(în traducere literală, Calea Ferată Subterană) a fost o rețea de rute secrete și puse la punct în Statele Unite ale Americii de la începutul până la mijlocul secolului al XIX-lea. Ea a fost folosită în principal de sclavii afro-americani pentru a fugi în statele libere și în Canada. Rețeaua a fost asistată de și de alți simpatizanți ai cauzei evadaților. Sclavii care riscau evadarea și cei care îi ajutau sunt denumiți în mod colectiv . Diverse alte rute duceau către Mexic, unde sclavia fusese abolită, și către insule din Caraibe care nu erau implicate în comerțul cu sclavi. O cale de evacuare anterioară, care mergea spre sud, spre , pe atunci posesiune spaniolă (cu excepția anilor 1763–83), a existat de la sfârșitul secolului al XVII-lea până pe la 1790. Cu toate acestea, rețeaua cunoscută acum în general sub numele de a început la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Ea ducea spre nord și a crescut constant până la semnarea Proclamației de Emancipare de către președintele Abraham Lincoln.Vox, Lisa, "How Did Slaves Resist Slavery?" , African-American History, About.com, Retrieved July 17, 2011. O estimare sugerează că până în 1850, aproximativ 100.000 de sclavi au fugit prin intermediul rețelei.

Context politic Mulți dintre sclavii care au folosit considerau Canada drept destinația lor finală. Se estimează că între 30.000 și 40.000 de oameni dornici de libertate s-au stabilit în Canada, dintre care jumătate au venit între 1850 și 1860. Alții s-au stabilit în statele libere din Nordul Statelor Unite. Mii de procese în instanță pentru sclavi evadați au fost înregistrate între Războiul Revoluționar și Războiul Civil. În conformitate cu prima , oficialii din statele libere erau obligați să-i asiste pe proprietarii de sclavi sau pe agenții lor care îi recapturau pe fugari, dar unele legislative de state au interzis acest lucru. Legea facilita deținătorilor și prinzătorilor de sclavi capturarea afro-americanilor și readucerea lor în sclavie și, în unele cazuri, le permitea să înrobească negri liberi. De asemenea, ea a creat în rândul abolițiștilor dorința de a-i ajuta pe sclavi, ceea ce a dus la amplificarea societăților anti-sclavie și a rețelei .

Cu un lobby intens din partea politicienilor din Sud, Compromisul din 1850 a fost adoptat de Congres după Războiul Mexicano-American. Acesta a venit și cu o lege mai strictă a sclavilor fugari; la nivel declarativ, compromisul aborda problemele regionale, obligând oficialii statelor libere să ajute la prinderea sclavilor și acordându-le imunitatea de a opera în state libere.Potter, David, 1976 pp. 132–139 Deoarece legea nu impunea prezentarea prea multor documente pentru a pretinde că o persoană este un fugar, prinzătorii de sclavi răpeau și , în special copii, și îi vindeau ca sclavi.Bordewich, Fergus, 2005, p. 324 Politicienii din Sud exagerau adesea numărul de sclavi evadați și adesea dădeau vina pentru aceste evadări pe nordicii care se amestecau în drepturile de proprietate din Sud. Legea îi priva pe cei suspectați că sunt sclavi de dreptul de a se apăra în instanță, făcând dificilă dovedirea statutului de om liber.Douglass, Frederick (July 5, 1852), "The Meaning of July Fourth for the Negro" , History Is a Weapon, Retrieved July 17, 2011. Unele state din Nord au promulgat care interziceau funcționarilor publici să captureze sau să sechestreze foști sclavi.Potter, David, 1976, p. 139 Percepția că statele nordice ignoră legile și reglementările privind sclavii fugari a fost o mare justificare pentru .

Trasee Rutele duceau spre nord către statele libere și Canada, spre Caraibe, către teritoriile vestice ale Statelor Unite și teritoriile indienilor. Unii căutători de libertate (sclavi evadați) au călătorit spre Sud către Mexic pentru a-și găsi libertatea.

Spre nord către statele libere și Canada

Structura miniatura|285x285px| Harriet Tubman (foto HB Lindsley), c. 1870. Activistă , Tubman a făcut 13 călătorii în Sud, ajutând la eliberarea a peste 70 de persoane. Ea a condus oamenii în statele libere din nord și în Canada. Acest lucru a ajutat-o pe Harriet Tubman să dobândească supranumele de „Moise al poporului ei”.Larson, p. xvii. dreapta|miniatura|220x220px| Aboliționistul Quaker Levi Coffin și soția sa Catherine au ajutat peste 2.000 de sclavi să scape spre libertate. În ciuda denumirii, rețeaua de evadare nu era nici subterană, nici feroviară. (Căi ferate subterane reale nu au existat până în 1863.) Potrivit lui John Rankin, „a fost numită așa pentru că cei care circulau prin ea dispăreau din vederea publicului ca și cum ar fi intrat în pământ. După ce intrau pe acel drum printr-un punct, nu se mai putea găsi nicio urmă a acestor sclavi fugari. Erau transportați în secret de la un punct la altul până ajungeau la o destinație unde puteau să rămână liberi.” Rețeaua era cunoscută drept „cale ferată”, și folosea terminologia feroviară, cum ar fi „stație” și „conductor”, deoarece acesta era sistemul de transport folosit la acea vreme.Blight, David, 2004, p. 3.

nu avea un sediu și nici nu erau publicate ghiduri, hărți, pliante și nici articole prin ziare. Ea consta din puncte de întâlnire, rute secrete, transport și , toate întreținute de și comunicate prin , deși există și informații despre un cod numeric folosit pentru criptarea mesajelor. Participanții se organizau în general în grupuri mici, independente; aceasta ajuta la păstrarea secretului. Cei care scăpau de sclavie se deplasau spre nord de-a lungul traseului de la o stație la alta. „Conductorii” proveneau din diferite medii și printre ei se numărau , aboliționiști albi, foști sclavi (fie evadați, fie ) și băștinași americani. Au jucat un rol și congregațiile creștine și clerul care considerau că sclavia este „contrară eticii lui Isus”; în special Societatea Religioasă a Prietenilor (Quakerii), congregaționaliștii, și , precum și ramurile anti-sclavie ale cultelor mainstream, care au suferit schisme din cauza acestei chestiuni, cum ar fi și . Rolul negrilor liberi a fost crucial; fără ei, nu ar fi existat aproape nicio șansă ca fugarii din sclavie să ajungă la libertate în siguranță.

Trasee a profitat foarte mult de geografia graniței SUA-Canada: statele Michigan, Ohio, Pennsylvania și cea mai mare parte din New York erau separate de Canada prin apă, peste care transportul era de obicei ușor de aranjat și relativ sigur. Ruta principală pentru fugarii din Sud ducea în sus în Apalași, Harriet Tubman trecând prin , prin regiunea din nord-estul statului Ohio, zonă cu o puternică orientare antisclavie, până la vastul țărm al Lacului Erie, și de acolo în Canada cu barca. Mai puțini, călătorind prin New York sau New England, treceau prin (casa lui ) și prin Rochester, New York (casa lui Frederick Douglass), traversând râul Niagara sau Lacul Ontario spre Canada. Cei care călătoreau prin Munții Adirondack din New York, uneori prin comunitățile negre precum , intrau în Canada prin , pe râul Sf. Laurențiu sau pe (ajutați de ). Ruta de vest, folosită printre alții de John Brown, conducea din Missouri la nord în statul liber Iowa, apoi spre est, prin Chicago, până la râul Detroit.

Terminologie Membrii foloseau adesea termeni specifici, bazați pe metafora feroviară. De exemplu:

Cei care ajutau sclavii să ajungă la rețea erau „agenți” (sau „păstori”) Călăuzele erau denumite „conductori” Ascunzătorile erau „gări” sau „halte” „Șefii de gară” ascundeau sclavii fugari în casele lor Cei care fugeau din sclavie erau denumiți „călători” sau „marfă” Primirea sclavilor în rețea era denumită „achiziționare de bilet” Finanțatorii rețelei erau denumiți „acționari”Blight, David, 2004, p. 98

În rândul sclavilor, era adesea cunoscută drept „trenul libertății” sau „trenul Gospel”, care se îndrepta spre „Paradis” sau „Țara Făgăduinței”, adică Canada.

,Blight, David, 2004, p. 175 numit uneori „Părintele ”, a ajutat sute de sclavi să evadeze (până la 60 pe lună), uneori ascunzându-i în casa sa din Philadelphia. El a ținut o evidență riguroasă, inclusiv cu scurte biografii ale oamenilor, care adesea conțineau frecvente metafore de inspirație feroviară. El a întreținut o corespondență cu mulți dintre ei, acționând adesea ca intermediar în comunicațiile dintre cei care scăpaseră din sclavie și cei rămași în urmă. Ulterior, el a publicat aceste relatări în cartea (1872), o resursă valoroasă din care istoricii pot înțelege cum funcționa sistemul și pot afla detalii despre ingeniozitatea fiecărei evadări.

Potrivit lui Still, mesajele erau adesea codificate astfel încât să poată fi înțelese doar de cei care activează în sistem. De exemplu, următorul mesaj: „Am trimis pe cale la ora două patru jamboane mari și două mici” arăta că patru adulți și doi copii au fost trimiși cu trenul de la Harrisburg la Philadelphia. Cuvântul suplimentar „pe cale” arăta că „pasagerii” nu erau trimiși cu trenul obișnuit, ci mai degrabă prin . În acest caz, autoritățile erau păcălite să meargă la locația obișnuită (gară) în încercarea de a intercepta fugarii, dar Still știa să se întâlnească cu ei în locația corectă și îi îndruma către siguranță. În cele din urmă, de acolo, se fugea fie mai la nord, fie în Canada, unde sclavia fusese abolită în anii 1830.

Pentru a reduce riscul infiltrărilor, mulți dintre cei asociați cu cunoșteau doar partea lor din operațiune și nu întreaga schemă. „Conductorii” dirijau sau transportau fugarii din gară în gară. Un conductor se prefăcea uneori că este sclav pentru a intra într-o plantație. Odată parte a plantației, conductorul îi direcționa pe fugari spre nord. Sclavii călătoreau noaptea, aproximativ de la o gară la alta. Se odihneau, iar apoi se trimitea un mesaj către următoarea gară pentru a-l anunța pe șeful de gară că evadații sunt pe drum. Ei se opreau la așa-numitele „gări” sau „depouri” în timpul zilei și se odihneau. Gările erau adesea amplasate în subsoluri, hambare, biserici, sau în ascunzișuri în peșteri.

Locurile de odihnă în care evadații puteau dormi și mânca au primit numele de cod „gări” și „depouri”, care erau deținute de „șefii de gară”. „Acționarii” dădeau bani sau provizii pentru ajutorare. Folosind referințe biblice, fugarii denumeau Canada „Țara Făgăduinței” sau „Paradisul”, iar râul Ohio, care marca granița dintre statele sclavagiste și statele libere, era „Apa Iordanului”. miniatura|280x280px| Luptă pentru libertate într-un hambar din Maryland. Gravură în lemn din The Underground Rail Road a lui William Still, p. 50 Dictated by Robert Jackson a.k.a. Wesley Harris on November 2, 1853. "Engravings by Bensell, Schell, and others." Majoritatea căutătorilor de libertate care fugeau din sclavie nu aveau parte de ajutor de la vreun aboliționist. Deși există relatări despre aboliționiști albi sau negri care îi ajutau pe cei care căutau libertatea, multe evadări au fost fără ajutor. Alte rute de evadare pe erau . Comunitățile maroon erau zone umede sau mlaștini în care sclavii evadați își întemeiau propriile comunități independente. Comunitățile maroon din Statele Unite erau în Virginia cele numite , cele ale indienilor Black Seminole din Florida și altele.

Condițiile de călătorie