miniatura|314x314px| Caricatură a jurnalistului evreu român Sache Petreanu, un susținător al asimilării, tăind perciunii unui evreu observant (realizată în 1899 de Constantin Jiquidi) Asimilarea evreiască (în ) se referă fie la asimilarea culturală treptată și integrarea socială a evreilor în mediul cultural înconjurător, fie la un program ideologic din epoca emancipării care promova conformismul ca o soluție potențială la marginalizarea istorică a evreilor.

Terminologie Profesorul de istorie modernă a evreilor (2015) a folosit următorii termeni pentru a descrie diferitele forme de asimilare a evreilor: 

Asimilarea radicală: „un termen umbrelă care se referă la toate căile pe care le-au parcurs evreii pentru a-și pierde caracterul etnic evreiesc, indiferent dacă aceasta a fost intenția lor sau nu”. Convertirea: „actul religios de a îmbrățișa în mod formal creștinismul”. Secesiunea (separarea): „actul de retragere legală din comunitatea evreiască – indiferent dacă a urmat sau nu convertirea la creștinism”. Endelman a remarcat că secesiunea a devenit posibilă abia la sfârșitul secolului al XIX-lea și numai în Europa Centrală (Imperiul German și Austro-Ungaria). Căsătoria mixtă: „uniunea dintre un creștin și un evreu”. Endelman a exclus din această definiție căsătoriile dintre evrei botezați și creștini sau dintre evrei și foști creștini, deoarece acestea erau considerate legal și religios „endogame”. Trecerea (abandonarea): „încercarea de a părăsi comunitatea evreiască prin asumarea unei identități non-evreiești și ascunderea dovezilor nașterii și educației evreiești”. Potrivit lui Endelman, majoritatea oamenilor din această categorie nu s-au convertit niciodată la creștinism, deoarece asta ar fi dezvăluit că au fost cândva evrei.

(2012) a evidențiat importanța distincției între asimilare („adaptare radicală, mergând chiar până la absorbție”) și aculturație („un termen mai puțin radical și mai academic care implică faptul că oamenii acceptă o nouă cultură sau o parte din ea, dar nu renunță complet la propria lor tradiție”). Ea a afirmat că ultimul termen era mai potrivit pentru procesul parcurs de evrei în Europa de Vest și (într-o măsură mai mică) în Europa de Est în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea. Richarz a folosit termenul emancipare care însemna obținerea „cetățeniei depline fără nicio condiție”, adăugând că aceasta „funcționează doar dacă societatea acceptă o minoritate ca egală”.

Utilizarea termenului deiudaizare este oarecum ambiguă. De exemplu, într-o dezbatere din 1992 cu intelectualul israelian A.B. Yehoshua, intelectualul palestinian a folosit-o într-un sens emancipator: „Susțin deiudaizarea și desionizarea Israelului... Cer o nouă definiție a cuvântului «israelian», astfel încât să mă includă și pe mine”, pentru a-i emancipa pe cetățenii arabi ai Israelului ca cetățeni egali cu evreii israelieni. Cu toate acestea, termenul este folosit în cea mai mare parte cu un sens negativ pentru a descrie o politică guvernamentală discriminatorie care vizează ștergerea forțată a caracterului presupus evreiesc al cuiva sau a ceva, de exemplu „deiudaizarea (...) identității evreiești în Uniunea Sovietică” sau „deiudaizarea” (Entjudung) științelor în Germania Nazistă prin concedierea oamenilor de știință evrei, scoaterea acestora din corpul academic și eliminarea oricăror alte „influențe evreiești” percepute, într-o încercarea de a face ca știința să devină „autentic germană”. Profesorul Michael Shafir (2012) a descris, de asemenea, omisiunea sau ștergerea originii etnice a victimelor evreiești ale Holocaustului (prin asimilarea lor în cadrul unei identități naționale, menționându-i, de exemplu, „cetățeni polonezi”, sau prin reîncadrarea lor într-un context internațional, de exemplu, ca „victime ale fascismului”) în istoriografia, monumentele și memorialele regimurilor comuniste est-europene (1945–1991) ca o formă negativă de „deiudaizare”, despre care a susținut că ar putea duce la „trivializarea Holocaustului” și la încurajarea negaționiștilor Holocaustului.

Pentru a preveni asimilarea, legile evreiești împiedică un evreu observant să fie apropiat de un neevreu, inclusiv prin interdicțiile alimentare și și prin consumarea doar a vinului Kosher.Why is Gentile food forbidden in Judaism? in Peninei Halakha by rabbi Eliezer Melamed

Istoric

Perioada elenistică În 332 î.Hr., regele macedonean Alexandru cel Mare a cucerit Levantul, unde locuiau atunci cei mai mulți evrei, începând din perioada elenistică. Deși greaca koine a devenit limba dominantă a elitei, iar Regatul Ptolemaic și Imperiul Seleucid care au succedat au purtat Războaiele Siriene pentru stăpânirea Levantului, conducătorii elenistici nu s-au amestecat în cea mai mare parte a perioadei în cultura, religia și politica internă a evreilor. După alungarea Ptolemeilor în 198 î.Hr., regele seleucid Antioh al III-lea cel Mare a redus taxele în acea regiune și a susținut oficial autonomia politică și religioasă a iudeilor, stimulând elenizarea voluntară în special a clasei superioare a populației iudaice, formate din membrii clerului, aristocrați și negustori. Tensiunile au crescut după ce Iason a uzurpat funcția de mare preot al Ierusalimului și a adoptat o politică proelenică în 175 î.Hr. Trei ani mai târziu, regele Antioh al IV-lea Epifanes l-a alungat pe Iason și l-a înlocuit cu Menelaus pentru a eleniza cu forța întreaga regiune. După ce a inversat o contralovitură de stat a moderatului Iason, Menelaus a încercat să desființeze religia iudaică prin elenizarea ei, determinându-i în cele din urmă pe evreii ortodocși tradiționaliști să declanșeze Revolta Macabeilor antielenici (167–160 î.Hr.) împotriva seleucizilor și a evreilor proelenici. După mai multe bătălii, seleucizii au fost în cele din urmă învinși (într-o oarecare măsură din cauza unei invazii persane în provinciile din est), iar macabeii au obținut independența de facto ca Dinastia Hasmoneilor, inversând o mare parte a procesului de elenizare. Sărbătoarea evreiască Hanuka rememorează victoria acestei revolte.

Dinastia preoțească hasmoneană a macabeilor și susținătorii lor saduchei s-au elenizat complet în curând la sfârșitul secolului al II-lea și începutul secolului I î.Hr.; lor li s-au opus fariseii tradiționaliștil vorbitori de aramaică.Encarta Encyclopaedia (1993–2002) s.v. "joden §2.2.1 Opstand en onafhankelijkheid". Microsoft Corporation/Het Spectrum. Orașul Alexandria din Egipt a fost un important centru cultural evreiesc elenistic încă de la înființarea sa în anul 332 î.Hr., iar până în secolul I î.Hr. orașul avea o populație mare de evrei elenizați, printre care Philon din Alexandria (25 î.Hr.–45 î.Hr.).Encarta Winkler Prins Encyclopaedia (1993–2002) s.v. "Philo van Alexandrië". Microsoft Corporation/Het Spectrum. Unele dintre cărțile deuterocanonice pe care unele confesiuni evreiești și creștine le consideră astăzi scripturi sfinte, cum ar fi Cartea Înțelepciunii lui Solomon (aproximativ 150 î.Hr.), 3 Macabei (aproximativ 100–50 î.Hr.) și Adăugiri la Estera (secolul I î.Hr.), au fost scrise (probabil) în greacă koine evreiască la Alexandria de către acești evrei elenizați. Istoricul Iosephus Flavius s-a alăturat facțiunii iudeilor în Primul Război Iudeo-Roman (66–73 d.Hr.), dar s-a predat în anul 67 și s-a stabilit la Roma, unde a scris Războiul iudeilor împotriva romanilor (75–79, mai întâi în aramaică, iar apoi în greacă) și Antichități iudaice (93/4, în greacă). El a încercat să împace iudaismul cu lumea greco-romană și, deși a fost un apărător al culturii și religiei evreiești împotriva scriitorilor antievrei precum Apion (în Contra lui Apion), a respins naționalismul evreiesc (iudeu).Encarta Winkler Prins Encyclopaedia (1993–2002) s.v. "Josephus Flavius". Microsoft Corporation/Het Spectrum.

Epoca Iluminismului Folosirea limbajului popular — spre deosebire de idiș sau ebraica liturgică — este un exemplu de aculturație, una dintre caracteristicile cheie ale asimilării evreiești în epoca modernă. Procesul asimilării evreiești a reînceput la scară extinsă în rândul evreilor așkenazi spre sfârșitul secolului al XVIII-lea în Europa de Vest, în special în Germania, pe măsură ce Haskala (cunoscută și sub numele de Iluminismul evreiesc) a apărut și s-a dezvoltat ca mișcare culturală. Evreul ortodox din Berlin Moses Mendelssohn (1726–1786) a devenit o figură principală a Haskalei, susținând, printre altele, ca evreii să folosească limba germană în loc de idiș și să traducă Biblia ebraică în germană. Această mișcare a avut mare succes în special în rândul evreilor din Europa de Vest, care au început să abandoneze idișul în favoarea limbilor dominante la nivel național, dar mai puțin în rândul evreilor din Europa de Est; de exemplu, rabinii polonezi au interzis traducerea lui Mendelssohn deoarece credeau că „Biblia ar trebui citită numai în limba ebraică sfântă”. Motivele invocate pentru succesul său inițial au inclus speranța în oportunități social-economice mai bune, adusă de asimilarea în comunitățile europene neevreiești, în special în rândul claselor superioare. „Concentrarea populației evreiești în orașele mari a avut un impact puternic asupra stilului lor de viață și le-a făcut mai vizibile în plan economic și cultural”. Pe măsură ce emanciparea legală a rămas incompletă în Germania, mulți evrei urbani din clasa de mijloc superioară au propagat idealurile Iluminismului, crezând că le-ar permite să-și îmbunătățească statutul social. „Ideologii au imaginat, în consecință, o regenerare a evreilor germani care putea să le aducă drepturi egale, dar să conducă, de asemenea, la formarea unui nou tip de evreu bazat pe idealul său de om”.

Ca alternativă la practicarea mai liberală a iudaismului, asimilarea a luat, de asemenea, forma convertirii la creștinism. Niciunul dintre descendenții lui Moses Mendelssohn nu a păstrat religia evreiască. Asimilaționiștii au perceput identitatea culturală evreiască și tribalismul ca rădăcină a ostilității antisemite și au simțit, prin urmare, nevoia de a reduce relațiile sociale cu conaționalii lor evrei.

Secolul al XIX-lea În perioada contemporană Vechiului Regim, singurul mod de a părăsi iudaismul era convertirea la creștinism, dar în secolul al XIX-lea state liberale precum Franța, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii au început să permită persoanelor crescute în religia iudaică să nu se identifice cu nicio religie, fie prin indeterminarea religioasă, fie prin acceptarea deplină a ireligiozității. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Imperiul German și Austro-Ungaria au permis evreilor chiar să-și schimbe statutul juridic și să se înregistreze oficial ca neevrei. Această epocă a emancipării a început, potrivit cercetătorilor științifici, în 27 septembrie 1791, atunci când evreilor din Franța li s-a acordat pentru prima dată cetățenia fără nicio condiție de către Parlamentul format în urma Revoluției Franceze.

Cercetătorii care au examinat procesele de emancipare a evreilor europeni din secolul al XIX-lea (cunoscute și sub denumirile de „provocarea integraționistă” sau „provocarea asimilaționistă”) au distins două modele:

Emanciparea necondiționată, dominantă în Europa de Vest și cu o oarecare influență în Europa Centrală (de exemplu, în rândul liberalilor maghiari Lajos Kossuth și József Eötvös), i-a încurajat pe evrei să abandoneze în mod voluntar unele sau toate aspectele vieții lor evreiești și să participe la cultura populației majoritare neevreiești, îndeosebi în beneficiul lor, dacă au decis să urmeze această cale. Emanciparea condiționată, dominantă în Europa Centrală și de Est și cu o oarecare influență în Europa de Vest, a pus o presiune socială și chiar politică asupra tuturor evreilor ca să-și abandoneze unele sau toate aspectele vieții lor evreiești și să participe la cultura populației majoritare neevreiești, îndeosebi în beneficiul majorității.