miniatura|Revistă sovietică Bezbozhnik din anii 1920 care prezintă zeii religiilor abrahamice zdrobiți de planul comunist pe cinci ani. Religia în Uniunea Sovietică a fost considerată un obstacol pentru progresul socialist și a fost subminată prin programe de educație ateiste. Statul a adoptat o politică de atac asupra religiei, considerând-o ca fiind opusă ideologiei marxiste-leniniste. Mulți lideri religioși au fost întemnițați sau uciși, iar bisericile și alte locații religioase au fost desființate sau confiscate. Practicarea religiei a fost supusă restricțiilor severe, cu perioade de represiune și de relaxare, în funcție de evoluția regimului comunist.

Uniunea Sovietică a fost înființată de către bolșevici în 1922, în locul Imperiului Rus. La momentul Revoluției din 1917, Biserica Ortodoxă Rusă era profund integrată în statul autocratic, bucurându-se de un statut oficial. Acesta a fost un factor semnificativ care a contribuit la atitudinea bolșevicilor față de religie și la măsurile pe care le-au luat pentru a o controla. Astfel, URSS a devenit primul stat care a avut ca obiectiv al ideologiei sale oficiale eliminarea religiei existente și împiedicarea viitoarelor implantări de credințe religioase, cu scopul de a instaura ateismului de stat (gosateizm).

Conform doctrinei ateismului de stat din Uniunea Sovietică, a existat un „program de convertire la ateism sponsorizat de guvern”, condus de comuniști. Guvernul comunist a vizat religiile funcție de interesele vremelnice ale statului și, în timp ce majoritatea religiilor organizate nu au fost niciodată interzise, proprietățile religioase au fost confiscate, credincioșii au fost hărțuiți și religia a fost ridiculizată în timp ce ateismul a fost propagat în școli. În 1925, guvernul a fondat Uniunea Ateilor Militanți pentru intensificarea persecuția antireligioase. În consecință, exprimarea credinței religioase în mediul restrâns, privat, nu au fost în niciun fel interzisă, dar credincioșii au fost supuși unei puternice acțiuni de stigmatizare socială de către structurile guvernamentale oficiale și mass-media seculară. În plus, a fost considerat inacceptabil pentru membrii anumitor profesii guvernamentale (profesorii, membri ai birocrației de stat, militari profesioniști) să fie deschis religioși și anti-seculari.

Marea majoritate a oamenilor din Imperiul Rus erau credincioși la momentul declanșării revoluției. Comuniștii au urmărit să distrugă puterea tuturor instituțiilor religioase și, în cele din urmă, să înlocuiască credința religioasă cu ateismul. În mass-media și în scrierile academice „știința” a fost contrapusă „superstiției religioase”. Principalele religii din Rusia prerevoluționară au persistat pe parcursul întregii perioade sovietice, dar au fost tolerate doar în anumite limite. În general, acest lucru însemna că credincioșii erau liberi să se închine în privat și în clădirile religioase respective (biserici, moschei, sinagogi etc.), dar manifestările publice ale religiei în afara acestora erau interzise. În plus, instituțiilor religioase nu li s-a permis să își exprime opiniile în niciun tip de mijloace de comunicare în masă, iar multe clădiri religioase au fost demolate sau folosite în alte scopuri. Pe termen lung, ateismul de stat nu a reușit să convertească multe persoane. Religia s-a consolidat în clandestinitate și a fost revitalizată chiar de autoritățile statului ateist pentru a ajuta la lupta împotriva invadatorului nazist în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ea a cunoscut o nouă perioadă de înflorire după căderea comunismului.

Creștinii aparțineau diferitelor ramuri ale creștinismului: ortodoxie (care avea cel mai mare număr de adepți), catolicism, baptism și diverse alte confesiuni protestante. Majoritatea musulmaniilor din Uniunea Sovietică erau suniți, cu excepția notabilă a azerilor, care era majoritar șiiți. Iudaismul avea, de asemenea, mulți adepți. Alte religii, practicate de un număr mic de credincioși, includeau budismul și șamanismul.

Marxism-leninismul și religia Fondatorul statului sovietic, Vladimir Ilici Lenin, a spus: Religia este opiu pentru popor: această afirmație a lui Marx este piatra de temelie a întregii ideologii a marxismului despre religie. Toate religiile și bisericile moderne, toate și organizațiile religioase de orice fel sunt considerate întotdeauna de marxism ca fiind organe ale reacțiunii burgheze, folosite pentru protejarea exploatării și stupefiării clasei muncitoare. Ateismul marxist-leninist a pledat în mod constant pentru controlul, suprimarea și eliminarea religiei. La aproximativ un an de la revoluție, statul a expropriat a expropriat toate proprietățile bisericești, inclusiv bisericile însele, iar în perioada 1922-1926, 28 de episcopi ortodocși ruși și peste 1.200 de preoți au fost uciși. Mulți alții au fost persecutați.

Creștinismul Ortodoxia

Creștinii ortodocși constituiau majoritatea credincioșilor din Uniunea Sovietică. La sfârșitul anilor 1980, trei biserici ortodoxe au pretins că au un număr substanțial de membri: Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Georgiană și Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană. Acestea erau membre ale principalei confederații de biserici ortodoxe din lume, denumită în general Biserica Ortodoxă Răsăriteană. Primele două funcționau în mod deschis și erau tolerate de stat, însă Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană nu avea voie să funcționeze în mod deschis. Parohiile Biserica Ortodoxă Autocefală Belarusă au reapărut în Belarus abia după destrămarea Uniunii Sovietice, dar nu au primit recunoaștere din partea Exarhatul belarus al Bisericii Ortodoxe Ruse, care controlează eparhiile belaruse.

Biserica Ortodoxă Rusă Potrivit atât surselor sovietice, cât și celor occidentale, la sfârșitul anilor 1980, Biserica Ortodoxă Rusă avea peste 50 de milioane de credincioși, dar numai aproximativ 7.000 de biserici active înregistrate. Peste 4.000 dintre aceste biserici se aflau în Ucraina (aproape jumătate dintre ele în vestul țării) Distribuția celor șase mănăstiri de călugări și zece mănăstiri de călugărițe ale Bisericii Ortodoxe Ruse era la fel de disproporționată: doar două dintre mănăstiri erau situate în RSFS Rusă, alte două în Ucraina și câte una în Belarus și Lituania. Șapte mănăstiri de călugărițe erau situate în Ucraina și câte una în Moldova, Estonia și Letonia.

Biserica Ortodoxă Georgiană Biserica Ortodoxă Georgiană, un alt membru autocefal al Ortodoxiei Răsăritene, a fost condusă de un patriarh georgian. La sfârșitul anilor 1980, aceasta avea 15 episcopi, 180 de preoți, 200 de parohii și un număr estimat de 2,5 milioane de credincioși. În 1811, Biserica Ortodoxă Georgiană a fost încorporată în Biserica Ortodoxă Rusă, dar și-a recăpătat independența în 1917, după căderea țarului. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă Rusă nu i-a recunoscut oficial independența până în 1943.

Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană (BOAU) s-a separat de Biserica Ortodoxă Rusă în ianuarie 1919, când statul efemer ucrainean a adoptat un decret care declara autocefalia Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Independența acesteia a fost reafirmată de bolșevicii ucraineni, iar până în 1924 avea 30 de episcopi, aproape 1.500 de preoți, aproape 1.100 de parohii și între 4 și 6 milioane de membri.

De la începuturile sale, Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană s-a confruntat cu ostilitatea Bisericii Ortodoxe Ruse care avea jurisdicție asupra unor parohii din Ucraina Sovietică. La sfârșitul anilor 1920, autoritățile sovietice au acuzat BOAU de tendințe naționaliste. În 1930, guvernul a forțat biserica să se reorganizeze ca „ Biserica Ortodoxă Ucraineană” supusă autorității Patriarhiei Moscovei. câteva dintre parohiile sale au supraviețuit până în 1936. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană a continuat să funcționeze în afara granițelor Uniunii Sovietice și a reînceput să funcționeze pe teritoriul ucrainean sub ocupația germană în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Biserica Apostolică Armeană Biserica Apostolică Armeană este o biserică orientală veche. În anii 1980 avea aproximativ 4 milioane de adepți – aproape întreaga populație a Armeniei. Avea voie să existe 6 episcopi, între 50 și 100 de preoți și între 20 și 30 de biserici, și avea un seminar teologic și șase mănăstiri. Catolicii Catolicii au format un grup religios substanțial și activ în Uniunea Sovietică. Numărul lor a crescut dramatic odată cu anexarea teritoriilor celei de-a doua Republici Poloneze în 1939 și a republicilor baltice în 1940. Catolicii din Uniunea Sovietică erau împărțiți între cei care aparțineau ritului roman/latin, care era recunoscut de guvern, și cei care rămâneau loiali Bisericii Greco-Catolicr Ucrainene de rit oriental, care a fost interzisă în 1946.

Biserica Romano-Catolică Majoritatea celor 5,5 milioane de catolici de rit roman din Uniunea Sovietică trăiau în Lituania, Belarus și Letonia, cu câteva mici comunități în Moldova, Ucraina și Rusia. După cel de-al Doilea Război Mondial, cea mai activă biserică catolică de rit roman din Uniunea Sovietică a fost în RSS Lituaniană, unde majoritatea populației a fost și a rămas catolică. Biserica romano-catolică de acolo era văzută ca o instituție care promova și apăra atât interesele și valorile naționale lituaniene,. Începând din 1972, o publicație catolică clandestină, Cronica Bisericii Catolice din Lituania, a susținut nu numai drepturile religioase ale lituanienilor, ci și drepturile lor naționale.

Biserica Greco-Catolică Ucraineană Ucraina de Vest, care includea în mare parte regiunea istorică Galiția, a devenit parte a Uniunii Sovietice în 1939. Deși ucraineană, populația sa nu fusese până atunci cetățeni ai Imperiului Rus sau ai Uniunii Sovietice, iar din punct de vedere confesional aparținuseră de Bisericile catolice de rit oriental. După cel de-al Doilea Război Mondial, Biserica Greco-Catolică Ucraineană s-a identificat îndeaproape cu aspirațiile naționaliste ale regiunii, stârnind ostilitatea guvernului sovietic, care se afla în luptă cu Armata Insurecțională Ucraineană. În 1945, autoritățile sovietice i-au arestat pe mitropolitul Iosif Slipyj, nouă episcopi și sute de clerici și activiști laici de frunte, pe care i-au deportat în lagăre de muncă forțată din Siberia și din alte părți. Cei nouă episcopi și mulți dintre clerici au murit în închisori, în lagăre de concentrare, în exil intern sau la scurt timp după ce au fost eliberați în timpul dezghețului post-Stalin. După 18 ani de persecuții și încarcerare, mitropolitul Slipyj a fost eliberat după ce Papa Ioan al XXIII-lea a intervenit în favoarea lui. Slipyj a plecat la Vatican, unde a primit titlul arhiepiscop major al Liovului, pentru ca în 1965 să devină cardinal.

În 1946 a fost convocat un sinod la Liov, unde, în ciuda faptului că acest conciliu necanonic atât din punct de vedere catolic, cât și din punctul de vedere ortodox, Unirea de la Brest a fost anulată, iar Biserica Greco-Catolică Ucraineană a trecut în mod oficial sub ascultarea Bisericii Ortodoxe Ruse. Catedrala Sfântului Gheorghe din Liov a devenit tronul arhiepiscopului ortodox rus Makarii.

Pentru clerul care s-a alăturat Bisericii Ortodoxe Ruse, autoritățile sovietice s-au abținut de la persecuțiile pe scară largă văzute în altă parte. Doar o singură biserică a fost închisă în Liov. De fapt, eparhiile vestice Lviv-Ternopil și Ivano-Frankivsk au fost cele mai mari din URSS. Dreptul canonic a fost, de asemenea, relaxat, permițând clerului să-și radă barba (o practică neobișnuită în urtodoxie) și să oficieze liturghiile în ucraineană în loc de slavonă.

În 1989, Biserica Greco-Catolică Ucraineană a fost restabilită în mod oficial, după o perioadă de clandestinitate de mai mult de 40 de ani. Au urmat conflicte între creștinii ortodocși și catolici privind dreptul de proprietate asupra clădirilor bisericești, conflicte care au continuat până în anii 1990, după proclamarea independenței.

Protestanții