Dezvoltarea economică

Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea au fost ani de criză în Rusia. Țările occidentale au continuat să se dezvolte atât din punct de vedere industrial cât și din punct de vedere tehnologic mai rapid decât Rusia, iar pe scena politică internațională au apărut noi puteri: Otto von Bismarck a unit statele germane în deceniul al șaptelea al secolului al XVIII-lea, Statele Unite ale Americii de după războiul civil american a crescut în putere și întindere, Japonia de după Restaurația Meiji din 1868 a devenit o țară modernă. Deși Rusia era un gigant în continuă extindere în Asia Centrală, învecinânându-se cu imperiile Otoman, Persan, Chinez și cu India Britanică, nu putea genera suficiente capitaluri pentru a susține dezvoltarea industrială rapidă sau pentru a intra în competiție comercială cu puterile epocii. Dilema fundamentală a Rusiei era alegerea între dezvoltarea economică națională, care risca însă să genereze și importante prefaceri sociale, și între încetinirea progresului, care aducea însă riscul dependenței economice totale de țările avansate occidentale sau orientale. De fapt, transformările structurilor economice și sociale au dat un imbold politic important, în special în rândul intelectualilor, și a dus la o importantă dezvoltare în literatură, muzică, alte arte și în știință.

De-a lungul ultimei jumătăți a secolului al XIX-lea, ecomonia Rusiei s-a dezvoltat mult mai încet decât economiile celor mai importate națiuni europene de la vest. Populația Rusiei era semnificativ mai numeroasă decât cea a celor mai puternic dezvoltate țări europene, dar cei mai mulți ruși trăiau în comunități rurale și se ocupa cu agricultura, dar după metode relativ primitive. În industrie, statul era mult mai puternic implicat decât în statele occidentale, dar în anumite sectoare investițiile private erau importante, inclusiv ale capitalului străin. Între 1850 și 1900, populația Rusiei s-a dublat, dar a păstrat caracterul rural chiar și în secolul al XX-lea. Rata creșterii populației Rusiei în perioada mai sus-menționată a fost mai rapidă decât a celor mai puternice națiuni (cu excepția Statelor Unite). Terenurile agricole, exploatate prin procedee vechi și puțin productive, a rămas în mâinile foștilor iobagi și țărani ai statului, care formau împreună ca patru cincimi din populația rurală. Aproximativ 20% din terenurile agricole erau ocupate de proprietățile de peste 5.000 ha, dar puține astfel de proprietăți erau lucrate eficient. Agricultura pe suprafețe mici și creșterea populației rurale a dus la creșterea proporției de pământ folosit pentru dezvoltarea agricolă, dar pământul era folosit în principal pentru grădinărit și pentru cultivarea cerealelor și din ce în ce mai puțin pentru pășuni.

Creșterea industrială a fost semnificativă, deși a avut un ritm inconstant, iar în termeni absoluți nu a fost extensivă. Cele mai importante regiuni industriale erau cel din apropierea marilor orașe: Moscova, Sankt Peterburg, cele baltice sau cele din Polonia rusească, câteva zone de-a lungul râurilor Don și Nipru și din sudul Uralilor. În 1890, Rusia avea cam 32.000 km de căi ferate și cam 1,4 milioane de muncitori industriali, cei mai mulți lucrând în industria textilă. Între 1860 și 1890, producția anuală de cărbune a crescut cu 1.200% până la 6,6 milioane de tone, iar producția de fier și oțel s-a dublat până la 2 milioane de tone pe an. Bugetul statului a crescut de mai mult de două ori, iar cheltuielile cu plata ratelor împrumuturilor externe a crescut de mai mult de patru ori, constituind 28% din totalul cheltuielilor bugetare în 1891. Comerțul extern nu reușea să asigure nevoile imperiului. Până în momentul în care statul a introdus tarife industriale ridicate în deceniul al nouălea al secolului al XIX-lea, Rusia nu a fost capabilă să-și finanțeze comerțul cu occidentul deoarece surplusurile erau insuficiente pentru acoperierea datoriilor externe.

Reformele și limitele lor

Țarul Alexandru al II-lea, care i-a urmat la tron lui Nicolae I în 1855, era un conservator care totuși își dădea seama că singura șansă de dezvoltare a imperioului era introducerea reformelor în toate domeniile. Alexandru al II-lea a inițiat importante reforme în învățământ, administrația publică, sistemul juridic și în armată. În 1861 el a proclamat emanciparea a aproximativ 20 de milioane de iobagi de pe moșiile private. Comisiile locale, domnate de marii proprietari de pământ, au frânat pe cât au putut aplicarea legii, distribuind loturi reduse și libertate limitată foștilor iobagi. Foștii iobagi au rămas de obicei în comunele rurale și au fost obligați să plătească statului rate de răscumpărare pentru o perioadă de până la 50 de ani. În schimb, guvernul a compensat din bugetul statului pe foștii proprietari de șerbi și de terenuri distribuite acestora din urmă.

Regimul spera ca cei peste 50.000 de moșieri care stăpâneau peste 1.100 ha vor continua să prospere fără munca iobagilor și vor continua să fie asigure cadre loiale în politică și administrația locală. Guvernul se aștepta ca țăranii să producă suficient de mult pentru consumul propriu cât și pentru export, ajutând astfel la finanțarea cheltuielilor guvernamentale, importurilor și plata datoriei externe. Niciuna dintre previziunile gvernamentale nu s-au dovedit realiste, mai mult, atât foștii proprietari de iobagi cât și țăranii eliberați au fost nemulțumiți de reformă. Țăranii eliberați au rămas rapid în urmă cu plata la stat a ratelor de răscumpărare, în principal pentru că terenurile pe care le primiseră erau dintre cele mai puțin productive și pentru că metodele pe care le foloseau pentru cultivarea lor erau înapoiate. Mulți dintre foștii proprietari de iobagi au fost nevoiți să-și vândă moșiile pentru a nu da faliment, dovedindu-se incapabili să-și exploateze pământurile fără munca șerbilor. Plățile compensatorii din partea statului au încetat, în principal datorită încapacității de plată a țăranilor eliberați.

După reforma emancipării țăranilor a urmat în scurtă vreme reforma adinistrației locale. În 1864, cele mai multe administrații locale din Rusia europeană au fost organizate în așa-numitele numite zemstve, compuse din reprezentanții tuturor claselor sociale, care aveau responsabilități extrem de largi în ceea ce privește școlile locale, sănătatea publică, aprovizionarea cu alimente, întreținerea drumurilor, a închisorilor și în alte probleme de interes public local. În 1870, au fost alese pentru prima oară consilii de administrație ale orașelor, dumele orășenești. Dominate de marii proprietari și cu libertatea de mișcare limitată de guvernatorii provinciali și de poliție, zemstvele rurale și dumele orășenești stavileau taxe în bani sau în muncă pentru a-și susține cheltuielile și activitățile.

În 1864, țarul a promulgat o mare reformă judiciară. În cele mai mari orașe au fost înființate tribunale cu jurați după modelul occidental. În general, sistemul judiciar funcționa eficient, dar lipsa de bani a administrației și puternicile tradiții locale au influențat puternic justiția în mediul rural, unde continua să se aplice dreptatea după vechile obiceiuri țărănești, foarte puțin influențați de oficialitățile provinciale. Codurile de legi rusești au fost modelate după cele german și francez. Justiția rusă nu se baza pe precedente, precum cea britanică. Această caracteristică a justiției ruse s-a păstrat până în zilele noastre.

Alte reforme importante au fost inițiate în domeniile cultural și educațional. Reformele lui Alexandru al II-lea au dus la o reașezare a structurilor sociale și avea nevoie de discuții publice asupra problemelor și eliminarea cenzurii. După o tentativă de asasinare a țarului în 1866, guvernul a reintrodus cenzura, dar într-o formă atenuată. Guvernul a limitat într-o oarecare măsură libertatea universitară în 1866, la cinci ani după ce acestea din urmă obținuseră autonomie academică. Guvernul central a încercat să acționeze prin intermediul zemstvelor pentru a stabili o programă analitică unitară pentru școlile elementare, dar și pentru a impune politicile sale conservatoare, dar a eșuat în această ultimă tentetivă datorită lipsei de fonduri. Datorită faptului ca numeroși profesori cu atitudini liberale erau numai nominal subordonați Ministerului Învățământului și politicilor sale reacționare, fiind în schimb subordonați financiar administrațiilor locale, rezultatele învățământului public din această perioadă au fost foarte variate.

În sfera financiară, guvernul țarist a promulgat legea pentru înființarea Băncii de Stat în 1866, ceea ce a dus la întărirea monedei naționale. Ministerulo Finanțelor a devenit principalul sprijinitor al dezvoltării căilor ferate, ceea ce a dus mai apoi la dezvoltarea exporturilor vital. Guvernul a înființat și Banca Pământurilor Țăranilor în 1882 cu scopul finanțării micilor fermieri pentru cumpărarea de terenuri agricole, iar în 1885 a înființat Banca Pământurilor Nobilimii pentru a împiedica executarea ipotecilor asupra moșiilor.

Regimul a căutat de asemenea să reformeze armate. Unul dintre cel mai importante motive pentru eliberarea iobagilor a fost acela al facilitării creșterii efectivelor armatei regulate permanente și a efectivelor rezerviștilor. Mai înainte de emancipare, iobagii nu puteau fi instruiți militar. Birocrația a reușit să obstrucționeze reforma militară până când războiul franco-prusac din 1870–1871 a demonstrat necesitatea edificării unei armate moderne. Sistemul de recrutare introdus în 1874 de Dmitri Miliutin a stabilit armatei un rol important în alfabetizarea țăranilor-soldați și a inițializat educația sanitară în rândul femeilor. Armata a rămas însă o structură înapoiată, în ciuda tuturor acestor reforme. Ofițerii au continuat să prefere lupta la baionetă, exprimându-și temerile că folosirea armelor de foc pentru atingerea țintelor îndepărtate ar duce la scăderea curajului în luptă al soldaților. În ciuda unor reușite indiscutabile, Rusia nu a ținut pasul cu dezvoltarea tehnologiilor militare în construcția puștilor, mitralierelor, artileriei terestre, vaselor de luptă și artileriei navale. Rusia a eșuat de asemenea să folosească modernizarea marinei militare ca un mijloc de dezvoltare a bazei sale industriale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

În 1881, un grup de revoluționari l-au asasinat pe țarul Alexandru al II-lea. Fiul său, Alexandru al III-lea, (care a domnit între 1881-1894), a fost inițiatorul unei perioade de reacțiune politică, care a intensificat mișcarea antireformistă începută în 1866. Noul țar a întărit poliția secretă, reorganizând-o într-o agenție cunoscută ca Ohrana, căreia i-a dat puteri extraordinare, plasând-o sub directul control al Ministerului de Interne. Dmitri Tolstoi, ministrul afacerilor interne, a numit pentru conducerea districtelor numai membri ai aristocrației, în plus a restricționat puterile zemstvelor și dumelor locale. Alexandru al III-lea l-a numit pe fostul său profesor privat, reacționarul Constantin Pobedonosțev, în funcția de șef al Sfântululi Sinod al Bisericii Orotodoxe Ruse, iar pe Ivan Delianov l-a numit ministrul educației. Cei doi au încercat să "salveze" Rusia de "modernism" prin revigorarea cenzurii religioase, persecuția populațiilor neortodoxe și/sau neruse, au permis și încurajat dezvoltarea antisemitismului și au anulat autonomia universităților. Ei au atacat elementele liberale și/sau neruse, alienând un segment larg al populației imperiului. Naționalitățile importante neruse, (polonezii, finlandezii, letonii, lituanienii sau ucrainenii), supuse unui proces intensiv de rusificare, au răspuns prin creșterea naționalismului antirus. Foarte mulți evrei au emigrat sau s-au alăturat mișcărilor radicale. Organizațiile și mișcările politice secrete au continuat să apară, să se organizeze și să se dezvolte, în ciuda eforturilor regimului de a le înăbuși activitatea.

Politica externă după Războiul Crimeii