Prima cruciadă a fost inițiată în 1095 de către Papa Urban al II-lea pentru a recâștiga controlul asupra orașului sfânt Ierusalim și a Țării Sfinte creștine stăpânite la acel moment de către musulmani. Ceea ce a început ca un apel făcut cavalerilor francezi, s-a transformat rapid într-o incursiune pe scară largă, și o cucerire a teritoriilor aflate în afara Europei, în Orientul Mijlociu. Atât cavaleri, cât și țărani, din diferite națiuni ale Europei Occidentale, fără o conducere centralizată efectivă, au plecat pe uscat și pe mare spre Ierusalim și au ocupat orașul în iulie 1099, înființând Regatul Ierusalimului și celelalte state cruciate. Deși acestea au rezistat mai puțin de două sute de ani, prima cruciadă a reprezentat un moment important în expansiunea Lumii occidentale, fiind de asemenea și singura cruciadă — față de multele care au urmat — care și-a atins scopul, respectiv ocuparea Ierusalimului.

Contextul general thumb|left|Expansiunea Califatului Islamic. Originile cruciadelor în general și al primei cruciade în special, se află în evenimentele evului mediu timpuriu. Descompunerea Imperiului Carolingian, împreună cu relativa stabilizare a granițelor europene după creștinarea vikingilor și maghiarilor, a dat naștere unei noi categorii de războinici, care în principal se luptau între ei.

Între timp, armatele musulmane ocupaseră Africa de Nord, Egiptul, Palestina, Siria și cea mai mare parte a Spaniei, regiuni predominant creștine înainte. Reconquista din Spania a fost primul efort important al creștinilor de a reocupa teritoriile pierdute. Normanzii luptau pentru controlul asupra Siciliei, iar Pisa, Genova și Aragonul luptau intensiv împotriva fortărețelor islamice din Mallorca și Sardinia, pentru a elimina raidurile musulmanilor asupra coastelor Italiei și Spaniei.

Din cauza acestor războaie continue, ideea unui Război Sfânt împotriva musulmanilor nu era neplauzibilă printre națiunile europene. Musulmanii ocupaseră centrul universului creștin, Ierusalimul, care, împreună cu regiunea înconjurătoare, avea statutul unei relicve uriașe, locul unde Hristos a trăit și a murit. În 1074, Papa Grigore al VII-lea a cerut ca milites Christi („soldații lui Cristos”) să îi ajute pe bizantini în Orient. Aceștia suferiseră o înfrângere majoră în fața turcilor selgiucizi la bătălia de la Manzikert cu trei ani înainte. Acest apel, deși în cea mai mare parte ignorat, împreună cu numărul mare de pelerinaje în Țara Sfântă din secolul al XI-lea, a atras atenția asupra acestei regiuni. Relatările despre abuzurile musulmanilor asupra pelerinilor creștini care se îndreptau către Ierusalim și alte locuri sfinte din Orientul Mijlociu au întărit zelul cruciaților. Papa Urban al II-lea a fost primul care a propus în mod public ideea unei Cruciade pentru recucerirea Țării Sfinte, cu vorbele sale cunoscute: Deus vult! („Dumnezeu o dorește!”)

Orientul spre sfârșitul secolului al XI-lea Vecinul Europei Occidentale către sud-est era Imperiul Bizantin, locuit tot de creștini, însă de rit ortodox. Sub împăratul Alexios I Comnen, Imperiul era în principal limitat la Europa și coasta de vest a Anatoliei, și se confrunta cu numeroși dușmani, cum ar fi normanzii în apus și selgiucizii în răsărit. Mai spre est, Anatolia, Siria, Palestina și Egiptul erau toate sub control musulman, însă ele, în perioada Primei Cruciade, erau fragmentate din punct de vedere politic, și, într-o oarecare măsură, cultural, lucru care a contribuit la succesul campaniei militare creștine. Anatolia și Siria erau sub controlul segiucizilor suniți, înainte un mare imperiu, Marele Seljuk, însă în acel moment împărțite în numeroase alte state mai mici. Alp Arslan învinsese Imperiul Bizantin la Manzikert în 1071 și adăugase o mare parte a Anatoliei Imperiului său, însă acest stat fusese răvășit de război civil după moartea șahului Malik I din 1092. În Sultanatul Rüm din Anatolia, Malik Șah a fost succedat de Kilij Arslan I, iar în Siria de fratele lui, Tutuș I, decedat în 1095. Fiii lui Tutuș, Radwan și Dukak, au moștenit Alepul și Damascul, divizând în continuare Siria în emirate aflate în conflict unul cu altul, precum și cu Kerbogha, atabegul Mosulului. Aceste state erau în general preocupate mai mult de consolidarea propriilor teritorii și deținerea controlului asupra vecinilor lor, decât de cooperarea împotriva cruciaților.

În alte regiuni ale teritoriului selgiucid se aflau ortoqizii, în nord-estul Siriei și în Mesopotamia. Ierusalimul s-a aflat sub controlul lor până în 1098. În Anatolia răsăriteană și în Siria de nord, Danișmend, un mercenar selgiucid a fondat un stat independent; cruciații nu au intrat în contact cu niciunul dintre aceste grupuri decât după cruciadă. Hașașinii au câștigat de asemenea importanță în problemele siriene.

Egiptul și o mare parte a Palestinei erau controlate de fatimizii arabi șiiți, al căror imperiu se micșorase semnificativ de la sosirea selgiucizilor; Alexius I i-a sfătuit pe cruciați să se alieze cu aceștia împotriva dușmanului selgiucid comun. Fatimizii, conduși în acea perioadă de califul al-Mustali (deși puterea se afla de fapt în mâinile vizirului al-Afdal Șahanșah), pierduseră Ierusalimul în fața selgiucizilor în 1076, însă îl recuceriseră de la ortoqizi în 1098, când cruciații erau pe drum. La început, ei nu i-au considerat pe cruciați o amenințare, presupunând că erau trimiși de către bizantini, și că se vor mulțumi cu recucerirea Siriei, neatacând Palestina; nu au trimis o armată împotriva lor decât atunci când aceștia ajunseseră la Ierusalim.

Cronologia cruciadei Conciliul de la Clermont

thumb|right|285px|Papa Urban al II-lea la Conciliul de la Clermont În martie 1095 Alexius I a trimis emisari către Conciliul de la Piacenza, pentru a-i cere ajutorul Papei Urban al II-lea împotriva turcilor. Cererea împăratului a fost întâmpinată cu un răspuns favorabil din partea papei, care spera să rezolve disputa apărută cu ocazia Marii Schisme, ce avusese loc cu 40 de ani înainte, și să reușească să reunească Biserica sub autoritatea papei, ca „arhiepiscop și prelat asupra întregii lumi” după cum s-a autodenumit la Clermont Fulcher de Chartres, "Discursul lui Urban" , Gesta Francorum Jerusalem Expugnantium, prin ajutarea bisericii răsăritene la nevoie. Totuși, apelul său pentru convingerea a „mulți să permită, prin jurământ, să îl ajute pe împărat cu credință atâta cât se poate împotriva păgânilor” nu a avut rezultatele scontate.

La Conciliul de la Clermont din inima Franței, din noiembrie 1095, Urban a ținut o predică plină de pasiune în fața unei audiențe formată din nobilimea și clerul francez. El a cerut acestora să preia controlul Ierusalimului din mâinile musulmanilor. Franța, a afirmat el, era suprapopulată, iar în ținutul Canaanului curgea laptele și mierea. A vorbit despre violența și desfrâul nobililor și a afirmat că soluția era de a întoarce săbiile în serviciul Domnului: „Fie ca hoții să devină cavaleri.” A vorbit despre răsplăți, atât pe pământ cât și în rai, unde iertarea păcatelor era oferită oricui ar fi putu muri în lupta pentru creștinism. Mulțimea a fost cuprinsă de un entuziasm frenetic, cu strigăte de Deus vult! („Dumnezeu o vrea!”).

Predica lui Urban este unul dintre cele mai importante discursuri din istoria Europei. Există mai multe versiuni ale acestuia, toate scrise după ocuparea Ierusalimului, astfel încât este greu de afirmat care este cea reală și care a fost recreată după cruciada încununată de succes. Ceea ce este evident este că a avut un ecou neașteptat de puternic. În ultima parte a anului 1095 și începutul lui 1096, Urban a răspândit mesajul în întreaga Franță și i-a îndemnat pe episcopii și legații săi să o facă în diocezele lor în restul Franței, Germaniei și Italiei. Papa a încercat să interzică unor categorii de oameni (printre care femei, călugări, bolnavi) să se alăture cruciaților, însă acest lucru s-a dovedit aproape imposibil. În cele din urmă, majoritatea celor care au răspuns apelului nu erau cavaleri, ci țărani, săraci și fără pregătire militară, însă cărora această expediție le oferea o evadare de la greutățile zilnice și o descătușare a pietății personale, neîngrădită de autoritățile ecleziastice și laice.

Cruciada țăranilor

Urban a organizat plecarea cruciaților pentru data de 15 august 1096 , însă, cu mai multe luni înainte, mai multe armate de țărani și cavaleri de rang inferior s-au organizat și au pornit spre Ierusalim pe cont propriu. . Răspunsul a depășit orice prognoze: Urban se aștepta la câteva mii de cavaleri, însă, până la urmă, numărul participanților a ajuns la 100.000 — majoritatea luptători neinstruiți, inclusiv femei și copii.

Lipsindu-le disciplina militară și aflându-se în ceea ce li se părea un ținut străin (Europa Răsăriteană), cu obiceiuri ciudate, acești primi cruciați s-au lovit repede de obstacole, încă aflându-se pe teritoriu creștin. Problema era atât una de provizii, cât și una de cultură: oamenii aveau nevoie de mâncare și provizii, și așteptau ca orașele gazdă să le ofere lucrurile necesare — sau măcar să le vândă la prețuri rezonabile. Părăsind repede Europa Occidentală, nu au putut profita de recolta îmbelșugată a acelei primăveri, precedată de ani de secetă și de recolte slabe. Din nefericire pentru cruciați, localnicii nu erau întotdeauna darnici, lucru care a dus repede la lupte și conflicte. Coborând pe Dunăre, adepții lui Petru au jefuit teritoriul maghiar și au fost la rândul lor atacați de aceștia, de bulgari, și chiar de o armată bizantină în apropiere de Nis. Aproximativ un sfert din participanții la cruciadă au fost uciși, însă restul au ajuns la Constantinopol în august. Orașul era mare pentru Europa acelei perioade, însă mare era și „armata lui Petru”, iar diferențele culturale, și reticența de a aproviziona un număr atât de mare de oameni a dus la alte tensiuni. Mai mult, în Constantinopol, adepții lui Petru nu erau singura armată cruciată – li se alăturaseră alte grupuri din Franța și Italia. Alexius, neștiind ce altceva să facă cu o asemenea mare și neobișnuită armată, i-a transportat repede peste Bosfor.

După ce au ajuns în Asia Mică, cruciații au fost sfâșiați de conflicte interne și s-au despărțit în două tabere separate. Turcii erau experimentați, și cunoșteau locurile; majoritatea participanților la Cruciada țăranilor – războinici amatori neorganizați – au fost masacrați după intrarea în teritoriul selgiucid. Petru totuși a supraviețuit și s-a alăturat mai târziu principalei armate cruciate. O altă armată de boemi și saxoni nu a trecut de Ungaria, dezintegrându-se pe drum.

Cruciada germană

Prima cruciadă a dat semnalul începerii unei lungi perioadă de violențe împotriva evreilor în cadrul Culturii europene. Deși antisemitismul exista în Europa de secole, Prima cruciadă reprezintă primul caz de violență în masă îndreptată împotriva comunităților evreiești. Pornită la începutul verii anului 1096, o armată germană de aproximativ 10.000 de soldați condusă de Gottschalk, Volkmar, și Emicho, s-a îndreptat către nord prin valea Rinului, în direcția opusă Ierusalimului, și a început o serie de pogromuri, pe care unii istorici le numesc „primul Holocaust” Jonathan Riley-Smith "The First Crusade and the Idea of Crusading", 1986, pag. 50