Civilizația minoică a fost o civilizație din Epoca Bronzului mijlociu care a apărut pe insula Creta, s-a dezvoltat ulterior prin expansiune teritorială în insulele adiacente (e.g., Antikythera) precum și în insulele Ciclade (e.g., Santorini sau Thera/Thira) și a înflorit din aproximativ secolul al XXVII-lea î.Hr. până în secolul al XV-lea î.Hr., în mare parte datorită comerțului pe care minoicii (sau minoienii, după cum sunt cunoscuți alternativ de asemenea) îl efectuau în Marea Egee și Marea Mediterană. A fost redescoperită la începutul secolului al XX-lea datorită activității arheologului englez Sir Arthur Evans împreună cu arheologul scoțian Duncan Mackenzie. Istoricul și filosoful american Will Durant face referire la civilizația minoică ca „prima verigă din lanțul european”, având în vedere faptul că aceasta este adesea considerată prima și cea mai veche civilizație europeană. Se consideră că primii locuitori ai Cretei au venit pe insulă acum cca. 128.000 ani, în timpul Paleoliticului mijlociu, cel mai probabil din Anatolia, fiind descendenți ai fermierilor neolitici (deși, conform unor studii genetice relativ recente, acestea sugerează faptul că minoicii au fost europeni indigeni, adică de origine indo-europeană).
Cu toate acestea, până la începutul mileniului al V-lea î.Hr. nu au existat semnele unei agriculturi avansate pe insula Creta. În 2200 î.Hr., minoicii au început să construiască palate (sisteme rezidențiale urbane proprii, nefortificate în mare parte) pe teritoriul insulei Creta. Apariția acestei civilizații și perioadele de bruscă înflorire întrerupte parțial de cataclisme (i.e., cutremure precum și o erupție vulcanică de pe Santorini (Thera), una dintre cele mai mari erupții vulcanice din istoria umanității, care a afectat colonia minoică de la Akrotiri) rămân până în ziua de astăzi un mister ca de altfel și limba populației minoice (inițial notată cu script hieroglific, posibil influențat de hieroglifele egiptene cu care minoicii au intrat în contact prin comercianții egipteni, ulterior în alte două formate/sisteme de scriere cunoscute ca Linear A respectiv Linear B în limba engleză sau Liniarul A respectiv Liniarul B în limba română). De asemenea, este probabil ca civilizația și cultura minoică să se fi stins gradual (deși inițial a co-existat pentru o anumită perioadă de timp) după ce a fost asimilată cu cea a micenienilor care au invadat și cucerit insula Creta după o serie de dezastre naturale care au afectat considerabil anterior populația nativă de pe insulă, slăbindu-le astfel puterea de reconstrucție a palatelor și apărarea față de o putere militară străină ostilă.
Termenul „minoic” provine de la numele regelui legendar cretan Minos și a fost folosit pentru prima dată de arheologul englez Arthur Evans. Capitala civilizației minoice (sau reședința regală a acesteia precum și centrul administrativ, cultural și religios al insulei Creta în Antichitate) se afla la Cnossos, un oraș cu un complex rezidențial de tip palat/palațial care putea adăposti circa 80.000 de oameni (cunoscut pentru mitul lui Tezeu și al minotaurului din labirint) și care era legat de o altă rețea de asemenea orașe de-a lungul Cretei, mai precis Faistos, Malia, Zagros și Kydonia. Conform unei alte estimări, populația totală combinată a palatului din Knossos cu cea a orașului antic eponim se ridica la 100.000. Civlizația minoică a fost una predominant pașnică, artistică, culturală, agricolă și comercială, cu rute maritime de comerț atât în Marea Egee (către nord-est) cât și în Marea Mediterană (către sud, pe Marea Libiei, spre Egiptul Antic, vest spre Cipru și Fenicia, respectiv nord-vest spre alte insule grecești de asemenea) care au contribuit covârșitor la dezvoltarea acesteia. Totuși, multe alte aspecte ale acestei civilizații europene antice rămân încă un mister sau sunt relativ ambigue. Conform anumitor cercetători, declinul civilizației minoice este asimilat cu legenda continentului insulă pierdut Atlantida, descrisă în cele două dialoguri ale lui Platon, Timaios și Critias. Civilizația minoică a fost precedată de și a influențat ulterior semnificativ civilizația cicladică și urmată de civilizația miceniană.
Generalități Cea mai timpurie civilizație europeană de nivel înalt, civilizația minoică, a luat naștere în bazinul oriental al Mării Mediterane, pe insula Creta respectiv în insulele mai mici adiacente Cretei până în arhipelagul Cicladelor. De-a lungul Epocii bronzului, civilizațiile minoică și cicladică s-au influențat reciproc. Mai mult, civilizația minoică a făcut parte din cultura cicladică.
După declinul civilizației minoice, locul în acest spațiu i-a fost luat de cultura miceniană, reprezentată de ahei (i.e. grecii continentali, proto grecii antici sau „primii greci”), care au fost primii indo-europeni ce au ocupat Creta.
Cadrul geografic thumb|left|Harta Cretei în Antichitate
Insula Creta este situată în extremitatea sudică a Mării Egee (între Marea Cretei și Marea Libiei de asemenea), mare împânzită de insule și situată între Grecia și Asia Mică. Insula are un sol relativ fertil, mai ales în câmpia Mesarei, posedă zăcăminte de cupru, un element indispensabil civilizațiilor din Epoca bronzului și este larg deschisă spre Mediterană, Grecia, Insulele Egee, Orientul Mijlociu și Egipt.Lévêque, 1987, p. 38
Este posibil ca civilizația minoică să fi fost rezultatul unei dezvoltări interne, dar este foarte probabil ca ea să fi fost stimulată de legăturile comerciale și culturale cu Asia Mică și, în măsură mai mică, cu Egiptul.
Potrivit lui Homer, în Creta existau 90 de orașe. Cele mai importante erau: Cnossos, care controla partea de nord a insulei, Faistos, care controla partea de sud a insulei, Malia, care controla partea central-estică, Kato Zacros, care controla extremitatea de est și Chania, care controla partea de vest a insulei.
Creta avea în jurul anului 1950 î.Hr. palate splendide, orașe mari și prospere, acestea fiind probabil rezultatul atât al producției pe scară mare a uleiului de măsline și a vinurilor, cât și ca urmare a comerțului practicat intens în zona de răsărit a Mării Mediterane.
Cronologie și istorie Cronologie 3650-3000 î.Hr. EMI Epoca prepalațială 2900-2300 î.Hr. EMII 2300-2160 î.Hr. EMIII 2160-1900 î.Hr. MMIA 1900-1800 î.Hr. MMIB Epoca protopalațială 1800-1700 î.Hr. MMII 1700-1640 î.Hr. MMIIIA Epoca neopalațială 1640-1600 î.Hr. MMIIIB 1600-1480 î.Hr. LMIA 1480-1425 î.Hr. LMIB 1425-1390 î.Hr. LMII Epoca postpalațială 1390-1370 î.Hr. LMIIIA1 1370-1340 î.Hr. LMIIIA2 1340-1190 î.Hr. LMIIIB 1190-1170 î.Hr. LMIIIC 1100 î.Hr. Epoca subminoică
S-a crezut mult timp că minoicii erau un popor de origine ne-indo-europeană, fiind înrudiți probabil cu populațiile din Anatolia (i.e. hitiții, regiune de unde au provenit inițial, cel mai probabil, migrând spre Creta ulterior). Cea mai veche dovadă a prezenței umane pe insula Creta datează din anul 7000 î.Hr.C. Broodbank, T. Strasser, Migrant farmers and the Neolithic colonisation of Crete, Antiquity, 1991, 65: 233–245., reprezentând rămășițele unei comunități agricole neolitice preceramice.
Grecii antici au păstrat în secolele ulterioare memoria (precum și influența) grandorii minoice în propria lor cultură, dar istoria acestei civilizații este învăluită foarte mult în legendă, mit și mister. Conform celei mai cunoscute dintre ele, orașul elen Atena trimitea regelui cretan Minos în fiecare an, drept tribut, tineri și fecioare, aceștia fiind sacrificați Minotaurului, monstrul jumătate om, jumătate taur, din adâncul labirintului. În cele din urmă, eroul atenian Tezeu omoară bestia și reușește să scape din labirint. Datorită legendei, adjectivul „minoic”, derivat din numele legendarului rege Minos, fiul lui Zeus și al nimfei Europa care era fiica regeleui fenician Agenor, fiind invenția lui Sir Arthur Evans,John Bennet, "Minoan civilization", Oxford Classical Dictionary, 3rd ed., p. 985. este folosit în expresia „civilizația minoică”, sinonim pentru „civilizația cretană”.
Acest mit (al Minotaurului) provine probabil de la realitatea sacrificării taurilor. Singurii expuși pericolului erau acrobații, antrenați să execute salturi peste tauri, prinzându-se de coamele acestora. Frescele viu colorate, pictate pe pereții palatului de la Cnossos, sugerează faptul că membrii societății minoice erau optimiști, relaxați și iubitori ai plăcerilor vieții. Se pare că populația era predominant pașnică și se simțea în siguranță, deoarece palatele și orașele nu erau fortificate și secole de-a rândul soldații nu au purtat armuri, Creta nefiind invadată din exterior de asemenea foarte mult timp.
Perioada veche (2700-2000 î.Hr.) thumb|150 px|left|Vas minoic decorat cu motivul securii duble (i.e., labrys)
Dupǎ o dezvoltare mai puțin spectaculoasǎ în Epoca neoliticǎ, insula Creta a devenit o zonă de mare înflorire a civilizației, odatǎ cu începutul Epocii bronzului în jurul anului 2700 î.Hr.Peter N. Stearns (ed.), The Encyclopedia of World History, 6th Edition, Boston: Houghton Mifflin Company, 2001. ISBN 0-39565-237-5
Civilizația minoicǎ atinge maxima ei înflorire la jumătatea mileniului al III-lea î.Hr. (în jurul anului 2500 î.Hr.Carl Roebuck, The World of Ancient Times, Charles Scribner's Sons: New York, 1966, p. 101.), când a crescut brusc nivelul de prosperitate al comunitǎților rurale, ca și cel al producției artizanale, reprezentatǎ de obiectele de lux din piatrǎ și metal fațǎ de fondul tradițional de utilaj litit în aria agro-pastoralǎ a insulei. S-au detașat elementele unei civilizații protourbane și a unor grupuri sociale privilegiate, dispersate în mai multe centre de autoritate incipientǎ care explica diferențele regionale multiple ale acestui orizont. Tehnicile metalurgice originare din Ciclade au influențat metalurgia bronzului cretan și și-au fǎcut simțitǎ influența pânǎ în nordul Greciei continentale. Obiectele din argilǎ și marmurǎ s-a rǎspândit în afara sferei de influențǎ. Așezǎrile, deși erau lipsite de fortificații, marcau un stadiu protourban caracteristice Epocii bronzului.
S-au păstrat, din acea perioadă, inscripții hieroglifice indigene pe sigilii și ceramică, dar acestea nu au putut fi încă descifrate. Tot de atunci datează și desenele votive reprezentând „securea dublă” (labrys), caracteristice religiei minoice.
Creta participǎ la un fenomen ce se va accentua în prima jumǎtate a mileniului al II-lea î.Hr., fiind integrată într-un amplu sistem de schimburi comerciale est-mediteraneene la care participǎ Egiptul, Cicladele și Asia MicăBeck, Roger B., Linda Black, Larry S. Krieger, Phillip C. Naylor, Dahia Ibo Shabaka, (1999). World History: Patterns of Interaction. Evanston, IL: McDougal Littell. ISBN 0-395-87274-X., Siria și Grecia Continentalǎ.
Perioada mijlocie (2000-1580 î.Hr.) thumb|200 px|Presupusul inel al lui Minos thumb|„La Parisienne” (Pariziana), frescă minoică
Perioada mijlocie a început cu revolte sociale, pericole externe și migrații din Grecia continentală și Asia Mică. În acest timp, minoicii au început sǎ stabileascã colonii în Thera/Thira (Santorini), Rodos, Melos și Kithira.
În jurul anului 2000 î.Hr., ca urmare a apariției unor formațiuni, s-a dezvoltat un nou sistem politic ce a fost stabilit în jurul unor persoane centrale cu autoritate concentratǎ - regii locali, suficient de puternici pentru a-și transmite din generație în generație puterea și pentru a și-o manifesta prin mari construcții monumentale. Exploatau aria ruralǎ ce le era subordonatǎ.
Tot în jurul anului 2000 î.Hr., apar și primele „palate”, indiciu sigur al ivirii unei noi și puternice puteri centrale care stăpânea cel puțin trei așezări: Cnossos, Faistos și Malia.Lévêque, 1987, p. 39