Frații Purității (în Limba arabă الصفاء‎ إخوان‌, Iḫwān aṣ-Ṣafā) sau Frații Purității și Prietenii întru Credință (Iḫwān aṣ-Ṣafā wa Ḫillān al-wafā) reprezintă o breaslă de gânditori autointitulată 'Iḫwān aṣ-Ṣafā’ wa Ḫillān al-wafā’ "Frații Purității și Prietenii întru Credință", care în Basra, Irak, secolului X, lansează un puternic manifest cultural de factură eclectică, fundamentându-și poziția filosofică pe respectul asupra universalității gândirii, structurată de reguli precise subordonate științelor matematice.

O frăție secretă, autorii enciclopediei de natură filosofică și religioasă denumită „Epistolele fraților purității și ai prietenilor întru credință loiali” (Rasāʾil ikhwān aṣ-ṣafāʾ wa khillān al-wafāʾ), care este revendicată de siitii duodecimani și de către ismailiți (șiiți septimani), ca parte a învățăturii lor, în ciuda criticii la adresa doctrinei Imamului Ascuns.

Considerați a fi inițiatorii primei enciclopedii arabe, Frații Purității fac parte din autorii canonici ai filosofiei teoretice redactate în limba arabă clasică, alături de Al-Kindi, Al-Farabi și Avicenna.

Denumirea Cu referire la denumirea acestora, exista mai multe teorii, însă cea care predomină este reflectată de probabilitatea influenței lucrării Kalīla și Dimna asupra titulaturii asumate de către Frații Purității. Povestirea din lucrarea Kalīla și Dimna, care ar sta la baza acestui titulaturi, poartă denumirea de ,,Porumbița gulerată” sau ,,Pilda despre frații întru curățenia sufletului și despre alianța lor întru prietenie” ori ,,pilda întru curățenia sufletului și a întrajutorării dintre ei”, și reflectă, pe baza alegoriei cu referire la patru personaje (corbul, gazela, șobolanul și țestoasa), indestructibilitatea unei prietenii și actele care funcționează ca un liant în constituirea acesteia.

În plus, denumirea acestora este frecvent elaborată în termeni mutaziliți, ismailiți și sufiți care nu se găsesc în povestirea ,,Porumbița gulerată” din lucrarea Kalīla și Dimna, de exemplu: ,,,lkhwān al-Safā' și Prietenii Loialității”,  ,,lkhwān al-Safā' și Prieteni ai loialității și oameni ai dreptății și fii ai Laudei”, ,,lkhwān al-Safā' și Prietenii loialității și Oamenii de laudă și Fii ai Gloriei”, ,,lkhwān al-Safā' și Prieteni ai loialității și oameni ai dreptății și fii ai laudei și domni ai adevărurilor și posesori ai semnificațiilor” precum și denumirea de ,,lkhwān al-Safā' și Prieteni Nobili”. Unele dintre aceste denumiri sunt citate oficial la începutul și la sfârșitul Enciclopediei Epistolelor și, prin urmare, ar putea fi de așteptat să fie denumiri oficiale sub care aceștia și-ar fi dorit să fie cunoscuți. Există o legătură cu mutaziliții în ceea ce privește denumirea „Oamenii justiției”: mutaziliților le plăcea să se refere la ei înșiși drept „oameni ai unității și justiției”. Expresia „Deținătorii semnificațiilor” este o referire probabilă la doctrina bāṭin și ẓāhir expusă de către ismailiți.

Expresia „lkhwan al-Safa” a fost tradusă variat, în limba engleză ca „Brethren of Purity”, „The Pure Brethren”, „Sincere Brethren”, „Sincere Friends”, în limba Germană ca „die lauteren Brüder”, „die treuen Freunde”, „die aufrichtigen Brüder und treuen Freunde”, în limba Franceză ca „les Frères de la Pureté”, respectiv în limba română ca „Frații Purității”.

Frații Purității se adresează frecvent nu doar ca Ikhwan al-safa’ (Frații Purității), ci și sub denumirea Khillan al-wafa („Prietenii loiali”) și se caracterizează prin alte epitete care evidențiază noblețea și dreptatea.

Identitatea membrilor Numele cel mai adesea folosite cu referire la identitatea membrilor sunt: Abū Sulaymān Ibn Maʻ šar al-Bustī, Abū al-Hasan ʻ Alī ibn Hārūn al Zanğāni, Abū Ahmad al-Mihrağānī, Abū al-Hasan al-ʻ Awfī și Zaīd Ibn Rifāʻ a. Există mai multe surse de scrieri cu privire la identitatea acestora, dintre care:

Surse medievale Prima sursă, considerată a fi cea mai importantă o reprezintă „Cartea plăcerii și a convivialității”, lucrare ce aparține lui Abu Hayyan al-Tawhidi (d. 1023) , ce conține un pasaj în care sunt menționați Frații Purității. Mai mult, apar menționate și următoarele nume: Zaīd Ibn Rifāʻ a, Abu Sulayman Muhammad b. Mashar al-Busti, cunoscut sub numele de al-Maqdisi, Abu’l-Hasan ‘Ali b. Harun al-Zanjani, Abu Ahmad al-Nahrajuri, al-‘Awfi. Potrivit acestei surse, epistolele erau compuse de un grup de idealiști care se considerau chemați să purifice Islamul, bazat pe Revelație și exprimat mai ales într-o lege prin combinare cu filosofia de derivație greacă. Întrebat dacă i-a văzut personal pe cei care au scris Epistolele, al-Tawhidi spune că i-a văzut pe unii dintre ei, suficient pentru a concluziona că lucrarea este un amestec în care bucăți de adevăr sunt copleșite de o masă de erori.

A doua sursă este reprezentată de ‘Abd al-Jabbar din secolul al X-lea (d. 1025), mutazilit, care a lucrat ca judecător în Rayy la sfârșitul secolului al X-lea și a cărui mărturie a fost observată pentru prima dată de S. M. Stern. În lucrarea lui ‘Abd al-Jabbar, numită „Confirmarea dovezilor de profeție”, lucrare polemică îndreptată mai ales împotriva ismailiților, acesta precizează că împotriva oamenilor care se presupune că se „ascund” în spatele șiismului (ismailit) și ale căror păreri reale, crede el, sunt că Profetul a fost un jongler a cărui religie este pe cale să se încheie. Printre aceștia îl menționează pe judecătorul al-Zanjani, „care este unul dintre șefii lor și printre ai cărui adepți sunt secretari și oameni de rang înalt”. El dă numele unora dintre acești adepți puțin mai departe: „L-am remarcat pe acest Qadi al-Zanjani”, observă el, „deoarece este un om grozav printre ei. Printre adepții săi se numără Zayd b. Rifa’a secretarul, Abu Ahmad al-Nahrajuri, al-‘Awfi și Abu Muhammad b. Abi’l-Baghl, secretar și astronom. Toți aceștia sunt locuitori din Basra și sunt încă în viață: alții sunt, în alte locuri decât Basra”. Patru dintre acești bărbați figurează și pe lista lui al-Tawhidi, deși unul dintre numele lui al-Tawhidi, Abu Sulayman al-Busti (cunoscut sub numele de al-Maqdisi), lipsește, iar un altul, Muhammad b. Abi’l-Baghl, secretar și astronom, este nou. Nu poate exista nicio îndoială că referirea aici este la același grup ca cel descris de al-Tawhidi și aici nu rămânem nicio îndoială cu privire la șiismul lor. Dar de data aceasta epistolele lor nu sunt menționate.

A treia sursă este Abu Sulayman al-Mantiqi (cunoscut și ca al-Sijistani), filozoful și profesorul lui Abu Hayyan al-Tawhidi (d. 1023). Avem, de asemenea, o declarație de la acesta cu privire la Epistole, păstrată într-un simbol al istoriei sale a filozofilor greci și islamici cunoscut sub numele de „Cabinetul înțelepciunii” (Siwan al-hikma). El nu spune nimic despre fraternitatea sau șiismul lor; însa precizează că „cincizeci și una de epistole” au fost scrise de un singur om, Abu Sulayman al-Maqdisi (al-Busti).

Potrivit acestor trei surse prezentate:

fondatorii și membrii principali ai frăției sunt persoane de rang, doi dintre aceștia sunt funcționari publici, unul dintre ei judecător, și toți par a fi oameni de litere cu predilecție pentru filozofie și știință aceștia locuiesc în orașul Basra, unde au loc și întâlnirile sunt șiiți, iar scopul lor este de a promova o sinteză a religiei și filosofiei revelate, convinși că revelația are nevoie de curățare prin mijloace raționaliste, ceea ce ‘Abd al-Jabbar a considerat că ei erau dușmani ai islamului în urmărirea scopului lor, aceștia au compilat cincizeci sau cincizeci și una de epistole despre a ceea ce ei numesc filosofie, le-au publicat și au încercat să câștige adepți pentru aceste idei.

Surse ulterioare Sursele ulterioare nu ne spun mai multe despre autori decât primele trei surse, dar indică faptul că ismailiții au început să-i revendice ca fiind ai lor.

Când ‘Abd al-Jabbar a identificat frăția ca fiind una ismailită, el nu a făcut distincția între ramurile foarte diferite în care ismailismul ajunsese să fie împărțit. Pentru al-Jabbar, era tot o erezie abominabilă, indiferent de subdiviziunile acestei ramuri. Autorii erau ismailiți de un fel sau altul, se pare că ei nu au subscris la ismailismul de tipul fatimid, reprezentat de califii fatimizi din Africa de Nord și Egipt (909–1171). Epistolele par să fi rămas necunoscute ismailiților fatimizi. Fatimizii au dispărut în cele din urmă, lăsând în urmă o serie de ramuri, iar printre aceste ramuri Epistolele au ajuns să fie cunoscute și atât de iubite, încât autorii au fost numărați printre patriarhii lor.

O sursă care să le revendice ca atare, probabil cea mai veche disponibilă, aparține comunității siriene a nizarițlor. Lucrarea este atribuită unui propagandist sau misionar nizarit (da’i) care a fost ucis în Alep la scurt timp după 1100, iar pasajul de interes a fost identificat și tradus de  S. M. Stern. Vorbește despre cei care „au colaborat la alcătuirea unor epistole lungi, în număr de cincizeci și două, pe diferite ramuri ale învățăturii” și îi identifică cu primii misionari ai mișcării, care au murit când Muhammad, fiul lui Isma‘il (m. înainte de 765), a murit și „autoritatea sa a trecut fiului său, ‘Abd Allah b. Muhammad, cel ascuns, care a fost primul imam care s-a ascuns de adversarii contemporani, din moment ce epoca sa a fost una de întrerupere și judecată, iar uzurpatorii abasizi i-au cautat pe cei (a imamilor) a caror identitate era cunoscută, din invidie și ura față de Prietenii lui Dumnezeu.”

Referiri cu privire la Epistole se găsesc de la mijlocul secolului al XII-lea, deseori împreună cu citate lungi și respectuoase, în scrierile unei alte ramuri a ismailismului, taibiții din Yemen. Și de la sfârșitul secolului al XII-lea sau începutul secolului al XIII-lea, autorii taibiți ne spun că Epistolele au fost compuse de un imam, mai exact de al doilea imam ascuns, Ahmad b. ‘Abd Allah b. Muhammad b. Isma’il, care se ascunsese pentru a scăpa de persecuția de către califul abbasid Al-Mamun. Autorii taibiți chiar au ajuns să identifice epistolele drept „Coranul imamilor”.

Potrivit istoricului sunnit Ibn al-Qifti (m. 1248), Epistolele au fost atribuite și imamului Ja'far al-Sadiq (m. 765) sau chiar lui Ali (d. 661).

Învățatul sunit din secolul al XIV-lea, Safadi, îi listează pe candidații pentru calitatea de autor al Epistolelor ca, pe Ali, Ja’far al-Sadiq, marele alchimist Jabir b. Hayyan, martirul mistic Al-Hallaj, precum și renumitului teolog sunit Al-Ghazali.

Întâlnirile membrilor Pare destul de sigur că Epistolele au fost produsul unor întâlniri convocate de Frați în scopul discuțiilor filosofice. Un autor a asemănat în mod adecvat conținutul Epistolelor cu proiectul de deliberări al unei societăți învățate, compusă dintr-un secretar bine educat, iar acest lucru ar putea fi foarte aproape de adevăr: autorii Epistolelor insistă ca Frații lor să țină întruniri speciale la momente stabilite, la care nimeni altcineva în afară de ei nu trebuie să participe, unde secretele și cunoștințele lor esoterice pot fi discutate în liniște. De asemenea, se sugerează că o astfel de întâlnire să aibă loc la fiecare douăsprezece zile. Există o asemănare între aceste întâlnirile ținute de Frații Purității și întâlnirile la care au participat credincioșii sectei ismailită, în perioada fatimidă din Egipt, care se țineau de două ori pe săptămână, luni și joi, pentru citirea și studiul textului.

Doctrina