Palatul Parlamentului din București, România, conceput înainte de revoluția din 1989 sub numele de Casa Republicii sau Casa Poporului,Casa Poporului (Palatul Parlamentului) măsoară 270 m pe 240 m, 84 m înălțime, și 92 m sub pământ realizat în spiritul arhitecturii realist socialiste. Are 9 niveluri la suprafață și alte 9 subterane. Conform World Record Academy, în 2012 Palatul Parlamentului era cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil ca suprafață din lume, cea mai scumpă clădire administrativă din lume, și cea mai grea clădire din lume; din 2021 a fost depășită ca suprafață de clădirea parlamentului din Bangkok, ambele fiind surclasate de cea mai mare clădire administrativă pentru uz militar din lume, Pentagonul (v. Lista celor mai mari clădiri din lume). The Independent a descris Palatului Parlamentului drept a treia cea mai bună din lume - "hidoasă, dar în același timp impresionantă în felul ei."
Clădirea Palatului Parlamentului este situată în partea centrală a Bucureștiului (sector 5), pe locul care astăzi se cheamă Dealul Arsenalului, încadrat de strada Izvor la vest și nord-vest, Bulevardul Națiunile Unite spre nord, Bulevardul Libertății la est și Calea 13 Septembrie la sud. Aceasta se află la 10 minute distanță de Piața Unirii și 20 de minute de Gara de Nord (cu autobuzul 123).
Dealul pe care se află astăzi Palatul Parlamentului este în general o creație a naturii, având o înălțime inițială de 18 m, dar partea dinspre Bulevardul Libertății este înălțată în mod artificial.
Se află pe locul 2 în lume la capitolul "cele mai costisitoare proiecte de arhitectură făcute vreodată", clasament realizat de cel mai vizitat site de arhitectură din lume, ArchDaily. citat în Deși a costat și costă enorm în bani, 70% este nefolosită, mare parte nefiind structurată pentru nevoile indivizilor ci pentru dorințele megalomanice ale lui Ceaușescu, cultul personalității punându-și amprenta pe acest edificiu.
Construcția După cutremurul din 4 martie 1977, dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu a găsit pretextul pentru modificarea capitalei conform realităților politice, anume faptul că România era un stat socialist, astfel se dorea o arhitectură de tip realist socialistă. S-a preluat o idee a regelui Carol al II-lea din 1935, în al cărei proiect era prevăzută construirea Camerei Deputaților pe Dealul Arsenalului. Acest proiect fusese conceput de cei mai mari arhitecți ai vremii. În 1938 s-a anunțat începerea demolărilor în vederea deschiderii acestui ax. A venit al Doilea Război Mondial și lucrurile au rămas doar pe hârtie până în 1983, când a început construirea „Casei Poporului”, ceremonia oficială a așezării pietrei fundamentale având loc la data de 25 iunie 1984.
Clădirea are o suprafață desfășurată de 330 000 m2, înscriindu-se, după World Records Academy, la capitolul "Clădiri Administrative", pe locul 2 în lume după clădirea Pentagonului, iar, din punct de vedere al volumului, cu cei 2 550 000 m3 ai săi, pe locul 3 în lume, după clădirea de asamblare a rachetelor spațiale de la Cape Canaveral din Florida și după piramida lui Quetzalcoatl din Mexic. Pentru comparație se poate menționa că această clădire depășește cu 2 % volumul piramidei lui Keops din Egipt, și de aceea unele surse o caracterizează ca pe o construcție „faraonică”Casa Poporului la „Dilema veche” Accesat pe 17 iunie 2010.
Început în timpul regimului comunist, (autointitulat „Epoca de Aur” a României și înlăturat în mod violent, prin Revoluția din 1989), așa-numitul Proiect București a fost un proiect ambițios al cuplului Ceaușescu început în anul 1978, ca o replică a orașului Phenian, capitala Coreei de Nord. Un proiect de sistematizare exista încă din anii '30 (din timpul lui Carol al II-lea) pentru zona Unirii - Dealul Arsenalului.
După cutremurul din 1977 Nicolae Ceaușescu a ordonat „reconstruirea” Bucureștiului ca un nou oraș, de sine stătător. În anii 1978–1979 a avut loc un concurs la nivel național pentru reconstruirea Bucureștiului. Concursul a durat aproape 4 ani și a fost câștigat de Anca Petrescu, o tânără arhitectă de numai 28 de ani, care a fost numită arhitect șef a acestui proiect excepțional de controversat.
Șantierul propriu-zis a început în anii 1980 cu demolarea a peste 7 km2 din vechiul centru al capitalei și relocația a peste 40 000 de oameni din această zonă. Între clădirile dispărute se numără Mănăstirea Văcărești, Spitalul Brâncovenesc, Arhivele Naționale, Stadionul Republicii, etc. Lucrările s-au efectuat cu munca forțată a militarilor în termen și astfel costul a fost redus la minimum A se vedea memoriile impresionante ale tânărului locotenent Ioan Popa: Robi pe Uranus, apărute la Editura Humanitas, în 1992cuplul Ceaușescu a fost executat, pe 25.12.1989, sub acuzația, printre altele, de genocid și subminarea economiei naționale.
Acest proiect de reconstruire a Bucureștiului, cuprindea o serie de clădiri cum ar fi: Palatul Parlamentului - Casa Republicii, Ministerul Apărării Naționale, Casa Radio, Hotelul Marriott - Casa de Oaspeți, Casa Academiei Române, Parcul Izvor și Bulevardul Unirii - Victoria Socialismului.
În 1989 costurile clădirii erau estimate la 1.75 miliarde dolari SUA, iar în 2006 la 3 miliarde Euro .
Au muncit 20.000 muncitori, 5000 soldați, 700 arhitecți, o armată de așa-ziși „voluntari”, în condiții grele, 3 schimburi timp de 7 ani. Nu se știe numărul victimelor acesta fiind un subiect tabu, autoritățile comuniste nedorind publicarea datelor, cei ce au lucrat pe acest șantier declară că au fost victime, ținând cont de numărul victimelor de pe alte șantiere de amploarea „Casei Poporului” realizate în „epoca comunistă” putem afirma că au fost sute de morți.
Dimensiunile clădirii lungime - 270 metri lățime - 245 metri înălțime - 86 metri (peste cota 0) adâncime 92 metri (sub nivelul solului) suprafața construită la sol - 66 000 metri pătrați
Resurse folosite Pentru realizarea acestei impunătoare clădiri s-au folosit: 1 000 000 m3 de marmură 5500 de tone de ciment 7000 de tone de oțel 2 000 000 de tone de nisipClădirea Palatului Parlamentului, Camera Deputaților 1000 de tone de bazalt 900 000 m3 de esențe de lemn 3500 de tone de cristal 200 000 m3 de sticlă 15 000 de candelabre 220 000 m2 de covoare 3500 m2 de piele.
Structura și compartimentarea
Pe verticală se disting trei registre, care corespund totodată și unor zone funcționale distincte.
Clădirea are aproximativ 1000 încăperi, dintre care 440 birouri, peste 30 săli și saloane, patru restaurante, trei biblioteci, două parcări subterane, o sală de concerte.
Numele sălilor și saloanelor din Palatul Parlamentului au fost alese după 1989, ele evocând evenimente importante din istoria poporului român sau personalități cunoscute pe plan mondial. Majoritatea sunt legate de aspirația românilor pentru Unire și de istoria parlamentarismului în România.
Intrarea 13 Septembrie Cuprinde un hol mare, flancat de coloane sculptate din marmură, legat de scara monumentală ce duce la etajul I, casa scării fiind deschisă la toate nivelele, creându-se un spațiu spectaculos.
Deasupra scărilor se poate observa o cupolă alcătuită din sticlă albastră și un candelabru. Scara, ce s-a vrut o copie a celei de la Palatul de Iarnă – Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg, are 30 m înălțime și 27 m lățime și conduce la birourile prezidențiale, astăzi cabinetul Președintelui Senatului. În interiorul holului, dispuse simetric față de intrare, sunt două saloane de primire.
Originalitatea acestui hol de intrare constă în motivul plafonului care se reflectă ca într-o oglindă în decorul solului, un mozaic inspirat de cel descoperit la Histria și care amintesc de prezența coloniilor grecești antice pe teritoriul nostru.
Sala Drepturilor Omului Sala are o suprafață de 625 metri pătrați și este sala în care urmau să se țină ședințele Comitetului Politic Executiv al vechiului regim.
Sala este complet lambrisată cu lemn de stejar, colorat în diferite nuanțe.
Caracteristica acestei săli este modulul format din doi pilaștri din lemn de stejar, care se repetă la fiecare 6 m pe întregul perimetru al sălii, element întâlnit în arhitectura Renașterii italiene. Pe latura dinspre exterior sunt 5 ferestre cu ancadramentele puternic marcate cu sculpturi în lemn.
Un element în plus la această sală sunt oglinzile din ipsos patinat, cu ornamente din stuc.
Plafonul este bogat ornamentat cu elemente din stucatură încadrate de un pătrat format dintr-o succesiune de casete din lemn având fiecare câte o plafonieră.
Candelabrul monumental, din cristal de Mediaș, al doilea ca mărime din clădire (cca. 2 tone) precum și masa circulară (din lemn de stejar machetat cu lemn de cireș), reprezintă un tot unitar în acest spațiu. Lemnul folosit aici este de proveniență autohtonă, stejar băițuit în diferite nuanțe. În această sală arhitectul a introdus ca stil renașterea, intercalând cu elemente artistice tradiționale ale arhitecturii românești. Șildurile și clanțele, ca și cache-radiatoarele sunt executate de artiști plastici după desenele arhitecților.
Fundalul sălii este diferit de restul tratării decorative având panouri complet lambrisate și sculptate în lemn pe care urma să se pună harta României.
Covorul prezent în această sală respectă decorul parchetului de stejar colorat în diferite nuanțe precum și modelul candelabrului.
Toate covoarele au fost lucrate la Cisnădie din lână, din piese mici și apoi asamblate (cusute) în fiecare sală, corespunzător cu dimensiunea încăperii.
În afara celor 60 de scaune prezente în jurul mesei, perfect identice, lucrate din lemn de stejar și tapițerie de catifea, ar fi trebuit să mai existe unul: un fotoliu cu tapițerie cusută din aur și argint care să le domine pe celelalte, situat mai sus decât celelalte, care ar fi trebuit să fie al președintelui, în dreptul peretelui care ar fi trebuit să susțină și harta țării.
Galeria de Onoare și holul Intrării Oficiale thumb|Sala de ședințe a Camerei Deputaților Este un culoar lung de 150 m și lat de 18 m, cu uși glisante din stejar în trei zone distincte, cu geam de cristal, construite pe schelet metalic.
Galeria conduce către spațiile reprezentative ale corpurilor de clădire. Ea se găsește în latura de est a edificiului, cu deschidere spre Piața Unirii. Acest spațiu a început să capete formă printr-un concurs de propuneri de finisare, acestea materializându-se prin prezentarea de machete de la scara 1/21 la mărime naturală în șantier.
Ca finisaj, plafoanele sunt realizate cu stucaturi din ipsos, cu elemente florale, având ca bază de inspirație elemente din arhitectura brâncovenească.
Pardoseala din zona centrală este concepută în forma unui mare covor, cu marmură albă și Căprioara bej, și o bordură de elemente decorative, compoziție în alcătuirea căreia, pe lângă cele din marmura albă de Rușchița și cea bej de Căprioara, mai intră și roșul și negrul de Moneasa.
Apoi cele 34 coloane ce sprijină bolțile sunt de formă octogonală și sunt realizate din marmură albă cu elemente decorative sculptate. Aici a mai fost folosită și marmura roz de Rușchița.
Galeria este iluminată natural de 14 ferestre și porți-ferestre. Iluminarea este completată și de 67 lustre din cristal. Decorul ei reia în fiecare latură a Galeriei de Onoare planul Zonei 1 din Palatul Parlamentului.
Un element interesant îl reprezintă cele două uși glisante ce separă trei tronsoane. Aceste uși sunt realizate din lemn de stejar, pe schelet metalic cu geamuri de cristal cu aplicații de decorații din lemn. Măștile ce maschează nișele de calorifer sunt realizate din alamă cu elemente florale, având tot stilul brâncovenesc ca izvor de inspirație, executate de artiști plastici. Corpurile de iluminat sunt executate din alamă și cristal de Mediaș.
Draperiile și covoarele sunt realizate în nuanțe de roșu englez siena.
Această galerie se intersectează cu intrarea oficială (C4), dinspre Bulevardul Unirii.