Primul Imperiu Francez este numele dat de istorici formei de guvernământ monarhice, anume de imperiu, pe care a avut-o Franța în două perioade. Prima s-a desfășurat între 18 mai 1804, când a fost proclamat împărat Napoleon I, până atunci Primul Consul al Republicii Franceze, și 4 aprilie 1814, când acesta a abdicat și a fost exilat. A doua perioadă, numită „Cele o sută de zile”, a început la 20 martie 1815, când Napoleon s-a întors la Paris plecând din exil, și 7 iulie 1815, după ce armata franceză a fost învinsă în bătălia de la Waterloo și Napoleon I a abdicat din nou, iar împărat a devenit, ca Napoleon al II-lea, fiul său copil de patru ani, în numele căruia a guvernat o comisie executivă. Între aceste perioade a avut loc prima restaurare a regatului, cu Ludovic al XVIII-lea pe tron, iar după cele o sută de zile, a doua restaurare, cu același rege.
Primul Imperiu s-a deosebit de celelalte forme de guvernământ din istoria Franței prin faptul că era inedit în aceasta și prin aceea că perioada sa a fost dominată de așa-numitele „războaie napoleoniene” purtate din 1805 până în 1815 cu cinci coaliții formate împotriva Franței (după altele două formate înainte de perioada imperiului). Aceste războaie au dus la cucerirea de către Franța a celei mai mari părți a Europei continentale, în afară de Scandinavia.
Războaiele napoleoniene au dus totodată la pierderi umane foarte mari și la pierderea aproape întregului imperiu colonial francez. Napoleon I nu a putut învinge Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei și Imperiul Rus, iar eșecul strategic al campaniei din această țară a fost principala lovitură care a provocat sfârșitul Primului Imperiu.
Calea către imperiu Evoluția Franței de la Prima Republică la Imperiu este legată de cariera în ascensiune a lui Napoleon Bonaparte. La începutul Revoluției Franceze era un tânăr ofițer în armata regală, născut într-o familie de mici nobili, și și-a continuat cariera în timpul revoluției. S-a distins prima oară la 19 decembrie 1793 în eliberarea orașului Toulon de sub ocupația englezăTulard 2014, p. 77., după care a devenit curând general. La 5 octombrie 1795 era la Paris și a avut un rol important în învingerea unei insurecții monarhisteTulard 1985, p. 502.. Franța se afla în război cu o primă coaliție formată împotriva ei de către Imperiul Austriac, Regatul Prusiei, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Spania, Provinciile Unite (viitoarele Țări de Jos), precum și principalele mici state germane și italieneTulard 1985, p. 112.. În 1796, Bonaparte a primit comanda corpului de armată care lupta în Italia, unde a obținut o serie de victorii, astfel încât în 1797 erau proclamate de către el câteva așa-zise „republici surori” vasale Franței, guvernate în spiritul constituției republicane a acesteiaTulard 2014, p. 105.. Tot Bonaparte a comandat o expediție militară în Egipt, unde a avut mai întâi victorii, apoi înfrângeri. În 1799, dificultățile interne și externe ale Franței s-au agravat, iar Bonaparte, care avea ambiții politice, aflând de ele, a lăsat armata în Egipt sub comanda altui general și s-a întors în Franța după ce a dat o ultimă bătălie în care a înfrânt armata turcăTulard 1985, p. 159-161..
Bonaparte a ajuns în Franța la 9 octombrie 1799Tulard 1985, p. 504., primit ca un comandant de oști glorios. Țara se afla sub regimul numit al Directoratului, cu parlamentul format dintr-un Consiliu al Bătrânilor dominat de doritori ai terminării revoluției și un Consiliu al celor Cinci Sute, dominat de neoiacobini, fideli ideilor revoluționare. În cadrul Directoratului, care deținea puterea executivă, format din cinci membri, doi care voiau terminarea revoluției au inițiat o conspirație pentru efectuarea unei lovituri de stat, în care l-au implicat pe Bonaparte cu rolul secundar de a asigura sprijinul militar al acesteia. Lovitura de stat a avut loc la 9-10 noiembrie 1799 (18-19 brumaire, anul VIII în calendarul republican francez), și Bonaparte a preluat controlul evenimentelor ulterioareTulard 1985, p. 163-168..
Cu această lovitură de stat, revoluția a luat efectiv sfârșit. A fost elaborată așa-numita Constituție din anul VIII care a instituit regimul Consulatului, cu puterea executivă exercitată de trei consuli, dintre care Primul Consul, Bonaparte, avea practic puteri depline asupra celorlalți doi și a celor patru adunări legislative prevăzute de constituție. Aceasta prevedea alegerea consulilor pe zece ani cu posibilitatea de a fi realeși de ori de câte oriTulard 2014, p. 124-126..
Datorită succeselor din primii doi ani ai Consulatului în stabilizarea situației interne, și încheierii păcii cu Anglia, Bonaparte a ajuns foarte popular și a devenit consul pe viață prin adoptarea Constituției din anul X, la 4 august 1802Tulard 2014, p. 142.. Cu doi ani mai târziu s-a popus proclamarea sa ca împărat, în acest sens fiind elaborată Constituția din anul XII, adoptată la 18 mai 1804Tulard 2014, p. 149..
Organizarea noului regim Conform acestei constituții, Franța rămânea oficial republică, dar guvernată de Napoleon cu titlul de „împărat al francezilor”, demnitatea aceasta fiind ereditară în familia saLentz 2002, p.25-26..
Legislativul rămânea același ca în Prima Republică, conform Constituției din anul VIII, format din Consiliul de Stat, Tribunat, Corpul Legislativ și Senat. Au fost numiți și șase așa-numiți „mari demnitari ai imperiului”: Marele Elector, Arhicancelarul Imperiului, Arhicancelarul Statului, Arhitrezorierul, Conetabilul și Marele Amiral. Aceștia erau ceilalți doi foști consuli și membri ai familiei lui NapoleonLentz 2002, p.30-33.. Aceste demnități erau onorifice, dar dădeau posibilitatea de a face parte din organisme statale precum consiliul privat și marele consiliu ale împăratului. A fost creat și un corp numit al „marilor ofițeri”: dintre militari, generali care au primit titlul de mareșal, colonei generali și inspectori generali, iar dintre civili, mari ofițeri ai coroanei, cei care administrau „casa împăratului”. Au fost reorganizate și ministereleLentz 2002, p.37-42..
În iunie 1804 a avut loc un referendum privind chestiunea eredității așa cum a fost stabilită în constituție, cu rezultatul de 3.524.254 de „da” contra 2.579 de „nu”Lentz 2002, p.56-57..
La 2 decembrie 1804 a avut loc în catedrala Notre-Dame din Paris încoronarea lui Napoleon. A participat la ea și papa Pius al VII-lea, care a celebrat slujba de încoronare și a binecuvântat însemnele imperiului. Napoleon însuși și-a pus coroana pe cap, apoi a încoronat-o pe Joséphine de Beauharnais, soția sa. Apoi Napoleon a depus jurământul prevăzut în constituție, referitor în principal la: menținerea integrității teritoriale a republicii; respectarea concordatului cu papalitatea și a libertății cultelor; garantarea egalității în drepturi, a libertății politice și civileTulard 2014, p. 149-150.. thumb|left|200px|Napoleon I pe tronul imperial
Napoleon era un monarh acceptat de populație și în același timp moștenitorul unei revoluții în esență antimonarhice, perceput ca atare în străinătate. Această ambiguitate constituia punctul slab al regimuluiTulard 2014, p. 153..
Napoleon a început organizarea teritoriilor ocupate, unele ca anexate, altele cu regim de principate sau regate satelite ale Franței. La 17 martie 1805 a unit și ocupate anterior, în , condus de sora lui, prințesa imperială Elisa Bonaparte și soțul ei. Apoi, la 6 iunie 1805 a anexat Republica Genova, ocupată în 1797, organizând-o în trei departamente ale FranțeiLentz 2018, p. 68..
Războiul celei de-a Treia Coaliții
thumb|300px|Bătălia de la Trafalgar În 1805, Austria și Rusia au format o a treia coaliție împotriva Franței, finanțată de Anglia. Armata imperială franceză a fost reorganizată și a fost denumită Marea Armată, comandantul ei suprem fiind NapoleonLentz 2018, p. 84..
Napoleon a vrut să slăbească Anglia pe mări. Flota franceză împreună cu cea spaniolă s-au angajat la 21 octombrie 1805 în bătălia de la Trafalgar cu cea engleză comandată de amiralul Horatio Nelson. Acesta a căzut în luptă, dar englezii au învins, rămânând stăpânii mărilorTulard 2014, p. 154..
Prima campanie din Germania și Austria thumb|300px|Bătălia de la Austerlitz La 8 septembrie 1805, armata austriacă a intrat în Bavaria, a ocupat Münchenul la 14 septembrie, apoi s-a poziționat în jurul orașului Ulm, dar la 15 octombrie, francezii au atacat-o și au obligat-o să intre în oraș, apoi au asediat orașulSecțiune după Lentz 2018, p. 86-102.. Bătălia de la Ulm a durat până la 20 octombrie, când austriecii au capitulat, apoi francezii au ocupat și Münchenul. La 13 noiembrie, Marea Armată a intrat în Viena lăsată fără apărare, apoi a pătruns în Moravia, dar n-a putut împiedica joncțiunea dintre trupele rusești ale generalului Mihail Kutuzov, ale țarului Alexandru I al Rusiei și ale împăratului Francisc I al Austriei. Totuși, Napoleon a reușit să-i facă pe inamici să creadă că dispune de un număr redus de militari. Avea mai mulți de câți a dat de înțeles că avea, totuși mai puțini decât inamicii, dar în ciuda acestui fapt, i-a învins la 2 decembrie 1805 în bătălia de la Austerlitz.
Austriecii au cerut armistițiu, încheiat la 6 decembrie cu prevederea ca trupele rusești să se retragă din Austria, apoi, la 26 decembrie s-a încheiat tratatul de la Pressburg (Bratislava). Austria a recunoscut reorganizarea franceză a Italiei și titlurile de rege date de Napoleon principelui elector al Bavariei și celui al Württembergului, precum și independența Republicii Elvețiene și a Republicii Batave (Țările de Jos de mai târziu), satelite ale Franței. Austria a mai cedat Regatul Italiei, creat tot de Napoleon, Veneția cu regiunea ei, Istria și o parte din Dalmația, precum și unele teritorii Bavariei, Badenului și Württembergului. Totodată, Austria s-a angajat să plătească Franței o indemnitate de război de 40 de milioane de franci. Între timp, Napoleon a neutralizat Prusia, obținând o alianță cu ea în schimbul Principatului Braunschweig-Lüneburg în uniune personală cu Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, principat ocupat anterior de francezi.
Ocuparea Regatului de Neapole și organizarea Germaniei Austria era scoasă din coaliție, iar Anglia și Rusia nu se angajau în lupte. Napoleon a hotărât să cucerească Regatul de Neapole, misiune pe care a încredințat-o unui corp de armată sub comanda mareșalului André Masséna, însoțit de Joseph Bonaparte, fratele împăratului. Au ocupat Napoli la 29 decembrie 1805, provocând plecarea regelui Ferdinand al IV-lea în Regatul Siciliei. La 30 martie 1806, Joseph a fost numit rege în locul acestuia, iar Regatul de Neapole a devenit stat satelit al FranțeiLentz 2018, p. 106-108..
În urma victoriei de la Austerlitz, 16 mici state germane au consimțit să formeze la 12 iulie 1806 Confederația Rinului, sub protectoratul Franței. Prin aceasta, Napoleon a pus capăt Sfântului Imperiu Romano-GermanWilson 2009, p. 32..
Războiul celei de-a Patra Coaliții thumb|Armata franceză la Berlin, în 1806 În octombrie 1806 s-a format o nouă coaliție împotriva Franței, din Prusia, Anglia, Rusia, Principatul Saxoniei și Suedia. Prusia a dat Franței un ultimatum, amenințând cu război dacă nu părăsește Germania, iar Napoleon a răspuns pornind cu armata către Saxonia. Francezii au câștigat o primă bătălie la Saalfeld și au înaintat rapid spre est. Au anihilat armata prusacă în bătălia de la Jena și bătălia de la Auerstaedt și au ajuns până la Stettin (Szczecin). La 27 octombrie, Napoleon a intrat în fruntea armatei în BerlinTulard 2014, p. 159-160..
Franța a încheiat pace cu Principatul Saxoniei la 11 decembrie 1806, transformându-l în Regatul Saxoniei cu același monarh și obligându-l pe acesta să intre în Confederația RinuluiBasista 2006, p. 880..