Cultura României este ansamblul de materiale spirituale produse pe teritoriul României. România are o cultură unică, care este produsul geografiei și evoluției sale istorice distincte. Este fundamental definită ca fiind un punct de întâlnire a trei regiuni: Europa Centrală, Europa de Est și Europa de Sud-Est, dar nu poate fi inclusă în întregime în niciuna dintre ele. Identitatea românească a fost formată pe un substrat din amestecul elementelor dacice și romane, cu multe alte influențe. În antichitate și în evul mediu, cele mai importante influențe au fost din partea popoarelor slave, care au migrat în spațiul carpato-dunărean și care s-au format în vecinătatea ei, în Bulgaria, Serbia, Ucraina, Polonia și Rusia, a grecilor din Imperiului Bizantin și mai apoi, sub protecție turcă, din Fanar, a Imperiului Otoman, de la maghiari, precum și de la germanii care trăiesc în Transilvania. Cultura modernă română a apărut și s-a dezvoltat în ultimii aproximativ 250 ani sub o puternică influență din partea culturilor din vestul Europei, în special, cultura franceză și germană. În plus, sub influența tradiției bizantine și slavone, românii sunt, de asemenea, singurul popor creștin ortodox dintre popoarele latine. O contribuție la identitatea sau la cultura românească au mai adus în diverse perioade și alte comunități etnice mai mici sau mai mari, stabilite în cursul secolelor pe teritoriul românesc, ca de pildă, în vechime cumanii, mai târziu romii, evreii, armenii etc., de asemenea reprezentanți repatriați ai ramurii aromâne a românilor.
Evoluția istorică thumb|right|230px|Donariul de la Biertan - obiect creștin din secolul IV 230px|thumb|Altarul de la Mediaș, capodoperă a goticului transilvănean Perioada antică Cultura dacilor: Dacii foloseau alfabetul grec sau latin. Pe niște blocuri de piatră de la Sarmizegetusa s-au descoperit rudimente de scriere cu litere grecești. La curtea lui Decebal se folosea ca limbă diplomatică latina. Singurul text presupus dacic a fost descoperit la Sarmizegetusa: „Decebalus per Scorilo”. Brățările dacice descoperite în diversele zone ale țării (Grădiștea Muncelului) atestă cultura si simțul estetic al locuitorilor teritoriului dacic.
Perioada daco-romană: Mii de inscripții latinești pun în evidență dezvoltarea limbii române prin transformările suferite de limba latină.
Perioada marilor migrații: Cultura scrisă scade în intensitate, dar s-au păstrat câteva inscripții în greacă și latină. Se pare ca invazia mongolă ce a avut loc a distrus dovezile scrise. Cel mai important document rămîne răspunsul în limba latină trimis regelui ungur Arpad de către Menumorut, duce al Biharei. Textul, inclus în Cronica Notarului Anonim, izvorăște dintr-o profundă dragoste pentru pămînt, concretizată într-un refuz categoric de a-l preda regelui: „Noi, însă, nici din dragoste nici din frică nu-i cedăm din pămînt nici cît un deget…” Scrisoarea deschide seria documentelor diplomatice românești.
Începuturi
Din secolul al VII-lea, până la mijlocul secolului al IX-lea, când bulgarii intră în zona religioasă a Bizanțului ortodox și chiar până în secolul al Xl-lea, când ungurii sunt cuprinși în sfera catolicismului latin, poporul românesc, deși creștinat din epoca romană, a trăit înconjurat de popoare păgâne. Expansiunea ungurilor în Ardeal a adus cu sine primele contacte cu cultura occidentală. Astfel, în secolul al XII-lea este atestată Abația Igriș, filială a mănăstirii cisterciene Pontigny din Burgundia. La Igriș, s-a aflat nucleul primei biblioteci din România.Constantin C. Giurescu, Istoria României în date, Ed. Enciclopedică, București, 1979, p. 63. Din secolul al XII-lea, poporul român se găsește cuprins între două lumi, între două tipuri de cultură diferită: pe de o parte lumea Occidentului catolic de cultură latină, în care intraseră și vecinii unguri și poloni, pe de altă parte lumea Răsăritului ortodox de cultura bizantină, care se întinsese până la Dunăre.
Zona exactă din Europa de Est sau Europa de Sud-Est unde s-a dezvoltat limba română din latina vulgară este disputată (vezi Originile românilor). Puține scrieri din evul mediu dau lumină pe această temă, probabil pentru că regiunea a dus lipsă de organizare administrativă până în secolul XII și pentru că invaziile mongolilor au distrus evidențele scrise odată cu invazia și prăduirea zonei în 1241. Poporul Român apare pentru prima dată în documente în secolul al-X-lea când era deja format și creștinat, creștinismul fiind adoptat mai devreme în aceste ținuturi, sub influență latină. Cu toate acestea, românii medievali vor adopta treptat, ca și majoritatea popoarelor din Balcani, Ortodoxia răsăriteană, sub influența Constantinopolului (dar prin mijlocirea slavonă).
Unele obiceiuri, nume și substratul unor cuvinte din limba română sunt considerate de influență dacică, deși unele sunt, de asemenea, în dispută, astfel cum este teoria continuității daco-române, care joacă un rol semnificativ în identitatea națională română.
Primele documente în limba română thumb|200px|Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung - document în limba română Un important punct de reper în istoria limbii române este un document din anul 1521: Scrisoarea lui Neacșu Câmpulung, în litere chirilice, către primarul sas din Brașov despre un atac iminent al turcilor, acesta fiind cel mai vechi document scris în românește. Prima carte tipărită, o carte de rugăciuni în limba slavonă, a apărut în Muntenia în 1508, iar prima carte în limba română, un catehism, a fost tipărită în 1544 la Sibiu.
Unii autori susțin că pe locul unde ar fi funcționat prima școală românească din Maramureș, la Ieud, a fost descoperit „Codicele de la Ieud”, în care sunt cuprinse și trei manuscrise scrise cu litere chirilice dar în limba română, fixată în timp de unii cercetători la 1391 după o dată aflată pe prima pagina a documentului. Exemplarul original se află astăzi la Biblioteca Academiei Române. Există ipoteze contradictorii în privința datării acestui documentar.
Cultura românească în Evul Mediu Principatele medievale din Transilvania, Țara Românească si Moldova au apărut între secolele XI și XIV, în zona din jurul Munților Carpați. Cea mai mare parte din cultura română s-a produs în aceste zone, ceea ce corespunde aproximativ situării geografice a statului modern România. În anul 1405 s-a scris primul Tetraevangheliar slavon în Țara Românească. El este opera cuviosului Nicodim de la Tismana și deci în domeniul vechilor scrieri, Nicodim deține o întâietate absolută în istoria Țării Românești. Este cea mai veche carte datată din Țara Românească cu cea mai veche ferecătură și se află la Muzeul Național de Istorie din București. În secolul al XV-lea și în următoarele, școala de copiști înființată de ucenicii lui Nicodim la Mânăstirea Tismana a continuat seria scrierilor religioase chiar daca la început, copiștii neștiutori de carte doar desenau slovele slavone.Alexandru Ștefulescu - Mânăstirea Tismana, Inst. de Arte Grafice Carol Gobl, 1909 Transilvania a intrat sub sfera de dominație maghiară pe la sfârșitul secolului al 11-lea și astfel evoluția culturii române a fost acolo prin urmare, oarecum diferită de cea din Țara Românească și Moldova. Maghiarii au adus romano-catolicismul ca religie oficială, precum și apartenenți la unele etnii străine pentru a coloniza Transilvania: sași în sud și secui la vest. Una dintre cele mai importante personalități de origine română care s-a născut în Transilvania a fost Nicolaus Olahus (Oláh în limba maghiară vine de la valah, un mai vechi cuvânt pentru român), istoric, politician și episcop în Regatul Ungariei și unul din reprezentanții de seamă ai umanismului în Europa.
Țara Românească si Moldova s-au situat pe două căi comerciale importante traversate adesea de polonezi, de sași, de greci, de armeni, de genovezi și de negustorii venețieni, conectând cele două principate la evoluția culturii medievale din Europa. Cronica lui Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, care acoperă perioada 1359 - 1594, este o foarte importantă sursă de informații despre viața, evenimentele și personalitățile din Moldova. Este printre primele texte laice, literare, în românește. Datorită dimensiunii ei, precum și informațiilor pe care le conține, este, probabil, cel mai important document românesc din secolul al 17-lea.
La sfârșitul secolului al 17-lea și începutul secolului al 18-lea, umanismului european este reprezentat în spațiul românesc de scrierile lui Miron Costin și Ion Neculce, cronicari, care au continuat opera lui Ureche. Constantin Brâncoveanu, domn al Țării Românești, a fost un mare patron al artelor și a fost o figura locală a Renașterii. În timpul domniei lui Șerban Cantacuzino călugării de la mănăstirea Snagov, de lângă București, au publicat în 1688 prima Biblie tradusă în limba română (Biblia de la București). Primele încercări reușite de a scrie poezii în limba română s-au făcut în 1673, atunci când Dosoftei, un înalt cleric moldovean, a publicat o versiune în română a Psalmilor.
Dimitrie Cantemir, un domnitor din Moldova, a fost, fără îndoială, cea mai mare personalitate a perioadei medievale din Moldova. El a fost un prolific om de litere, cu interese în filozofie, istorie, muzică, lingvistică, etnografie și geografie. Cele mai importante lucrări ale sale, Descriptio Moldaviae conținând informații despre regiunea Moldova din estul României, scrisă în latină și publicată în 1769 și Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, o primă istorie critică a României. Dimitrie Cantemir a fost cunoscut în Europa educată ca un savant remarcabil, autor al mai multor scrieri în latină: nu numai Descriptio Moldaviae (comandată de Academia de la Berlin, membru al căreia a devenit în 1714), dar și o istorie a Imperiului Otoman denumită Incrementa atque decrementa aulae othomanicae, care a fost tipărit în limba engleză în 1734-1735 (a doua ediție, în 1756), în limba franceză (1743) și germană (1745), acesta fiind o lucrare de referință în Europa până în secolul al 19-lea.
Perioada Clasică thumb|left|Prima pagină din petiția Supplex Libellus Valachorum , tipărită în Cluj În Transilvania, deși au fost populația majoritară, românii s-au văzut doar o "națiune tolerată" de către conducerea austriacă a provinciei și nu au fost reprezentați în mod proporțional în viața politică și în Dieta Transilvaniei. La sfârșitul secolului al XVIII-lea s-a ridicat o mișcare de emancipare cunoscută sub denumirea de Școala Ardeleană, care a accentuat vechile origini romane a poporului român și a pus bazele alfabetului latin al limbii române (care, în cele din urmă va înlocui scrierea chirilică). Fruntași ai acestei mișcări au acceptat sa primească supremația papei de la Roma în biserica română din Transilvania, punând bazele Bisericii Unite sau Greco-Catolice românești. În 1791 reprezentanți ai românilor transilvăneni au emis o petiție către Împăratul Leopold II al Austriei, numită Supplex Libellus Valachorum inspirată de Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din Franța, și cerând drepturi politice egale cu alte etnii pentru românii din Transilvania. Astfel, a început mișcarea națională pentru emancipare a acestei colectivități.
Sfârșitul secolului al 18-lea și începutul secolului al 19-lea a fost marcat în Țara Românească si Moldova de către domniile fanariote; în cursul lor cele două principate au fost puternic influențate de cultura neo- greacă. Elita locală română a asimilat în veacurile al 17-lea și al 18-lea multe din familiile elene stabilite în Țările Române, ceea ce a făcut ca foarte multe din personalitățile culturii, științei și vieții politice românești să poarte nume de familie de proveniență greacă (Cantacuzino, Rosetti, Ghica, Nottara, Lipatti, Antipa, Lahovari, Palade etc.)