Ce s-a întâmplat cu Baby Jane? grafiat la timpul lansării Ce s-a întîmplat cu Baby Jane?, (titlul original: în ) este un film thriller de groază psihologic american din 1962, regizat și produs de Robert Aldrich, după un scenariu de , bazat pe romanul cu același nume din 1960 al lui . Filmul le are în rolurile principale pe actrițele Bette Davis și Joan Crawford și prezintă debutul major în film al lui . Filmul prezintă o fostă vedetă copil în vârstă care își chinuie sora , o fostă vedetă de cinema, într-un vechi conac din cartierul Hollywood.Multiple sources:

Ce s-a întâmplat cu Baby Jane a fost lansat în cinematografele din Statele Unite ale Americii la 31 octombrie 1962, de către Warner Bros. Pictures. Filmul a fost bine primit de critici și a fost un succes de box office. A fost nominalizat la cinci premii Oscar și a câștigat unul pentru cele mai bune costume (alb-negru), iar Davis a marcat a zecea și ultima nominalizare la premiul pentru cea mai bună actriță.

Rivalitatea intensă de la Hollywood dintre cele două vedete ale filmului, Davis și Crawford, a fost esențială pentru succesul inițial al filmului. Acest lucru a dus în parte la revitalizarea carierei celor două vedete. În anii de după lansare, criticii au continuat să aprecieze filmul pentru comedia neagră bazată pe psihologie, camp și crearea subgenului psiho-biddy. Romanul și intriga controversată a filmului au făcut ca inițial filmul să aibă un rating X în Marea Britanie. Datorită atractivității vedetelor filmului, de la The New York Times l-a identificat ca un „film idol clasic”. De asemenea, a devenit un favorit de durată al publicului queer.

În 2003, personajul a fost clasat pe locul 44 pe lista Institutului American de Film cu 50 cei mai buni ticăloși ai cinematografiei americane.

În 2021, filmul a fost selectat pentru conservare în Registrul Național de Film al Statelor Unite de către Biblioteca Congresului ca fiind „semnificativ din punct de vedere cultural, istoric sau estetic”.

Intrigă

200px|miniatura|right|Copertă DVD a filmului În 1917, „Baby Jane” Hudson este o actriță copil-vedetă răsfățată și capricioasă, care joacă în teatre vodevil din toată țara alături de tatăl ei, care îi este manager și o acompaniază pe scenă la pian. Succesul ei este așa de mare încât o linie de păpuși din porțelan este realizată după imaginea ei. Între timp, timida ei soră mai mare, Blanche, trăiește în umbra sa și este tratată cu dispreț de trufașa Jane. Pe măsură ce surorile devin adolescente, situațiile lor suferă o inversare; stilul lui Jane de a interpreta nu mai este la modă, iar cariera ei scade pe măsură ce suferă de alcoolism, în timp ce Blanche devine o actriță apreciată de la Hollywood. Conștientă de o promisiune făcută mamei lor, Blanche încearcă să mențină aparența unei cariere a lui Jane, ajungând până la a trata cu producătorii de film să-i garanteze roluri de actorie. Într-o seară din 1935, cariera lui Blanche este întreruptă atunci când este paralizată de la brâu în jos într-un accident de mașină misterios de care este învinuită neoficial Jane, care este găsită trei zile mai târziu într-o buimăceală totală cauzată de consumul de alcool.

Până în 1962, Blanche și Jane locuiesc împreună într-un conac cumpărat din încasările lui Blanche din filmele sale. Mobilitatea lui Blanche este limitată din cauza dependenței ei de un scaun cu rotile și a lipsei unui lift către dormitorul ei de la etaj. Jane, psihotică și cu resentimente față de succesul lui Blanche, o maltratează mereu pe sora sa și se pregătește să-și reînvie vechiul ei număr muzical cu pianistul angajat Edwin Flagg. Când Blanche o informează pe Jane că intenționează să vândă casa, Jane suspectează pe bună dreptate că Blanche o va interna într-un spital de psihiatrie odată ce casa va fi vândută. Ea deconectează telefonul din dormitorul lui Blanche, rupând-o de lumea exterioară. În timpul absenței lui Jane, Blanche se târăște disperată pe scări și își sună medicul pentru a cere ajutor. Jane se întoarce și o găsește pe Blanche la telefon și o bate până o lasă inconștientă. Ea imită vocea lui Blanche la telefon pentru a-l concedia pe doctor. După ce a legat-o pe Blanche în pat și a încuiat-o în camera ei, Jane o concediază brusc și pe menajera lor, Elvira, când vine la serviciu. În timp ce Jane este plecată, Elvira suspectează ceva și se strecoară în casă și încearcă să intre în camera lui Blanche. Elvira încearcă să spargă ușa cu un ciocan deoarece nu-i răspunde nimeni. Jane se întoarce acasă și îi dă Elvirei cheia fără tragere de inimă. Imediat ce Elvira intră în camera lui Blanche, Jane ia ciocanul și o ucide pe Elvira. Edwin vine pe lângă casă, dar Jane nu răspunde la ușă. În acea noapte, folosește scaunul cu rotile al lui Blanche pentru a duce corpul Elvirei în mașina ei.

Câteva zile mai târziu, poliția sună pentru a-i spune lui Jane că vărul Elvirei a raportat dispariția acesteia. Jane intră în panică și se pregătește să plece, luând-o pe Blanche cu ea. Înainte să poată pleca, un Edwin în stare de ebrietate este escortat la ușa casei de poliție, care îl lasă acolo. El o descoperă pe Blanche legată de patul ei. Edwin fuge și anunță autoritățile. Jane, într-o criză de regresie infantilă, o duce pe Blanche pe o plajă unde a cântat în copilărie.

A doua zi dimineața se spune la radio despre dispariția Elvirei și a stării grave a lui Blanche, iar poliția este în alertă. Blanche – întinsă pe plajă pe o pătură, înfometată, deshidratată și la un pas de moarte – se agită și îi spune povestea reală a accidentului de mașină pentru a o scuti pe Jane de vinovăție, spunând că este paraplegică din propria vină: în noaptea accidentului, Blanche era supărată pe sora ei beată pentru că a batjocorit-o la o petrecere mai devreme în acea noapte. Blanche și-a rupt coloana vertebrală când mașina ei a lovit porțile de fier din afara conacului lor, iar ea s-a târât în fața capotei mașinii pentru a se da vina pe Jane. Blanche a profitat de șocul lui Jane și de îndoiala ulterioară, ascunzându-i adevărata cauză a accidentului, care a supus-o pe Jane unei vieți de vinovăție, singurătate și servitute. Acum, conștientă de adevăr, o Jane întristată răspunde „Vrei să spui că în tot acest timp am fi putut fi prietene?” Când Jane ia înghețată pentru ea și pentru Blanche de la un stand de băuturi răcoritoare din apropiere, ea este recunoscută de doi polițiști, care îi cer s-o conducă la Blanche, atrăgând atenția persoanelor din apropiere. Jane scapă de ancheta ofițerilor și dansează în fața mulțimii de privitori curioși. Ofițerii o găsesc pe Blanche în apropiere și se grăbesc să o salveze în ultima scenă a filmului.

Distribuție

Producție stanga|miniatura|225x225px| Bette Davis (stânga) ca Baby Jane Hudson și Joan Crawford ca sora ei, Blanche Hudson Exteriorul casei conacului Hudson este situat la 172 South McCadden Place, în cartierul . Alte exterioare rezidențiale arată căsuțe pe bulevardul DeLongpre, lângă bulevardul Harvard din Hollywood, fără curțile lor actuale. Scena de pe plajă a fost filmată lângă casa lui Aldrich de pe plaja din Malibu, același loc unde Aldrich a filmat scena finală a filmului Sărută-mă mortal (1955). Exteriorul casei de pe plajă este vizibil pentru scurt timp în timpul scenelor finale ale filmului.

Imagini din filmele cu Bette Davis și (ambele din 1933) și din filmul cu Joan Crawford (1934) au fost folosite pentru a reprezenta actoria lui Jane și, respectiv, Blanche.

Personajul Liza, fiica doamnei Bates, a fost interpretat de fiica lui Davis din viața reală, .

Într-o conversație telefonică din 1972, Crawford i-a spus autorului Shaun Considine că, după ce a văzut filmul, a îndemnat-o pe Davis să meargă să arunce o privire. Crawford a sunat-o pe Davis și a întrebat-o ce părere are despre film. Davis a răspuns: „Ai avut mare dreptate, Joan. Filmul este bun. Și am fost teribilă.” Crawford a spus: „Asta a fost. Nu a spus niciodată nimic despre interpretarea mea. Nici un cuvânt.”BETTE AND JOAN by Shaun Considine, Dell, 1989, , pp. 433

În timpul filmărilor pentru Secretul verișoarei Charlotte (Hush...Hush, Sweet Charlotte, 1964), Crawford a recunoscut față de dificultățile pe care le-a avut cu Davis din cauza incidentului de la Premiile Oscar, dar a adăugat: „Ea s-a comportat ca și cum Baby Jane ar fi fost un show cu o singură femeie după ce au nominalizat-o. Ce trebuia să fac? S-o las să acapareze toată gloria, să se comporte de parcă n-aș fi fost în film? Ea a primit nominalizarea. Nu am regretat asta, dar ar fi fost frumos dacă ea ar fi fost puțin amabilă în interviuri și mi-ar fi acordat puțin credit. Eu așa aș fi făcut.”

Lansare

Recepție critică

Categorie:Pagini care utilizează imagini multiple scalate automat Recenziile contemporane premierei au fost împărțite. Într-o recenzie în general negativă din The New York Times, Bosley Crowther a observat: „[Davis și Crawford] au câteva scene amuzante și în cele din urmă înfiorătoare, cu sânge, ură între surori țipătoare și monstruozitate generală... Încercările slabe pe care domnul Aldrich le-a făcut pentru a sugera ironia a două femei odată adorate și bogate, care trăiesc într-o asemenea depravare, și patosul invidiei lor adânci, care le-a dus la acest lucru, dispar foarte repede sub potopul grotescului pur... Nu este nimic emoționant sau deosebit de semnificativ în legătură cu cele două.” Philip K. Scheuer, de la Los Angeles Times, a criticat filmul, de asemenea, scriind că Crawford și Davis au fost transformate în „propriile lor caricaturi grotești” și că filmul „își bate joc nu doar de personajele sale, ci și de sensibilitatea publicului său”.Scheuer, Philip K. (November 8, 1962) "What's Happened to Bette and Joan?" Los Angeles Times. Part IV, p. 9. Chicago Tribune a scris: „Acesta nu este un film, este o caricatură. Machiajul lui Bette Davis ar fi putut foarte bine să fie făcut de , pericolele prin care trece Joan Crawford fac ca cele ale lui Pauline să arate ca o distracție bună și curată, iar intriga se adună într-o întorsătură fantastică [...] până când totul devine fără sens.”Tinee, Mae (November 6, 1962). "'Baby Jane' Movie Is Lurid Tale of Sadism'. Chicago Tribune. Part 2, page 4. de la The New Yorker a fost, de asemenea, oarecum negativ, numind filmul „departe de a fi un Hitchcock — el continuă și continuă, într-o lumină mult mai slabă decât este necesar, iar punctul culminant, la care se ajunge cu întârziere, este un amestec zdruncinat de urmăritori și urmăriți care mi-a adus în minte Anul trecut la Marienbad[...]”

Printre recenziile pozitive, Variety a declarat că, după o introducere lentă și prea lungă, filmul a devenit „o plimbare emoționantă cu toboganul”, adăugând: „cu toate că rezultatele o favorizează foarte mult pe Davis (și ea își câștigă meritul), trebuie recunoscut că intriga îi permite să alerge neîngrădit prin toate etapele nebuniei care se apropie... Crawford are o interpretare liniștită, remarcabil de fină a infirmei Blanche, strânsă emoțional de natura și temperamentul rolului.” De asemenea, lui de la The Washington Post i-a plăcut filmul, scriind că „Domnișoara Davis are cel mai spectaculos rol și mușcă din el cu toată forța ei de admirat, arătând înfricoșată din cap până în picioare. Mă îndoiesc că ar regreta unele dintre râsetele ei. Ea joacă pentru acestea și din punct de vedere psihologic este nevoie de acestea. Dacă domnișoara Crawford are rolul pasiv, acest lucru nu este fără recompense. Suferința este unul dintre darurile ei particulare.”' a scris că numeroasele tehnici regizorale, inclusiv toate filmările cu plonjarea de pe scări, au făcut ca filmul să arate „mai degrabă ca o antologie a celor mai vechi și mai ușoare dispozitive thriller. Și totuși, în felul său gotic curios, filmul este minunat, mai ales ca o ieșire afară pentru actorii săi.”