Persecutarea creștinilor în Uniunea Sovietică s-a desfășurat în mai multe valuri, cu o perioadă de relativă acalmie pe timpul celui de-al doilea război mondial. Perioadele din istoria Uniunii Sovietice (1917–1991) în care persecuția creștinilor a atins cele mai cote de brutalitate au diferit, în funcție de interesele de stat. Politica marxist-leninistă sovietică a susținut în mod constant controlul, suprimarea și, în cele din urmă, eliminarea credințelor religioase și a încurajat în mod activ propagarea ateismului marxist-leninist în Uniunea Sovietică. Cu toate acestea, cele mai multe religii nu au fost niciodată scoase oficial în afara legii.
Statul a pledat pentru distrugerea religiei, iar pentru a atinge acest scop, a denunțat oficial credințele religioase ca fiind superstițioase și retrograde. Partidul Comunist a dispus distrugerea bisericilor, sinagogilor și moscheilor, i-a ridiculizat, hărțuit, încarcerat și executat pe liderii religioși, a copleșit școlile și mass-media cu învățături antireligioase și a introdus un sistem de credință numit „ateism științific”, cu propriile sale ritualuri, promisiuni și prozelitism. Potrivit unor surse, numărul total al victimelor creștine în timpul regimului sovietic a fost estimat între 12 și 20 de milioane. Cel puțin 106.300 de clerici ruși au fost executați între 1937 și 1941. Credințele și practicile religioase au persistat în rândul majorității populației, nu numai în sferele casnică și privată, ci și în spațiile publice disparate care au fost lăsate să existe de către un stat care și-a recunoscut eșecul de a eradica religia și pericolele politice ale unui război cultural neîncetat .
Poziția oficială sovietică Regimul sovietic a avut obiectivul aparent de anihilare completă a instituțiilor și ideilor religioase. . Ideologia comunistă nu putea coexista cu influența continuă a religiei, chiar și ca entitate instituțională independentă, așa că „Lenin a cerut ca propaganda comunistă să folosească militantismul și lipsa de compromisuri față de toate formele de idealism și religie”, iar acest lucru a fost numit „ateism militant”. „Militantismul” presupunea o atitudine intransigentă față de religie și efortul de a câștiga inimile și mințile credincioșilor prizoniere ale unei filozofii false. Ateismul militant a devenit un element central al ideologiei Partidului Comunist și o politică prioritară pentru toți liderii sovietici. Ateii convinși erau considerați a fi indivizi mai perspicace și mai virtuoși din punct de vedere politic
Statul sovietic a proclamat ateismul ca fiind singurul adevăr științificАнтирелигиозник (Antireligios, 1926-1941), Деревенский безбожник (Țăranul ateu, 1928-1932), Юные Безбожники (Tânărul ateu, 1931-1933). . Autoritățile sovietice au interzis criticarea ateismului și agnosticismului până în 1936 sau a politicilor antireligioase ale statului; o astfel de critică putea duce la pensionare forțată .
Legislația sovietică nu a interzis niciodată în mod oficial susținerea opiniilor religioase, iar diferitele Constituții Sovietice au garantat întotdeauna dreptul la credință. Cu toate acestea, de când ideologia marxistă, așa cum a fost interpretată de Lenin și succesorii săi au considerat religia ca fiind un obstacol în calea construirii unei societăți comuniste, (care ar fi eliminat toate religiile și le-ar fi înlocuit cu ateismul) a devenit un obiectiv ideologic al statului sovietic de importanță fundamentală. Persecuția oficială a religiei a avut loc prin numeroase măsuri legale menite să împiedice desfășurarea activităților religioase, printr-un volum mare de propagandă și educație anti-religioasă. În practică, statul a încercat, de asemenea, să controleze activitățile organismelor religioase și să intervină în afacerile lor interne, cu scopul final de a le face să dispară. În acest scop, statul a încercat să controleze activitățile liderilor diferitelor comunități religioase.
Partidul Comunist a respins de multe ori principiul tratării tuturor credincioșilor religioși ca dușmani ai poporului, în parte din considerente pragmatice (având în vedere numărul mare de oameni care aderau la o anumită credință) și în parte pe baza convingerii sale că numărul mare de credincioși includea mulți cetățeni sovietici loiali pe care autoritățile căutau să-i convingă să devină atei, mai degrabă decât să-i atace în mod direct.
Credincioșii au fost mereu supuși unei propagande antireligioase și unei legislații care le restricționa practicile religioase. Aceștia au suferit frecvent restricții în cadrul societății sovietice. Statul sovietic i-a supus rareori în mod oficial la arest, închisoare sau i-a condamnat la moarte doar pentru că aveau convingeri religioase. În schimb, metodele de persecuție au reprezentat o reacție la percepția (reală sau imaginară) a rezistenței lor la campania mai amplă a statului împotriva religiei< ref name="Dimitry V. Pospielovsky 1987 pg 84/>.
Campaniile antireligioase au fost concepute de autoritățile sovietice pentru răspândirea ateismului, iar actele de violență și tacticile de teroare care au fost desfășurate, deși au fost aproape întotdeauna invocate oficial pe baza rezistenței percepute față de stat, au avut ca scop, în cadrul unei scheme mai largi, nu doar să atenueze opoziția, ci să ajute la suprimarea religiei și victoria ateismului.
Tacticile sovietice thumb|Catedrala catolică din Moscova în anii 1980. Tacticile folosite și intensitatea lor au variat de-a lungul anilor. Unele tactici comune au inclus confiscarea proprietăților bisericii, ridiculizarea religiei, hărțuirea credincioșilor și propagarea ateismului în școli. Cu toate acestea, acțiunile împotriva anumitor religii au fost determinate de interesele statului, iar cele mai multe culte organizate nu au fost niciodată scoase în afara legii. O excepție a constituit Biserica Greco-Catolică Ucraineană, care a fost desființată, iar toți episcopii arestați.
Unele acțiuni împotriva preoților și credincioșilor ortodocși au inclus tortura, execuția sau trimiterea lor în Gulag, lagăre de muncă și spitale psihiatrice. Mulți ortodocși (dar și oameni de alte credințe) au fost supuși, de asemenea, la pedepse sau torturi psihologice sau la experimente de spălare a creierului pentru a-i forța să renunțe la convingerile lor religioase. În primii cinci ani ai puterii sovietice, bolșevicii au executat 28 de episcopi și peste 1.200 de preoți ortodocși ruși. Mulți alții au fost întemnițați sau exilați.
În Uniunea Sovietică, pe lângă închiderea și distrugerea metodică a bisericilor, activitatea caritabilă și socială, care înainte era efectuată de autoritățile ecleziastice, a fost preluată de stat. Ca și în cazul tuturor proprietăților private, bunurile deținute de Biserică au fost confiscate și date în folosință publică. Puținele lăcașuri de cult care mai rămăseseră active au fost considerate din punct de vedere legal drept proprietate de stat pe care guvernul permitea Bisericii să o folosească.
În perioada care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial, creștinii protestanți din URSS (baptiști, penticostali, adventiști etc.) au fost trimiși cu forța în spitale de psihiatrie, sau au fost judecați și închiși (adesea pentru că au refuzat să intre în serviciul militar). Unii au fost privați cu forța de drepturile părintești .
Campania antireligioasă sovietică 1917–1921
În august 1917, în urma prăbușirii guvernului țarist, un consiliu al Bisericii Ortodoxe Ruse a restabilit patriarhatul și l-a ales pe mitropolitul Tihon ca patriarh
În noiembrie 1917, la câteva săptămâni de la revoluție, a fost înființat Comisariatul Poporului pentru Educație, care, o lună mai târziu, a creat Uniunea Panrusă a Profesorilor-Internaționaliști cu scopul de a elimina instrucția religioasă din programele școlare. Pentru a intensifica propaganda antireligioasă în sistemul școlar, în noiembrie 1920 a fost înființată „Comitetul principal politico-educativ al Comisariatului Poporului pentru Educație”.
Decretul lui Lenin privind separația între biserică și stat de la începutul anului 1918 a privat fosta biserică oficială de statutul de persoană juridică, de dreptul de a deține proprietăți sau de a preda religia atât în școlile de stat, cât și în cele private sau oricărui grup de minori. Decretul a abolit privilegiile bisericii și a pus astfel capăt alianței dintre biserică și stat. Clerul a atacat în mod deschis decretul. Conducerea Bisericii a lansat un apel special către credincioși pentru a împiedica aplicarea decretului.
În plus, decretul „Cu privire la separarea Bisericii de Stat și a Școlii de Biserică” a stabilit, de asemenea, relația dintre școală și biserică. „Școala trebuie să fie separată de biserică”, spunea decretul. „Predarea doctrinelor religioase în toate instituțiile de învățământ de stat și publice, precum și în cele private în care se predau materii generale, nu este permisă. Cetățenii pot preda și pot fi învățați religia în particular.”
Patriarhul Tihon al Moscovei a excomunicat conducerea sovietică la 19 ianuarie 1918 (stil vechi), pentru desfășurarea acestei campanii. Ca represalii, regimul a arestat și a ucis zeci de episcopi, mii de membri ai clerului inferior și monahi, precum și mulți credincioși. Confiscarea proprietăților bisericești în următorii câțiva ani va fi marcată de o campanie brutală de teroare.
Mulți clerici au fost uciși în timpul Războiului Civil Rus. Unii au murit ca urmare a violenței spontane care se manifesta endemic în vidul de putere din timpul războiului, iar alții au fost executați de serviciile de securitate ale statului pentru că au susținut armatele albe. Biserica susține că 322 de episcopi și preoți au fost uciși în timpul revoluției Între iunie 1918 și ianuarie 1919, cifrele oficiale ale Bisericii (care nu includeau câteva regiuni din Rusia) susțineau că un mitropolit, optsprezece episcopi, o sută două preoți, o sută cincizeci și patru de diaconi și nouăzeci și patru de călugări/călugărițe au fost uciși (laicii nu au fost înregistrați). Este posibil ca estimarea de 330 de clerici și călugări uciși până în 1921 să fi fost subavaluată, deoarece 579 de mănăstiri au fost lichidate în această perioadă, iar în timpul acestor lichidări au avut loc numeroase execuții în masă ale călugărilor/călugărițelor.
Multe eparhii ale Bisericii Ortodoxe Ruse au sprijinit regimurile antisovietice ale lui Aleksandr Kolceak și Anton Denikin în timpul Războiului Civil. În 1918 episcopul de Ufa a ținut discursuri xenofobe și antibolșevice și i-a îndemnat pe credincioși în 1918 să sprijine Mișcarea Albă. Arhiepiscopul de Ekaterinburg a organizat demonstrații de protest atunci când a aflat de execuția familiei țarului în iulie 1918 și a organizat o sărbătoare a victoriei atunci când amiralul Kolchak a cucerit orașul în februarie 1919. Atât pe frontul siberian, cât și pe cel ucrainean, „Regimentele Iisus Hristos”, organizate de către preoți ortodocși locali, au ajutat Armatele Albe. În decembrie 1918 preotul Gheorhi Șavelski s-a alăturat agenției de propagandă a guvernului alb din sud
Această violență generalizată a membrilor Armatei Roșii împotriva Bisericii nu a fost susținută în mod deschis de Lenin, dar, în anii următori, înalți oficiali sovietici, inclusiv Emelian Iaroslavski, au revendicat responsabilitatea generală pentru aceste crime. Ei au justificat violența declarând că Biserica a luptat în mod activ împotriva lor.