Poteca Sweet este o potecă străveche amenajată din , Anglia, numită după cel care a descoperit-o, Ray Sweet. A fost construită în 3807 î.e.n. (dată determinată prin dendrocronologie) și este a doua cea mai veche potecă din lemn descoperită în Insulele Britanice, datând din neolitic. Acum se știe că Poteca Sweet a fost construită în principal de-a lungul unei structuri anterioare, .
Drumul se întinde peste o mlaștină astăzi în mare măsură drenată, între ceea ce era atunci o insulă la și o creastă de teren înalt la , pe o distanță de aproape . Drumul face parte dintr-o rețea care odinioară traversa Somerset Levels. Diverse artifacte și descoperiri preistorice, inclusiv un cap de topor ceremonial de , au fost găsite în turbării de-a lungul lungimii sale.
Construcția era făcută din stâlpi de lemn încrucișați, înfipți în solul îmbibat cu apă pentru a susține o pasarelă care consta în principal din scânduri de stejar, așezate cap la cap. Poteca a fost folosită pentru o perioadă de numai circa zece ani și apoi a fost abandonată, probabil din cauza creșterii nivelului apei. După descoperirea ei în 1970, cea mai mare parte a potecii a fost lăsată în locația sa inițială, fiind luate măsuri active de conservare, inclusiv un sistem de pompare și distribuție a apei pentru a menține lemnul în starea sa de umezeală. O parte din structură este ținută la British Museum și la din Taunton. A fost realizată o reconstrucție pe care vizitatorii se pot plimba, pe aceeași linie cu cea originară, în .
Amplasament La începutul mileniului al IV-lea î.e.n., poteca a fost construită între o insulă de la și o creastă de teren înalt de la , aproape de . Un grup de movile de la Westhay marchează poziția locuințelor preistorice din lac, care ar putea să fi fost similare cu cele găsite în din , lângă , el însuși construit într-o mlaștină pe o fundație artificială de cherestea umplută cu stuf, ferigi, pietriș și lut.
În apropiere au fost descoperite rămășițele unor poteci similare, care leagă așezările de pe turbărie: potecile Honeygore, Abbotts Way, Bells, Bakers, Westhay și Nidons. Locuri precum din apropiere oferă dovezi că scopul acestor structuri era acela de a facilita deplasarea între așezări. Cercetările din balta Meare indică faptul că acesta s-a format prin invadarea în jurul acestuia, în special în perioada climatică (mileniul I î.e.n.), iar carotele extrase demonstrează că este umplut cu cel puțin de noroi detritic.
Cele două din interiorul bălții Meare par să provină dintr-o colecție de structuri ridicate pe suprafața turbei uscate, cum ar fi corturi, paravane și țarcuri pentru animale. Mai târziu, peste turbă s-a împrăștiat argilă, ceea ce a dus la formarea unor zone mai înalte pentru locuit, activități și deplasare, iar în unele zone, întinderile de argilă mai groase adăposteau vetre construite din lut sau piatră.
Descoperirea și studierea Poteca a fost descoperită în 1970 în timpul săpăturilor după turbă și poartă numele celui care a găsit-o, Ray Sweet. Compania pentru care lucra acesta, EJ Godwin, a trimis o parte dintr-o scândură de pe potecă lui , un lector asistent de arheologie la Universitatea Cambridge, care a efectuat câteva săpături pe potecile din apropiere. Interesul lui Coles pentru aceste poteci a condus la , care s-a derulat din 1973 până în 1989, finanțat de diverși donatori, inclusiv . Proiectul a întreprins o serie de activități arheologice locale și a stabilit importanța economică și geografică a diferitelor poteci din mileniile al III-lea și I î.e.n. Lucrările lui John Coles, și au fost recunoscute în 1996, când au câștigat Premiul pentru cel mai bun proiect arheologic care aduce o contribuție majoră la cunoaștere, și în 2006 cu Premiul pentru Patrimoniul Arheologic al Comisiei Europene.
Dendrocronologia (datarea pe baza inelelor din trunchiul arborilor) a stâlpilor a permis datarea precisă a potecii, arătând că a fost construită în 3807 î.e.n. Această datare a condus la afirmațiile cum că Sweet Track ar fi cel mai vechi drum din lume, până la descoperirea în 2009 a unei poteci de 6.000 de ani, construită în 4100 î.e.n., în , lângă . Analiza lemnului din poteca Sweet a ajutat cercetările de dendrocronologie a epocii neolitice; comparațiile cu lemnul din râul Trent și o pădure scufundată la au permis o cartografiere mai completă a inelelor și relația lor cu clima perioadei.
Lemnul folosit la construirea potecii este acum clasificat drept , denumirea dată lemnului (din orice sursă) care a stat îngropat în mlaștini de turbă perioade lungi (uneori sute de mii de ani) și astfel a fost împiedicat să de condițiile din mlaștinile acide și . Lemnul de mlaștină este de obicei colorat în maro de la taninurile dizolvate în apa acidă și reprezintă o fază inițială a fosilizării. Vechimea potecii a determinat săpături la scară largă în 1973, finanțate de . miniatura| Un cap de topor de jadeitit lustruit de la Muzeul din Toulouse În 1973, un cap de topor de a fost găsit pe traseul potecii; se crede că a fost pus acolo ca ofrandă. Este unul din peste 100 capete de topor similare găsite în Marea Britanie și Irlanda, iar starea sa bună și materialul său prețios sugerează că era un topor simbolic, mai degrabă decât unul folosit pentru tăierea lemnului. Din cauza dificultății de a lucra cu acest material, care era derivat din zona alpină a Europei, toate capetele de topor de acest tip găsite în Marea Britanie sunt considerate a fi neutilitare și se crede că au reprezentat o formă de monedă sau ar fi rezultate din schimburi de daruri. Datarea cu radiocarbon a turbei în care a fost descoperit capul toporului sugerează că aceasta a fost depus aproximativ în 3200 î.e.n. Printre artifactele din lemn găsite la fața locului se numără vâsle, o farfurie, săgeți, părți din patru arcuri de alun, un , ace de tisă, bețe de săpat, o , un pieptene și un fragment de lingură. De asemenea, au fost făcute descoperiri din alte materiale, cum ar fi fulgi de silex, vârfuri de săgeți și un (în stare în general bună).
Un studiu geofizic al zonei efectuat în 2008 a arătat date neclare de magnetometru; lemnul poate influența hidrologia turbei, provocând pierderea sau adunarea de minerale în apa din pori și în structura turbei.
Constructorii Comunitatea care a construit poteca era una de agricultori neolitici care colonizaseră zona în jurul anului 3900 î.e.n., iar dovezile sugerează că, până la momentul construcției, aceasta era bine organizată și stabilă. Înainte de această incursiune umană, zonele înalte din jur erau puternic împădurite, dar localnicii au început să defrișeze aceste păduri în această perioadă pentru a face loc unei economii predominant pastorale, cu o componentă mică de cultură a plantelor. Pe timpul iernii, zonele inundate ar fi asigurat pești și păsări sălbatice din belșug acestei comunități pescărești, vânătorești, culegătorești și agrare; vara, zonele mai uscate deveneau pășuni bogate și deschise pentru pășunat vite și oi, pentru extras stuf, lemn și cherestea pentru construcții, precum și abundență de animale sălbatice, păsări, fructe și semințe. Nevoia de a ajunge la insulele din mlaștină era suficient de presantă pentru ca aceștia să desfășoare enorma activitate comunală necesară pentru stocarea lemnului și construirea potecii, probabil când apele erau la cel mai scăzut nivel după o perioadă secetoasă. Lucrările necesare pentru construcția potecii demonstrează că aceștia aveau aptitudini avansate de prelucrare a lemnului și sugerează o oarecare diferențiere a ocupației în rândul muncitorilor. De asemenea, se pare că ei exploatau pădurile din jur de cel puțin 120 de ani.
Construcție dreapta|miniatura| Diagramă care ilustrează o secțiune transversală prin poteca Sweet alt=Two wooden posts set in the ground and crossing at an angle supporting a wooden board which disappears into tall green reeds|miniatura| Replică a potecii Sweet miniatura| Reconstituire digitală a potecii Sweet, capătul sudic Construită în 3807 sau 3806 î.e.n., poteca era o pasarelă constând în principal din scânduri de stejar așezate cap la cap, susținute de cuie încrucișate din frasin, stejar și tei, înfipte în turba subiacentă. Scândurile, care aveau până la lățime, lungime și mai puțin de grosime, au fost tăiate din copaci bătrâni de până la 400 de ani și în diametru, doborâți și despicați folosind numai topoare din piatră, pene de lemn și ciocane. Faptul că erau lungi și drepte, precum și lipsa furcilor sau a ramificărilor în cuie sugerează că acestea au fost extrase dintr-o pădure tânără. Șine longitudinale din bușteni de până la lungime și în diametru, realizate în cea mai mare parte din și arin, au fost așezate și ținute la loc cu acele cuie de lemn, care au fost introduse înclinat în șine și în baza de turbă a mlaștinii. Au fost apoi tăiate crestături în scânduri pentru a se potrivi cu cuiele, iar scândurile au fost așternute de-a lungul acestor forme de X pentru a alcătui pasarela. În unele locuri a fost plasată o a doua șină deasupra primei pentru a aduce scândura de deasupra ei la nivel cu restul pasarelei. Unele dintre scânduri au fost apoi stabilizate cu șuruburi subțiri, verticale de lemn introduse prin găurile tăiate aproape de capătul scândurilor și în turbă și, uneori, în lut, dedesubt. La capătul sudic al construcției au fost folosiți copaci mai mici, iar scândurile au fost tăiate perpendicular pe fibră pentru a utiliza întregul diametru al trunchiului. Au fost găsite, de asemenea, fragmente din alte specii de copaci, inclusiv , salcie, plop, , , mesteacăn și măr.
Poziția în cadrul unei zone umede indică faptul că componentele potecii trebuie să fi ajuns , înainte de a fi asamblate la fața locului, deși prezența așchiilor de lemn și a ramurilor tăiate indică faptul că o anumită tăiere a fost efectuată local. Poteca a fost construită din aproximativ de cherestea, dar Coles estimează că, odată ce materialele au fost transportate la fața locului, zece oameni ar fi putut să le asambleze într-o singură zi.
Poteca Sweet a fost folosită doar timp de aproximativ zece ani; este posibil ca, apoi, creșterea nivelului apei să fi dus la scufundarea ei și, prin urmare, să-i fi redus utilizarea. Varietatea obiectelor găsite de-a lungul potecii sugerează că aceasta a fost utilizată zilnic ca parte a vieții agricole a comunității. De la descoperirea ei, s-a stabilit că părți din poteca Sweet au fost construite de-a lungul traseului unei poteci și mai vechi, , care fusese construită cu treizeci de ani mai devreme, în 3838 î.e.n.
Conservare Cea mai mare parte a potecii a rămas în poziția sa inițială, care se află acum în și . În urma unei achiziții de teren de către și a instalării unui sistem de pompare și distribuție a apei de-a lungul unei secțiuni de , câteva sute de metri din lungimea potecii sunt acum conservate în mod activ. Această metodă de conservare a resturilor arheologice din zonele umede (menținerea unei pânze freatice înalte și saturarea sitului) este rară. O altă secțiune de , care se află pe terenul deținut de , a fost înconjurată de un mal de argilă pentru a preveni scurgerea în turbăriile aflate mai jos în jur, iar nivelurile apei sunt monitorizate în mod regulat. Viabilitatea acestei metode este demonstrată prin comparație cu Drumul lui Abbot din apropiere, care nu a avut un tratament similar și care în 1996 s-a constatat că s-a deshidratat și s-a uscat. Evaluarea și menținerea nivelurilor apei în Rezervația Naturală Shapwick Heath implică Consiliul pentru Conservarea Naturii, și Proiectul Somerset Levels.