Generația douămiistă reprezintă o categorie de scriitori care au debutat începând cu anul 2000. Este caracterizată de opțiunea acestora de a scrie altfel. Poeticile lor implicite diferă de la autor la autor și chiar de la un volum la altul, în cazul aceluiași autor.

Această denumire a fost dată de Marin Mincu, prin cenaclul Euridice și prin antologia sa din 2004, „Generația 2000”, „pentru a indica situarea diferită (a autorilor recenți) față de generațiile anterioare, atât la nivelul orizontului de așteptare poetic, cât și al aceluia existențial.”

Origine Curentul douămiist a pornit de la două manifeste: fracturismul și utilitarismul.

Fracturismul are mai multe niveluri: sociocultural, psihologic și estetic. Se declară ca fiind reflectarea literară a unei realități noi. Fracturismul luptă împotriva celor care consideră că literatura și-a atins apogeul la sfârșitul anilor optzeci și că poezia tinerilor ar fi o copie nereușită a lunediștilor sau a textualiștilor. De fapt, fracturismul disprețuiește cotididianul (postmodern) și jocurile textuale, considerându-se primul model de ruptură radicală față de postmodernism.

Manifestul fracturist al lui Dumitru Crudu și Marius Ianuș (1998) a provocat în rândul poeților care l-au citit ecouri puternice, unii din ei simțind nevoia unor nuanțări sau contribuții proprii. Dumitru Crudu a adăugat manifestului, după publicare, o anexă cu ambiții teoretice, Ionuț Chiva a realizat o variantă a fracturismului în proză, însă majoritatea reacțiilor la textul apărut în „Monitorul de Brașov” au fost generate de inconsistența lui conceptuală. Principalul reproș a fost acela că manifestul reprezenta mai degrabă o luare de atitudine împotriva canonului literar existent decât proiectul coerent al unui program poetic.

Poeții fracturiști pornesc de la ceea ce le este caracteristic doar lor. Fracturismul reprezintă primul curent care nu mai are nicio legătură cu poezia realului, cu noul antropocentrism sau cu textualismul și este primul model al unei rupturi radicale față de postmodernism.

Utilitarismului poetic a fost teoretizat de Adrian Urmanov. Pornind de la ideea că textul poetic este mort, dacă nu-l implică pe cititor, Urmanov vorbește despre „imunizarea sensibilității în fața stimulilor“, care s-ar traduce printr-o imposibilitate de raportare a receptorului la textul poetic. Autorul manifestului de față îi reproșează fracturismului lipsa unui echilibru de comunicare, considerând că acesta s-ar limita la a fi doar o altă formă de dezechilibru, prin accentul prea puternic pus pe bruiaj și prin privilegierea unei singure componente a procesului de comunicare. Prin această delimitare de fracturism, Urmanov încearcă să-și impună conceptul și viziunea tocmai printr‑o reîntregire a mecanismului de comunicare, care ar redeschide canalele de receptare poet-cititor. Poemul utilitar s-ar construi pe principiile textului de advertising, însușindu‑și de la acesta toate formele de persuasiune.

Fracturismul și utilitarismul nu sunt singurele manifeste ale generației douămiiste. Au mai fost publicate Deprimismul lui Gelu Vlașin și Performatismul lui Claudiu Komartin.

După anul 2006, un nou nume apare pe scena literaturii generației 2000. Este vorba de Ionuț Caragea, văzut de mai mulți critici și scriitori contemporani unul dintre liderii scriitorilor douămiiști, unii dintre recenzori considerându-l chiar liderul acestei generații. Theodor Codreanu: Și în acest mod, Ionuț Caragea confirmă aprecierea lui Daniel Corbu că ne aflăm în fața unui lider de generație, în ziarul Crișana din Oradea, nr, din 28 decembrie 2020Daniel Corbu: Ionuț Caragea, unul dintre liderii generației douămiiste, revista Mișcarea literară nr. 3, 2015, paginile 33 și 34Ionel Bota: poezia generației care și-l revendică între liderii ei și pe Ionuț Caragea, revista Mișcarea literară nr. 1, 2015, pag. 113-114Corneliu Leu: ne aflăm în fața unui autor care are ceva de spus și, stăpân pe niște mijloace moderne de exprimare ale unor inedite stări poetice, va mai avea încă de spus impunându-și registrul poetic asupra generației sale, în ziarul de Iași, nr. din 2 oct. 2018Daniel Corbu: Ionuț Caragea, lider de necontestat al generației sale poetice, în ziarul de Iași, nr. din 2 oct. 2018Emilian Marcu: Ionuț Caragea s-a impus în lumea scriitorilor, dar și a scrisului, situîndu-se chiar în prima linie a generației sale, în revista Convorbiri literare, nr. 11 din 2018, pag. 193Prof. univ. dr. Nicolae Mareș în revista Luceafărul din Botoșani, nr. din 22 mai 2024, articolul "Ionuț Caragea, un scriitor de factură europeană": "aprecieri de valoare ale criticilor contemporani, unele dintre acestea aducându-i, pe bună dreptate, statutul de lider al generației 2000"Constantin Frosin în revista ASLRQ, nr. 10, 2019, și pe site-ul Uniunii Scriitorilor: Ionuț Caragea, lider al generației 2000Aureliu Goci în revista Reflex, nr. 12, 2019, și pe site-ul Uniunii Scriitorilor: Poezia lui Ionuț Caragea, din nefericire mai cunoscută și mai apreciată în străinătate decât la noi, susținută de referințe critice de înaltă credibilitate, reprezintă vârful de creație al generației douămiiste. Cu toate acestea, criticul Theodor Codreanu consideră că Ionuț Caragea se diferențiază atât de vechii textualiști, cât și de naturalismul fiziologic al colegilor de generație Theodor Codreanu: Ionuț Caragea a ținut să se diferențieze atât de vechii textualiști, cât și de naturalismul fiziologic al colegilor de generație, revista Feed Back, nr. 1-2, 2015, pag. 18Theodor Codreanu: Primul semn de ruptură față de optzeciști și nouăzeciști este refuzul naturalismului pornografic, înfundătură a ateismului textualist de care se vor elibera, în cele din urmă, și talentele veritabile din postmodernism. Am salutat această evoluție a lui Ionuț Caragea, revista Feed Back nr. 7-8, 2017, pag. 13. Și criticul Zenovie Cârlugea observă această diferențiere, afirmând că Ionuț Caragea este un poet de substanță care, ferindu-și discursul de porozități, excese și futilități specifice douămiismului, tinde către o lirică a esențelor, nu atât prin oralități și referențialități livrești cât prin intuiții și revelații de profunzime, sondând orizonturi metafizice și fantasmatice abisalități.Revista Portal-Măiastra, nr. 3, 2019, pag. 46. Pe de altă parte, criticului literar Maria Ana Tupan precizează că, spre deosebire de colegii de generație, Ionuț Caragea nu practică în mod deliberat și ca semn de recunoaștere intertextualitatea, devenirea sa atipică și originalitatea părându-i atuurile cele mai importante într-un inventar al calităților personale.Maria-Ana Tupan: "Spre deosebire de colegii de generație, Ionuț Caragea nu practică în mod deliberat și ca semn de recunoaștere intertextualitatea, devenirea sa atipică și originalitatea părându-i atuurile cele mai importante într-un inventar al calităților personale", în volumul Șapte eseuri despre un mesager al ordinii transcendente, Ed. Fides, 2022, pag. 50 Criticul Aureliu Goci consideră că poezia lui Ionuț Caragea, din nefericire mai cunoscută și mai apreciată în străinătate decât la noi, susținută de referințe critice de înaltă credibilitate, reprezintă vârful de creație al generației douămiiste, deși, în fapt, prin pasul făcut, poetul rămâne oarecum izolat de generația sa. În numărul din iunie 2024Maria-Ana Tupan: Ionuț Caragea în rândul reprezentanților principalei direcții internaționale a generației 2000 – poezia conceptuală al revistei Contemporanul, în cadrul rubricii (Con)texte, criticul Maria Ana Tupan scrie articolul "Spațiul virtual și reconceptualizarea experienței poetice", în care îl situează pe Ionuț Caragea în rândul reprezentanților principalei direcții internaționale a generației 2000 – poezia conceptuală. Criticul consideră că conceptualiștii au fost mereu uniți de principiul supremației ideii asupra formei obiectului de artă, acordându‑i o „dispensă retinală”, după cum spune și minimalistul Sol LeWitt. Criticul mai precizează că noutatea generației 2000 a fost dată de contextul în care s‑a afirmat. Poezia conceptuală insistă asupra procesului de creație care înlocuiește o ipostaziere a operei. Ca și poezia concettistă a barocului, poezia conceptuală contemporană încântă prin ingeniozitate, inteligență, disimulată dar sofisticată codificare a mesajului. Spre deosebire de „omul secret” al barocului, însă, conceptualiștii au în program un apel la comuniune către poeții lumii, îndemnându‑isă aducă în spațiul public internațional specificul local. Criticul concluzionează că prin mozaicul național/ universal al poeziei sale, Ionuț Caragea răspunde acestei chemări.

Caracteristici Poezia anilor 2000 nu este una unitară. În ciuda delimitărilor teoretice clare între fracturism și utilitarism, mai întâi, iar apoi, între diferite vârste ale tinerei poezii românești a anilor 2000, e „imposibil de identificat un model fundamental comun sau un corpus de discursuri acceptat ca reper de mai mult de doi sau trei scriitori”. Cu toate acestea, Grațiela Benga își asumă rolul realmente dificil al categorisirii, împărțind tabloul douămiist în: „poezia noului realism autenticist”, poezia conceptului și a limbajului”, „poezia autenticismului existențialist”, „poezia neoexpresionistă”, „poezia măștilor”, „poezia profundului”, „poezia traumei”, poezia intervalului”, „poezia de tranziție moderată” (după 2006), „poezia fără bariere”, poezia „de la fizic la meta-fizic”, „poezia contradicților”, „poezia alienării”, „poezia lucidității”, „poezia memoriei”, plus o categorie suplimentară, indecisă, numită „căutări, așezări, reașezări”.

Tinerii autori ai anilor 2000 sunt vocali, energici, revoltați, dar nu au cu toții aceeași atitudine ireverențioasă și nici nu împărtășesc aceeași stilistică.

Generația douămiistă abordează teme precum: explorarea mizeriei cotidiene, retragerea imaginarului literar în zona lumilor marginale din punct de vedere social, în spațiile lipsite de orizont ale periferiei și provinciei, sondarea formelor existenței larvare, focalizarea pe detalii ce frizează grotescul, cultivarea oralității, „coloristica“ argotică a limbajului, exprimarea frustă, directă, „indecentă“ sau chiar „vulgară“, „lipsa de pudoare”„Pudoarea în proza românească extrem contemporană”, publicat de Camelia Teodora Bunea, în revista „Vatra”, nr. 3-4, din 2020, p. 179-186 sau supradimensionarea temei sexualității, până la alunecarea pe panta „pornografiei“.

„Douămiiștii“ nu s-au individualizat doar din perspectivă mai largă, exterioară, prin modul în care s-au raportat la fenomenele literare anterioare și la formele lor de reprezentare specifice. Mai exact, prin radicalizarea proiectului biografist-autenticist optzecist și prin „reumanizarea“ literaturii.

Multe dintre direcțiile explorate într-o primă fază, precum visceralitatea, agresivitatea discursului, „predilecția pentru morbid și pentru zonele psihedelice și intraumane“, care nici nu pot fi considerate linii definitorii pentru poezia „douămiistă“ în ansamblu, sunt abandonate ulterior sau rămân în alte fonduri de expresivitate.

Atracția către obscenitate este tipică mentalității postmoderniste. Limbajul douămiiștilor este extrem de dur, chiar obscen, până la limita suportabilității argotice.

Acești poeți vor să fie (și sunt) cei mai radicali: nu-i mai satisfac ironia, ludicul, parodicul, autoreferențialitatea textuală – trăsături acreditate de literatura optzecistă în special. Ceea ce îi preocupă nu este textul și nici experimentul textualist, ci, în primul rând, contextul social. Sunt autori a căror biografie a fost marcată de perioada de tranziție a anilor ‘90, perioadă în care și-au petrecut adolescența, și pentru care căderea regimului comunist a reprezentat un moment cheie și o oportunitate de deturnare a canonului optzecist, căruia i-au reproșat incapacitatea de a opune rezistență printr-o subversiune explicită și prin luări de poziție categorice.

Poeți reprezentativi