Leonora Carrington

Mary Leonora Carrington () a fost o pictoriță și scriitoare suprarealistă de origine britanică. Cea mai mare parte a vieții sale de adult a petrecut-o în Ciudad de Mexico și a fost printre ultimii participanți activi la mișcarea suprarealistă din anii 1930. Carrington a fost, de asemenea, membru fondator al mișcării de eliberare a femeilor din Mexic în anii 1970.Chadwick, Whitney (1986). „Leonora Carrington: Evolution of a Feminist Consciousness”. Woman's Art Journal, vol. 7, nr. 1, p. 37-42

Tinerețe Mary Leonora Carrington s-a născut în Westwood House din Clayton Green,See Carrington's "El Mundo Magico de Los Mayas" Anglia, într-o familie romano-catolică. Tatăl ei, Harold Wylde Carrington, era un producător bogat de textile,Robinson, Michael. Surrealism (Fulham: Star Fire, 2006), p. 312 iar mama ei, Marie (născută Moorhead), era din Irlanda. Leonora a avut trei frați: Patrick, Gerald și Arthur. Din 1920 până în 1927, ea a locuit la Crookhey Hall, un conac neogotic din Cockerham, care a exercitat o influență puternică asupra imaginației ei.

Educată de guvernante, pedagogi și călugărițe, a fost expulzată din două școli, inclusiv New Hall School din Chelmsford pentru comportamentul ei rebel, până când familia a trimis-o la Florența, unde a urmat Academia de Artă a doamnei Penrose. De asemenea, Leonora a frecventat foarte puțin școala mănăstirii St. Mary's din Ascot. În 1927, la vârsta de zece ani, și-a văzut prima pictură suprarealistă expusă într-o galerie din zona Rive Gauche din Paris, iar mai târziu a cunoscut mulți suprarealiști, inclusiv pe Paul Éluard. Tatăl ei s-a opus carierei de artist, însă mama ei a încurajat-o. S-a întors în Anglia și a fost prezentată la Curte, dar, potrivit propriilor relatări, ea a adus o copie a romanului lui Aldous Huxley Eyeless in Gaza (1936), în loc de o pictură. În 1935, a frecventat Chelsea School of Art din Londra timp de un an și, cu ajutorul prietenului tatălui ei Serge Chermayeff, a reușit să se transfere la Academia de Arte Frumoase Ozenfant din Londra, înființată de modernistul francez Amédée Ozenfant. Aici a studiat între anii 1936-1938.

S-a familiarizat cu suprarealismul dintr-o copie a cărții lui Herbert Read, Surrealism (1936), oferită de mama ei, deși familia nu a sprijinit-o niciodată cu adevărat să urmeze o carieră artistică. Poetul și patronul suprarealist Edward James a fost cel care a susținut-o foarte mult în Marea Britanie; James a cumpărat multe dintre picturile ei și i-a organizat o expoziție în 1947 la Galeria Pierre Matisse din New York. Unele lucrări încă sunt expuse în fosta casă a familiei lui James, în prezent West Dean College din West Dean, West Sussex.

Relația cu Max Ernst În 1936, Carrington a văzut opera suprarealistului german Max Ernst la Expoziția Internațională Suprarealistă de la Londra și s-a simțit atrasă de el chiar înainte de a-l cunoaște. În 1937 Carrington l-a întâlnit pe Ernst la o petrecere organizată la Londra., The St Ives Artists: A Biography of Place and Time (Farnham: , 2008), p. 44. Cei doi artiști au simțit o atracție reciprocă și s-au întors împreună la Paris, unde Ernst s-a despărțit imediat de soția sa. În 1938 au părăsit Parisul și s-au stabilit în Saint Martin d'Ardèche, în sudul Franței. Noul cuplu a reprezentat un model de colaborare și dezvoltare artistică. Împreună au creat sculpturi ale animalelor păzitoare (Ernst a creat păsările, iar Carrington a creat un cap de cal din ipsos), pentru a-și decora casa din Saint Martin d'Ardèche. În 1939, Carrington și Ernst și-au pictat portrete unul altuia. Ambii au reușit să exprime prin artă ambivalența relației lor, dar, în timp ce Triumful dragostei lui Ernst îi cuprinde pe ambii artiști în compoziție,Francesca Bonazzoli and Michele Robecchi, Portraits Unmasked: The Story Behind the Faces, , London, 2020, pp. 30-33. Portretul lui Max Ernst al lui Carrington s-a concentrat exclusiv pe Ernst și este împodobit cu simboluri profunde. Portretul nu a fost prima ei lucrare suprarealistă; între 1937 și 1938 Carrington a pictat Autoportret, numit și Hanul calului de zori, expus în prezent la Metropolitan Museum of Art. Cu pantaloni albi și o coamă sălbatică de păr, Carrington stă pe marginea unui scaun în această scenă bizară, de vis, cu mâna întinsă către o hienă care țopăie și cu spatele la un balansoar în formă de cal fără coadă care zboară în spatele ei.

Odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Ernst, care era german, a fost arestat de autoritățile franceze pentru că era un „străin ostil”. Cu ajutorul lui Paul Éluard și al altor prieteni, printre care jurnalistul american Varian Fry, acesta a fost eliberat câteva săptămâni mai târziu. La scurt timp după ce naziștii au invadat Franța, Ernst a fost arestat din nou, de data aceasta de către Gestapo, deoarece arta sa a fost considerată de către naziști ca fiind „degenerată”. A reușit să evadeze și să fugă în Statele Unite cu ajutorul lui , cea care mereu a susținut financiar arta și pe mulți artiști.

După arestarea lui Ernst, Carrington a fost devastată și a acceptat să plece în Spania cu o prietenă, Catherine Yarrow. A locuit cu prieteni de familie în Madrid până când anxietatea paralizantă și tristețea i-au provocat o criză nervoasă și a fost internată într-un azil. Aici i s-a aplicat terapie cu electroșocuri și a fost tratată cu medicamentele Cardiazol (un puternic convulsivant ) și Luminal (un barbituric). A fost externată din azil în grija unui supraveghetor și i s-a spus că părinții ei au decis să o trimită la un sanatoriu din Africa de Sud. În drum spre Africa de Sud, a făcut o oprire în Portugalia, unde a și evadat. A mers la Ambasada Mexicului pentru a-l găsi pe Renato Leduc, poet și ambasador mexican. Leduc era prieten cu Pablo Picasso (se cunoșteau de la coride) și a acceptat o căsătorie de conveniență cu Carrington, astfel încât să i se acorde imunitatea de soție de diplomat. Cei doi au divorțat în 1943. Între timp, Ernst se căsătorise cu Peggy Guggenheim la New York în 1941, o căsnicie ce avea să se încheie câțiva ani mai târziu. Ernst și Carrington nu și-au reluat niciodată relația.

Mexic miniatura| Cum face Micul Crocodil de pe Paseo de la Reforma. Statuia a fost donată orașului Ciudad de México de către Carrington în 2000 și a fost mutată în locația actuală în 2006. După un an petrecut la New York, în 1942, Leduc și Carrington au plecat în Ciudad de Mexico, unde mulți artiști europeni au fugit în căutare de azil, iar ea a ajuns să iubească acest oraș și a trăit acolo, cu mici întreruperi, tot restul vieții.

Când Carrington a venit pentru prima dată în Ciudad de Mexico, reputația ei artist de succes a ajutat-o să construiască multe conexiuni în cadrul mișcării suprarealiste, iar relațiile ei în cadrul acestor cercuri suprarealiste au influențat în mare măsură deschiderea unor oportunități care fuseseră mult timp inaccesibile artiștilor mexicani. După ce a locuit aici timp de șapte ani, Leonora Carrington a realizat prima expoziție personală la Galeria Clardecor. Reacția publicului a fost încurajatoare, iar presa a publicat luni de zile recenzii pozitive.

A petrecut o parte a anilor 1960 în New York City, apoi a revenit în Ciudad de Mexico, unde a continuat să lucreze. În 1963, i s-a solicitat să creeze o pictură murală pe care a intitulat-o El Mundo Magico de los Mayas și care a fost influențată de poveștile populare din regiune. Pictura murală se află acum în Museo Nacional de Antropología din Ciudad de Mexico.

În 1973, Carrington a proiectat Mujeres conciencia, un afiș pentru mișcarea de eliberare a femeilor din Mexic, reprezentând o „nouă eră”. În anii 1970, artistele din generații și curente anterioare au răspuns climatului și mișcării mai liberale adoptate de gama contemporană de tendințe feministe. Multe dintre aceste artiste s-au folosit de creația lor pentru a predica masiv emanciparea femeilor, în timp ce altele au preferat să vorbească despre probleme în loc să creeze opere de artă.Women, Art & Society. Londra, Thames & Hudson Inc., 1990, p. 345 Carrington a vorbit deseori despre „puterile legendare” ale femeilor și despre cât de important este ca femeile să-și recupereze „drepturile care le-au aparținut cândva”. Mulți artiști implicați în suprarealism au considerat femeile ca fiind utile doar ca muze, fără a le considera artiști propriu-ziși. Carrington a fost adoptată ca femme-enfant (femeie-copil) de suprarealiști din cauza rebeliunii ei împotriva educației pe care o primise ca membră a unei clase superioare.

Carrington s-a concentrat în primul rând pe libertatea psihologică, ferm convinsă că o astfel de libertate nu poate fi obținută decât împreună cu libertatea politică. Prin convingerile sale, ea a înțeles că „o mai mare cooperare și schimb de experiență între femeile active politic din Mexic și America de Nord” era vitală pentru emancipare. Activismul ei politic i-a adus câștigarea Lifetime Achievement Award la Convenția Women's Caucus for Art din New York în 1986. De-a lungul decadei respective, femeile au identificat și definit o serie de relații cu conceptele și preocupările feministe specifice acelei perioade. Ele au continuat să pună la îndoială sensul existenței prin formă și material.

A doua căsătorie și copii Mai târziu, s-a căsătorit cu Emerico Weisz (poreclit „Chiki”), născut în Ungaria în 1911, fotograf și colaboratorul lui Robert Capa în timpul războiului civil spaniol. Împreună au avut doi fii: Gabriel, intelectual și poet, și Pablo, medic și artist suprarealist. Chiki Weisz a murit la 17 ianuarie 2007, acasă. Avea 97 de ani.

Moarte Leonora Carrington a murit pe 25 mai 2011, la vârsta de 94 de ani, într-un spital din Ciudad de Mexico, în urma unor complicații cauzate de pneumonie. A fost îngropată la Panteón Inglés (cimitirul englez) din Ciudad de Mexico.

Teme și lucrări majore dreapta|miniatura|333x333px| Leonora Carrington, Lumea magică a mayașilor (1963-1964), Muzeul Național de Antropologie Carrington a declarat: „Am pictat pentru mine... Nu am crezut niciodată că cineva îmi va expune sau cumpăra lucrările.” Nu a manifestat niciun interes față de scrierile lui Sigmund Freud, la fel ca și alți suprarealiști din mișcare. În schimb, s-a concentrat pe realismul magic și pe alchimie și a folosit detaliile autobiografice și simbolismul ca subiecte ale picturilor ei. Carrington a dorit să prezinte sexualitatea feminină așa cum a experimentat-o ea, mai degrabă decât viziunea suprarealiștilor masculini asupra sexualității feminine. Lucrările lui Carrington din anii 1940 se concentrează pe tema dominantă a rolului femeii în procesul creativ.

Opera lui Carrington este identificată și comparată cu mișcarea suprarealistă. În cadrul mișcării suprarealiste, a existat o explorare puternică a corpului femeii, combinată cu forțele misterioase ale naturii. A fost perioada în care femeile artiste au corelat figura feminină cu natura creativă, prin intermediul unor exprimări ironice.Women, Art & Society. Londra, Thames & Hudson Inc., 1990, p. 183

În picturile ei, Carrington a folosit tușe mici de pensulă pentru a construi straturi într-o manieră meticuloasă, creând imagini bogate.