Povestea fără sfârșit (în ) este un roman fantastic, scris de Michael Ende, publicat, pentru prima dată, în 1979. A fost adaptat mai târziu pentru marile ecrane, în mai multe filme. Este considerat una din capodoperele literaturii pentru copii. Romanul a fost tradus în limba română de Yvette Davidescu, publicat la Polirom în 2005. O nouă ediție apare la Editura Art în 2019 și 2021.

Rezumat

În prima parte a cărții, Bastian citește despre Fantázia și ajunge să aibă un rol important în evenimentele din carte. Fantazia este distrusă de Nimic (das Nichts), un "ceva ce nu există". Cine se apropie de limitele acestuia simte atracția de a se arunca înăuntru și doar cu mari forțe se poate îndepărta; multe ființe vii s-au aruncat înăuntru fără voia lor, împinși de propria deznădejde. În acel moment el ajunge în lumea reală, sub formă de minciună. Bastian citește despre Fantazia și, la un moment dat, intră în carte.

Pentru a opri înaintarea Nimicului, Împărăteasa Copilă încredințează lui Atreiu misiunea de a-l găsi pe cel care va salva regatul și pentru a-i încredința AYURIN, talismanul magic. Atreiu îl găsește pe Bastian și împreună încearcă să salveze Fantazia de invazia Nimicului.

În a doua parte a cărții, sunt introduse multiple motive psihologice: Bastian își acceptă egoismul, își cunoaște latura sa întunecată și înaintează într-o lume umbrită de dorințele sale. Dar el rămâne fără amintiri și este pe cale sa se transforme într-un om pierdut, în Falsa Împărăție. Până la urmă, el dăruiește AYURIN lui Atreiu și intră în AYURIN.

Teme, motive și simboluri

Printre sursele de inspirație ale romanului-basm se numără fonduri mitologice multiple: figuri din mitologia elină, arabă, chineză se îngemănează aici într-un conglomerat inedit, formând un univers oniric unic în literatura europeană. Unele dintre ele au fost decelate de critică. Atreiu este uriașul Atreu din mitologia greacă, mâncătorul de stânci Scrasnicront e trolul Eddei nordice, Fuhur, balaurul–noroc, a fost construit după imaginea lui Fohl, dragonul porte-bonheur din mitologia chineză. De fapt orice literatură reiterează mituri demult uitate din istoria umanității: ”În orice operă de artă se poate descoperi un model–pattern original de obicei derivat din miturile fundamentale ale unei civilizații și care stilizează o atitudine sau un afect primordial din viața colectivității și a individului“Northrop Frye, Anatomia criticii, Ed.Univers 1987, p.13.. Ideea a fost preluată de Frye de la psihanalistul Carl Gustav Jung, cel care definea pentru prima oară acest inconștient colectiv, un soi de memorie a umanității în care miturile erau prezervate cu cea mai mare grijă. Tot Frye face observația că literatura continuă să resimtă atracția miturilor în mod continuu și va reveni întotdeauna la ele pentru că acestea “stilizează situațiile categoriale ale vieții”,Idem, p.23. literatura nefiind altceva decât “mitologie deplasată“.

Dar Michael Ende nu se mulțumește să preia miturile, ci le oferă sensuri noi și valențe neașteptate. Atreiu, desigur, își are originea în uriașul Atreu care își lua puterea din pământ: cât timp atingea pământul nu putea fi învins. în același timp, ca orice făptură a Fantaziei, el își datorează existența lui Bastian și implicit lumii oamenilor. În momentul în care se pierde contactul dintre cele două lumi, dintre cele două categorii de făpturi, imaginare și reale, se produce dezechilibrul. Uyulala, glasul tăcerii infinite, se autocaracterizează în felul următor: ”Eu în lumină nu apar/așa cum te zăresc pe tine/Privirea nu are habar/Eu doar un sunet sunt în ceas/Acesta-i trupul meu: un glas“Michael Ende, op.cit.,p.105..

Modelul originar al acestui personaj pare să fie nimfa Echo, care sub impulsul dragostei pentru Narcis a devenit ecou; Uyulala, ca de altfel și Echo, este o ființă alcătuită numai din glas. Făptura ei nu poate fi decât auzită, pentru că e acolo unde răsună. Dar în plus Uyulala întruchipează și poezia, forța care este capabilă să deceleze misterele creației, ”lava imaginației a cărei erupție împiedică un cutremur“***-Arte poetice– Romantismul, Ed.Univers, București, 1987, p.34.. Poezia pare a fi pentru lumea oamenilor ceea ce e Crăiasa Copilă pentru Fantazia. Ea este reprezentanta sufletului, a lumii interioare în totalitatea ei. Conform lui Novalis ea este cea care întrerupe existența străină de propria-i existență, conferindu-i un sens, întrerupe starea obișnuită, viața obișnuită, pentru a ne înnoi și a păstra mereu viu modul în care percepem viața”Idem, p.242..

La rândul său, motivul mitologic al Sfinxului este amplificat. În cartea lui Ende sfinxul nu este doar cel ce pune întrebări, cum se petrece în mitul oedipian, ci cei (căci sunt doi sfincși) ce îl supun pe Atreiu unui adevărat ritual inițiatic, testându-i curajul. Înainte de a ajunge în dreptul sfincșilor Atreiu trăiește teama și la nivel organic, o teamă care îi îngreunează pașii, care aproape că îl doboară la pământ. Dar după ce trece de ei își dă seama că de aici înainte nu o să-i mai fie frică niciodată.

Șarpele Ouroboros, cel care își mușcă coada, are o valență mitologică specială: el împiedică creația să se dezintegreze, înconjurând-o cu un cerc continuu; el este simbolul manifestării și al resorbției ciclice, veșnica prefacere a morții în viață, căci își înfige colții cu venin în propriul trup Hans Biedermann, Dicționar de simboluri, Ed.Teora, București, 2001, p.137. sau, cum spune Bachelard, el reprezintă “dialectica materială a morții și a vieții, moartea ce iese din viață și viața izvorâtă din moarte“ Gaston Bachelard, Poetica spațiului, Ed,Humanitas, București, 1995, p.45.. Amintind de forma cercului, motivul șarpelui Ouroboros se referă în special la dinamica acestuia, la funcția sa de primă roată, în aparență imobilă, căci se învârte pe loc, dar a cărei mișcare este infinită, căci reîncepe veșnic din sine. În cartea lui Ende, Ouroborosul nu este doar promotorul vieții (căci el păzește apele vieții), ci și acela al duratei: el creează timpul, el este poarta de acces spre lumea reală, spre universul temporal obișnuit al oamenilor. Acest simbol mai poate fi de asemenea analizat din perspectiva importanței imaginației. În mitologia egipteană oceanul apei primordiale care înconjura pământul era simbolizat printr-un șarpe cu coada în gură cf. Alexandru Pop, Fundamentele alchimiei, Ed. Triade, Cluj Napoca, 2003,p.37.. Păzind apa vieții, Ouroborosul păzește de fapt forțele creative ale umanității, cele care pot da sens, varietate, frumusețe și dinamism vieții oamenilor. În foarte multe mitologii șarpele are și o valoare sapiențială, iar uneori este un agent al inițierii ca în povestirea lui Mircea Eliade, Șarpele.

Dacă luăm în considerare afirmația lui Yor, minerul orb, că Fantazia se află pe fundamente de vise uitate, atunci Ouroborosul este cel care susține acest univers oniric pentru că, după cum spune C.G. Jung C.G.Jung, Imaginea omului și imaginea lui Dumnezeu, Ed.Teora, București, 2001, p.76. figura geometrică a cercului apare în vis sub forma unui șarpe de cele mai multe ori, șarpe care descrie un cerc in jurul persoanei care visează. Sufletul lumii (anima mundi) posedă, după Platon, o sfericitate armonioasă cf.Platon, Tymaios in Opere, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1986, p.156..

În paranteză fie spus, recunoaștem multe din reflexele psihologiei jungiene oglindite în “Povestea fără sfârșit“, în special cele legate de problematica onirică. Visul, pentru Jung, este un fenomen cu totul natural și nu se poate discerne nici un motiv care să ne facă să credem că ar fi o invenție vicleană menită să ne înșele. El se are loc atunci când conștiința și voința sunt în mare parte stinse. Este constituit în mare parte din material colectiv, tot așa cum în mitologia sau folclorul anumitor popoare anumite motive numite arhetipuri se repetă în formă aproape identică. Tot astfel, Crăiasa Copilă ar fi corespondentul inconștientului, al anime, simbolul maternității prin excelență, cea care asigură stabilitate și echilibru lumii…

Este interesant de analizat în acest roman relația extrem de complexă dintre Fantazia și lumea oamenilor, dintre imaginarul poveștilor universale și realitatea noastră. În acest sens Pascal Tremblay numea “Povestea fără sfârșit” ca fiind o “veritabilă pledoarie pentru imaginație“ cf. . Noțiunea de imaginație poate fi mai bine înțeleasă pornindu-se de la noțiunea de imagine, derivată din latinescul ”imago-imaginis” care înseamnă reprezentare, portret, aparență. Corespunde grecescului ”eikon” (chip) și “fantasmă“ (aparență). Imaginația este definită în dicționar ca însemnând ”închipuire, viziune, fantezie”.

Multă vreme imaginația a fost definită ca un proces de combinare a imaginilor, ceea ce se potrivește numai imaginației artistice. Dar procesul creator în știință comportă mai multe sinteze în domeniul ideilor, al abstracțiunilor. De imaginație dă dovadă și coregraful, ea putându-se observa chiar în comportamentul unor sportivi. Astfel încât azi putem defini imaginația ca fiind acel proces psihic al cărui rezultat îl constituie obținerea unor reacții, fenomene psihice noi pe plan cognitiv, afectiv sau motor. Deci nu vorbim de imaginație doar în pictură sau poezie, ci și în matematici sau balet. Chiar și în domeniul afectiv poeții pot aduce un sunet nou. Originalitatea unui poet, să zicem Marin Sorescu, nu constă numai în metaforele sale, ci și în modul de a trăi diferite situații și evenimente. Într-un fel au trăit iubirea poeții romantici, și altfel o simte un poet contemporan. Ei insuflă anumite atitudini care uneori devin o modă.

Imaginația, după S. T. Coleridge, poet englez, este “forța care unește contrariile: identitatea cu deosebirea, generalul cu concretul, ideea cu imaginea, individualul cu reprezentativul, judecata lucidă și mereu trează cu entuziasmul profund și vehement. Ea este esențialmente vitală, dinamică, este forța vie și principalul mijlocitor al întregii percepții umane și repetarea în spirit infinit al eternului act de creație din infinitul “sunt“ cf ***-Arte poetice- Romantismul, p.233.. Putem deci observa covârșitoarea ei importanță pentru integritatea psihologică a individului. Pierderea interesului pentru feerie, fantastic și inedit aduce platitudine și urât în universul nostru existențial și totodată sărăcirea universului imaginar, devenit desuet prin neglijarea lui. Anticarul Koreander enunță la sfârșitul romanului o afirmație paradoxală, anume că orice poveste adevărată este o poveste fără sfârșit. Cu alte cuvinte, Fantazia nu este doar o închipuire maladivă a oamenilor, ci un univers indestructibil legat de lumea noastră, univers care progresează sau regresează tot în funcție de ea, mai precis în funcție de acele persoane-lianți care asigură coeziunea celor două lumi. Unii oameni însă, abrutizați de universal cotidian steril și monocord au facultatea imaginativă paralizată și, mai grav, ajung să-i contamineze pe alții cu această stare mentală, după cum îi dezvăluie Gmork, vârcolacul, lui Atreiu. Citind discuția dintre cei doi, Bastian constată lucid această situație: ”Acum știa că nu numai Fantazia era bolnavă, ci și lumea oamenilor. Una era în legătură cu cealaltă. De fapt, o resimțise întotdeauna fără a-și putea explica însă de ce era așa. Nu voise niciodată să se mulțumească cu gândul că viața trebuie să fie atât de cenușie și monotonă, lipsită de minuni și mistere, după cum afirmau toți cei ce spuneau mereu: așa e viața... acum însă știa că oamenii trebuiau să meargă în Fantazia pentru a însănătoși amândouă lumile“ Michael Ende, op.cit., p.215..