Maria Egipteanca () () a fost o ascetă și eremită creștină din pustia Iodanului, originară din Egipt, venerată ca sfântă în întreaga creștinătate.
Viața Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca (scrisă de Sf. Sofronie al Ierusalimului)
Viața Sfintei Maria Egipteanca și a lui Zosima, s-a transmis pe cale orală fiind consemnată de Sofronie, patriarhul Ierusalimului.
Ieromonahul Zosima, care de 53 de ani trăia într-una din mănăstirile Palestinei ducând aspre nevoințe pustnicești, era luptat de gândul că în toate era desăvârșit iar de la alții nicidecum nu ar avea trebuință de povățuire. Atunci i s-a arătat îngerul și i-a zis că pe cât era cu putință unui om, bine s-a nevoit însă nimeni nu este între oameni, care s-ar putea arăta pe sine că este desăvârșit, fiindcă „mai mare îți va fi nevoința ce îți stă înainte, decât aceea pe care ai făcut-o până acum și pe care tu nu o știi” și i-a poruncit să iasă, precum altă dată Avraam din pământul lui, îndrumându-l către una din mănăstirile ce sunt pe lângă râul Iordan.
Urmând acest sfat, a ieșit din mănăstirea în care din pruncie se făcuse monah și, povățuit fiind de înger, a intrat, în mănăstirea rânduită lui de Dumnezeu. Motivul era că acolo exista obiceiul ca în prima Duminică a Postului Mare după ce preotul făcea Sfânta Liturghie toți se împărtășeau cu Trupul și Sângele lui Hristos și gustau puțin din bucatele cele pustnicești, apoi se sărutau cu închinăciune unul către altul și ieșeau toți în pustie, lăsând doar pe unul sau doi frați pentru ca biserica să nu rămână fără dumnezeiasca slujbă. Apoi treceau râul Iordanului și nu se vedeau fiecare cum postește, sau cum se nevoiește, și foarte puțină hrană gustând, se întorceau în mănăstire în Duminica Floriilor, fiecare avându-și ca mărturie a ostenelilor propria conștiința care îi mărturisea ce a lucrat.
Tot așa și Zosima, după obiceiul mănăstirii, a trecut Iordanul, puțină hrană ducându-și pentru trebuința trupească și haina cu care era îmbrăcat. Dormea puțin, zăcând pe pământ oriunde îl apuca vremea de noapte și foarte de dimineață iarăși, sculându-se, își continua drumul dorind să intre în pustia cea mai dinăuntru, nădăjduind că va afla pe cineva din părinți nevoindu-se acolo, de la care ar fi putut să se folosească și să sporească și mai mult.
Mergând douăsprezece zile, a văzut de-a dreapta o umbră ca de trup omenesc de care s-a spăimântat, părându-i-se că vede o nălucire diavolească și, tremurând, s-a însemnat cu semnul crucii. Apoi, lepădând frica, s-a întors și a văzut pe cineva „cu trupul gol și negru de arșița soarelui, perii avându-i pe cap albi ca lâna și scurți, încât numai până la grumaji ajungeau”. Atunci Zosima, a început a alerga în direcția aceea, bucurându-se cu bucurie mare, pentru că nu văzuse într-acele zile chip omenesc, nici vreo altă ființă. Iar după ce s-a apropiat încât să poată acum auzi și glasul, a început a striga, cerându-i rugăciunea și binecuvântarea. Ajungând într-un un loc unde era un semn de pârâu uscat, aceea ce fugea a trecut de partea cealaltă, iar Zosima, ostenindu-se și nemaiputând încă să alerge, a rămas de cealaltă parte de pârâu plângând și tânguindu-se. Ceea ce fugea a spus atunci acestea: „Ava Zosima, iartă-mă pentru Domnul, că nu pot să mă arăt ție, căci sunt femeie goală, precum mă vezi, și trupul îmi este neacoperit; ci, dacă voiești să-mi dai mie, femeii celei păcătoase, rugăciunea și binecuvântarea ta, aruncă-mi ceva din hainele tale, ca să-mi acopăr goliciunea mea și, întorcându-mă către tine, voi primi rugăciunea de la tine”.
Mare frică l-a cuprins pe Zosima, când s-a auzit chemat pe nume de femeia aceea, care niciodată nu-l văzuse și de care nu auzise, și a zis în sine că de n-ar fi fost înainte văzătoare, nu l-ar fi chemat pe nume. Deci, a dezbrăcat de pe el o haină veche și ruptă pe care o purta și a aruncat-o la dânsa, întorcându-se cu fața de la ea. Aceasta, luând-o, și-a acoperit goliciunea trupului încingându-se pe cât era cu putință. După aceea s-a întors spre Zosima și l-a întrebat pentru ce a voit a vedea pe femeia păcătoasă sau ce voiește să audă și să învețe de la ea. El, aruncându-se la pământ, cerea să ia binecuvântare de la dânsa, asemenea s-a aruncat și ea, și erau amândoi la pământ, cerând binecuvântare unul de la altul. Apoi, după multă vreme, femeia a zis către Zosima că lui i se cuvine să binecuvânteze că este preot.
Aceste cuvinte au înfricoșat mai mult pe Zosima; și, tremurând, bătrânul se uda cu lacrimi și tremura și suspina, grăind către dânsa : „O, maică duhovnicească, tu te-ai apropiat de Dumnezeu și mai mult te-ai omorât lumii, căci te arată cea mai mare dumnezeiască dăruire, care îți este dată mai mult decât altora, că m-ai chemat pe nume și m-ai numit preot pe mine, pe care niciodată nu m-ai văzut. Drept aceea, tu singură binecuvintează-mă pentru Domnul și-mi dă rugăciunea ta, mie celui ce-mi trebuiește de la a ta săvârșire”. Atunci primind dorita binecuvântare s-au sculat amândoi de la pământ iar ea l-a întrebat cum viețuiesc acum creștinii, împărații și cum sunt sfintele biserici.
Zosima a răspuns că Dumnezeu a dăruit pace și i-a cerut femeii să se roage Domnului pentru toată lumea și pentru el păcătosul, ca să nu-i fie fără de roadă umblarea aceasta în pustie. Atunci, pentru porunca ascultării, ridicându-și ochii în sus și mâinile înălțându-și, ea a început a se ruga încet, fără a se auzi cuvintele ei. În vremea când stătea ea la rugăciune Zosima a văzut-o „înălțată de la pământ ca de un cot, stând în văzduh și rugându-se”.
Dacă a văzut aceasta Zosima, a fost cuprins de mare frică, s-a aruncat la pământ, crezând că este nălucire și duh aceea care se ruga. Apoi, întorcându-se ea, a ridicat pe bătrân și i-a zis să fie încredințat că este o femeie păcătoasă și nu duh în nălucire, iar ca dovadă și-a însemnat cu semnul crucii fruntea, ochii, gura și pieptul, zicând astfel: „Dumnezeu, părinte Zosima, să ne izbăvească de cel viclean și de cursele lui, că multe sunt războaiele lui asupra noastră”.
Bătrânul, auzind și văzând acestea, a căzut la picioarele ei, jurând-o cu lacrimi, pe numele Domnului Iisus Hristos, dorind a ști viața ei. Atunci a început aceea a povesti cele despre sine, astfel: „Eu, părinte, sunt născută în Egipt. Când eram de doisprezece ani, trăind încă părinții mei, m-am lepădat de dragostea lor și m-am dus în Alexandria, după ce mai întâi mi-am întinat fecioria, fiind nesățioasă, am început a face desfrânare; mă rușinez numai a gândi, dar a le spune cu de-amănuntul, însă ceea ce este mai de seamă voi spune mai degrabă, ca să-mi știi neînfrânarea trupului meu. Șaptesprezece ani și mai bine am făcut desfrânare în popor, nu pentru daruri sau pentru oarecare plăți, că nu voiam să iau nimic de la cei ce-mi dădeau, ci aceasta o socoteam, ca pe mulți să-i fac să alerge la mine în dar și să-mi împlinească pofta trupească. Și să nu crezi că eram bogată, dacă nu luam, căci viețuiam în sărăcie și de multe ori, flămânzind, torceam cu furca. Iar aprindere aveam fără saț ca să mă tăvălesc totdeauna în noroiul desfrânării.”
Astfel viețuind, „într-o vreme de seceriș”, a văzut popor mult de bărbați libieni și egipteni mergând spre mare și a întrebat pe cineva unde se duc acei bărbați cu sârguință. Aflând că merg la Ierusalim, pentru prăznuirea Înălțării cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a zis că va merge și ea și le va da trupul ei în loc de plată pentru hrană și călătorie: „Și pentru aceasta am voit a merge cu ei - părinte, iartă-mă -, ca să am și mai mulți îndrăgostiți la patima mea. Ți-am spus, Părinte Zosima, nu mă sili ca să mai spun rușinea mea, căci mă înspăimânt. Știe Domnul că spurc singură pământul cu cuvintele mele".
Iar Zosima, udând cu lacrimi pământul, a rugat-o să-i continue povestirea. Iar ea, la cele dintâi a adăugat acestea: „Deci acel tânăr, auzind acele necurate cuvinte ale mele, cuprins de râs, s-a dus; iar eu, lepădând furca ce se întâmplase a o purta în acea vreme, am alergat spre mare, unde am văzut pe cei ce plecau, și am văzut pe câțiva stând lângă mare, ca la zece bărbați, sau și mai mulți, tineri, care mi s-au părut a fi de ajuns pentru pofta mea. Și intraseră și alții mai înainte în corabie. Și, după obiceiul meu, sărind între ei cu nerușinare, le-am zis: „Luați-mă și pe mine cu voi, oriunde ați merge, pentru că nu voi fi vouă neplăcută!”. Încă și multe alte cuvinte necurate zicând, i-am pornit pe toți spre râs. Iar aceia, văzând nerușinarea mea, luându-mă, m-au dus în corabia lor și de acolo am început a pluti.
Dar cele ce am făcut, cum le voi spune ție, o, omule al lui Dumnezeu? Ce fel de limbă le va grăi sau ce auz le va primi acele lucruri rele ale mele, pe care le-am făcut pe cale și în corabie; căci și pe cei ce nu voiau, eu, ticăloasa, i-am silit la păcat; pentru că nu este chip de necurățiile care se pot grăi și care nu se pot grăi, pe care să nu le fi făcut. Să mă crezi, părinte, că mă înspăimânt cum marea a suferit desfrânarea mea și cum pământul nu și-a deschis gura și nu m-a cufundat de vie în iad, pe mine, care am vânat atâtea suflete cu lațul morții, dar socotesc că Dumnezeu căuta pocăința mea, El, Care nu voiește moartea păcătosului, ci îi așteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea.
Deci, cu astfel de sârguință m-am dus la Ierusalim și câteva zile mai înainte de praznic am petrecut; tot așa am făcut aici, dar mai multe și mai rele, pentru că nu eram îndestulată cu tinerii care au fost cu mine în corabie și pe cale, ci și pe mulți alții, cetățeni și străini, îi adunam la acea necurăție. Iar după ce a sosit praznicul Sfintei Înălțări a Cinstitei Cruci eu, ca și mai înainte, umblam vânând sufletele tinerilor. Și am văzut foarte de dimineață, pe toți alergând cu un gând la biserică. Deci, m-am dus și eu, am alergat cu cei ce alergau și am intrat cu ei în pridvorul bisericii.
Când a sosit ceasul Înălțării Cinstitei Cruci a Domnului, eu, silindu-mă să intru în biserică cu poporul, mă îndesam, dar eram împinsă înapoi și înghesuindu-mă cu multă osteneală și silă, m-am apropiat de ușa bisericii și eu ticăloasa. Dar, după ce am pășit pe pragul ușii, alții fără de oprire intrau, iar pe mine o putere dumnezeiască mă oprea, nelăsându-mă să intru. Și iarăși m-am ispitit, dar m-a împins înapoi. Și singură stăteam lepădată în pridvor, părându-mi-se că aceasta mi se întâmplă din slăbiciune femeiască; iar când intrau alții, mă amestecam și mă sileam să intru, dar m-am ostenit în zadar. Pentru că iarăși, când piciorul meu cel păcătos s-a atins de prag, biserica pe toți îi primea, neoprind pe nimeni, dar pe mine singură ticăloasa nu mă primea. Ca o mulțime de oaste rânduită să-mi oprească intrarea, așa o putere mă oprea, și iarăși m-am aflat în pridvor; și astfel de trei sau patru ori pătimind, ostenindu-mă și nimic sporind, am slăbit, și n-am putut să mă amestec cu cei ce intrau, fiind și trupul meu foarte obosit de sila celor ce mă înghesuiau.
Fiind în rușine și în deznădăjduire, m-am depărtat și stam într-un colț al pridvorului bisericii. Abia în urmă mi-am venit în simțire și am înțeles care a fost pricina ce mă oprea a vedea lemnul făcător de viață al Crucii Domnului. Pentru că se atinsese de ochii inimii mele lumina înțelegerii celei mântuitoare, porunca Domnului cea strălucită, care luminează ochii cei sufletești, arătându-mi că tina faptelor mele îmi oprește intrarea în biserică. Deci, am început a plânge, a mă tângui și a mă bate în piept, scoțând suspinuri din adâncul inimii mele.