predicatului propoziției principale, dar și în fraza cu coordonare, predicatele depind unul de altul în privința acestor categorii gramaticaleBidu-Vrănceanu 1997, p. 140..
Concordanța timpurilor are interpretări mai mult sau mai puțin largi. Într-o frază cu două propoziții, între predicatele lor există totdeauna un anumit raport temporal: simultaneitatea acțiunilor exprimate, anterioritatea uneia față de a celeilalte sau posterioritatea uneia față de a celeilalte. În cazul frazei cu subordonare, raportul se stabilește pornind de la subordonată: procesul din aceasta este simultan cu cel din principală, anterior sau posterior celui din principală. Există totdeauna concordanță a timpurilor în sensul că predicatul subordonatei exprimă totdeauna raportul temporal, și dacă timpul său nu se schimbă atunci când verbul său regent este la trecut, față de cazul când este la prezent. Aceasta este situația, de pildă, în limba maghiarăCf. Kenesei 1998 (p. 57–58), Erdős 2001 (F. Az összetett mondat F. Fraza), Szende și Kassai 2007 (p. 257).. În gramatici ale unor limbi ca franceza sau engleza, în care timpul predicatului subordonatei se schimbă la schimbarea timpului verbului regent de la prezent la trecut, concordanța timpurilor se referă la acest fenomenCf. Close 1979 (p. 45 și 49, Delatour 2004 (134 és 139. o.), Kalmbach 2017 (p. 630)..
Există mai multe viziuni referitoare la tipurile de fraze în care se poate vorbi de concordanță a timpurilor. Definiția de mai sus este cea mai largă, dar există și unele mai restrânse. În gramatica limbii române, unii autori tratează concordanța timpurilor atât în fraza cu subordonare, cât și în cea cu coordonareDe exemplu Bidu-Vrănceanu 1997 sau Avram 1997.. Unii autori includ printre regulile concordanței timpurilor și pe cele care se referă la folosirea formelor temporale și modale în fraza cu propoziție circumstanțială condiționalăCf. Bidu-Vrănceanu 1997 fără numirea unor autori (p. 140), sau în viziunea lui Bussmann 1994 (p. 1064), ori a lui Close 1979 (p. 58).. În gramatici franceze, concordanța timpurilor este redusă la frazele cu subordonata introdusă prin conjuncția que „că”, atunci când verbul regent este la un timp trecutDe exemplu Delatour 2004 (pp. 134 și 139) sau Kalmbach 2017 (p. 630).
Numărul restricțiilor impuse de regulile de concordanță diferă de la o limbă la alta. Sunt limbi ca franceza sau engleza în care construcțiile de fraze au mai puține sinonime decât în română, de pildă. De asemenea, în cazul aceleiași limbi pot fi mai multe sau mai puține alternative în funcție de registru decât în altă limbă.
În limba română
Fraza cu propoziție completivă directă
Problema concordanței timpurilor se pune cel mai adesea în cazul frazei cu propoziție completivă directă. Se apreciază că în română restricțiile de concordanță sunt puțin evidențiate, după Avram 1997, chiar foarte reduseAvram 1997, p. 405. față de cele din franceză sau engleză.
Dacă predicatul principalei este la prezent, predicatul subordonatei exprimă simultaneitatea acțiunii sale cu cea a predicatului principalei tot prin prezent, anterioritatea față de ea printr-o formă de trecut, iar posterioritatea printr-o formă de viitor. În română, aceste raporturi pot fi exprimate cu aceleași forme temporale și dacă verbul regent este la un timp trecut, în acest caz acestea nefiind folosite cu valoare absolută, adică raportându-se la momentul vorbirii, ci cu valoare relativă, în raport cu un moment dinaintea celui al vorbirii. Pană Dindelegan 2013 afirmă că în română se preferă această folosire a formelor temporale în subordonată, însă se pot folosi și alte forme, analoge cu cele din franceză sau englezăPană Dindelegan 2013, p. 63-64..
De pildă, simultaneitatea cu acțiunea predicatului principalei exprimată la un timp trecut este redată astfelAvram 1997, p. 218.: N-am observat că vine după mine (predicatul subordonatei la prezent cu valoare relativă de trecut) sau N-am observat că venea după mine (predicatul subordonatei la imperfect, tot un timp trecut, cel care exprimă de regulă o acțiune simultană cu alta în trecut).
Anterioritatea se poate exprima și cu perfectul compus cu valoare relativă în locul mai mult ca perfectului: Mi-a spus că a lipsit o lună sau Mi-a spus că lipsise o lună.
Posterioritatea se exprimă cel mai adesea printr-o formă de viitor sau prin prezent, deși, fără context, o asemenea frază nu exprimă dacă acțiunea posterioară a avut loc înaintea momentului vorbirii sau va avea loc după acesta: Andrei mi-a spus că va pleca/pleacă la Brașov. Pentru ca să fie clar că acțiunea subordonată a avut loc tot în trecut, se folosește o formă numită de Pană Dindelegan 2013 „viitor în trecut”: Andrei mi-a spus că avea să plece la Brașov.
Fraze cu alte tipuri de subordonate
Într-o propoziție circumstanțială temporală ca cea din fraza În timp ce mânca, a sunat telefonulAvram 1997, p. 223., sau în una cauzală ca în Am ieșit repede, fiindcă mă grăbeamBărbuță 2000, p. 311., predicatul nu poate fi decât la imperfect pentru a exprima simultaneitatea acțiunii cu acțiunea din principală.
Fraze cu coordonare
În cazul a două propoziții coordonate, dacă acțiunile sunt simultane, cele două predicate sunt la același timp, eventual la moduri diferite. ExempleAvram 1997, p. 411.: Muncește și cântă; Să nu adormi și să fii atent la bagaje; Dă-mi mâna și să uităm supărarea.
Anterioritatea și posterioritatea sunt exprimate cu forme temporale corespunzătoare: El mâncase și acum dormea – ambele acțiuni în trecut, prima la mai mult ca perfectul, anterioară celei de-a doua, care este la imperfect; Ea este la noi, dar o să plece curând – prima acțiune în momentul vorbirii, la prezent, a doua posterioară primei, la viitor.
Există restricții în cazul folosirii indicativului prezent cu valoarea altui timp sau a altui mod într-o propoziție coordonată cu alta. Astfel, nu se poate alătura un perfect compus cu un prezent istoric (ex. *s-a născut în... și moare în...), sau un imperativ cu un prezent cu valoare de imperativ (*pleacă... și faci...). Astfel de predicate trebuie să fie la aceeași formă: s-a născut în... și a murit în..., se naște în... și moare în..., pleacă... și fă..., pleci... și faci...Avram 1997, p. 217..
În limba franceză
În fraza franceză, predicatul completivei directe nu exprimă totdeauna la fel ca în cea românească simultaneitatea, anterioritatea și posterioritatea față de predicatul principalei, atunci când acesta este la un timp trecut, adică concordanța timpurilor este mai puțin liberă în franceză decât în română.
Cu subordonata la indicativ
Atunci când predicatul principalei este la prezent sau la viitor, nu există deosebiri între franceză și română, în afară de faptul că în franceză sunt în plus două forme temporale care exprimă anterioritatea, respectiv posterioritatea față de timpul din principalăSecțiune după Delatour 2004, p. 134..
Dacă predicatul principalei este la un timp trecut, atunci predicatul subordonatei este, cu unele excepții, la alte forme decât atunci când principala este la prezent, pentru a exprima aceleași raporturi temporale. Principiul acestei schimbări este că, față de cazul precedent, formele de prezent din subordonată (inclusiv aceste forme ale verbelor auxiliare) se înlocuiesc cu forma de indicativ imperfect, iar forma de viitor simplu se înlocuiește cu cea de condițional prezent, care aici nu are valoare de condițional, ci de viitor în trecut:
Je croyais qu’il travaillait (simultaneitate – indicativ imperfect) Credeam că pleacă était parti (anterioritate – indicativ mai mult ca perfect) a plecat/plecase venait de partir (anterioritate – mai mult ca perfect recent) tocmai a plecat/plecase partirait (posterioritate – viitor în trecut – forma condiționalului prezent) va pleca/avea să plece allait partir (posterioritate – viitor apropiat în trecut) urma să plece
În unele cazuri nu este obligatorie aplicarea acestor reguli, adică forma predicatului subordonatei este aceeași, fie că predicatul principalei este la prezent sau la viitor, fie că este la un timp trecut: când predicatul principalei este la perfect compus și este clar că predicatul subordonatei exprimă o acțiune în curs și în momentul vorbirii, respectiv care va continua și după acesta: Éric m’a dit ce matin que les Dupont sont en voyage et qu’ils reviendront bientôt „Éric mi-a spus azi-dimineață că familia Dupont călătorește și că se va întoarce în curând”; când subordonata exprimă un adevăr general: Le professeur expliquait aux élèves que la Terre tourne autour d’elle-même et autour du Soleil „Profesorul le explica elevilor că Pământul se învârte în jurul axei sale și în jurul Soarelui”.
Mai este de amintit că, dacă verbul regent este la prezent sau viitor, iar predicatul subordonatei la indicativ imperfect, indicativ mai mult ca perfect sau la modul condițional, acestea nu se schimbă atunci când toată fraza trece în planul trecutului prin trecerea verbului regent la un timp trecut.
Cu subordonata la subjonctiv
Când predicatul propoziției principale este un verb care cere ca în subordonată predicatul să fie la modul subjonctiv, regulile concordanței timpurilor sunt asemănătoare cu cele din cazul folosirii indicativului, cu unele deosebiriSecțiune după Kalmbach 2017, p. 629..
În primul rând, subjonctivul prezent exprimă și simultaneitatea, și posterioritatea. În al doilea rând, când predicatul principalei este la trecut, regulile nu se aplică în registrul curent al limbii, ci numai în varianta scrisă a celui elevat, dar rar și aproape exclusiv la persoana a treia, folosindu-se subjonctivul imperfect în locul celui prezent și subjonctivul mai mult ca perfect în locul celui trecut. Exemple: Il voulait que tout soit réglé dans les moindres détails (subjonctiv prezent) vs. Il voulait que tout fût réglé dans les moindres détails (subjonctiv imperfect) „Voia ca totul să fie aranjat până la cele mai mici amănunte”; Il aurait voulu que vous ayez fini (subjonctiv trecut) vs. Il aurait voulu que vous eussiez fini (subjonctiv mai mult ca perfect) „Ar fi vrut ca voi să fi terminat”.
În limba engleză
În această limbă, restricțiile sunt asemănătoare ca importanță cu cele din franceză. Și în engleză se folosesc alte forme verbale în completiva directă dacă predicatul principalei este la prezent și altele dacă este la trecut. De pildă, trecerea de la vorbirea directă la cea indirectă cu verb regent la un timp trecut provoacă următoarele schimbări atunci când vorbitorul relatează obiectiv, fără a vrea să sugereze că informația este în mod necesar adevărată sau când informația este neadevărată ori neactualăEastwood 1994, p. 352, cu verbul regent la trecutul simplu.: de la prezentul simplu la trecutul simplu: Kay said ‘I feel ill’ „Kay a spus: – Mă simt bolnavă” → Kay said she felt ill „Kay a spus că se simte bolnavă”; de la trecutul simplu la mai mult ca perfect: He told us ‘I bought the shirt’ „Ne-a spus: – Am cumpărat cămașa” → He told us he had bought the shirt „Ne-a spus că a cumpărat / cumpărase cămașa”; de la viitorul simplu la viitorul în trecut (future in the past), adică de la prezentul simplu al auxiliarului viitorului simplu la condiționalul prezent (present conditional) al acestuia: I told them ‘You will get wet’ „Le-am spus: – O să vă udați” → I told them they would get wet „Le-am spus că o să se ude”.