Louis Antoine de Saint-Just (), supranumit uneori „Arhanghelul Terorii”, a fost un om politic francez din perioada Revoluției franceze. Cel mai tânăr membru ales în Convenția Națională, Saint-Just era membru al grupului . Susținător neclintit al lui Robespierre, el a fost executat odată cu căderea acestuia, la .
Încă de la începutul revoluției, în 1789, tânărul Saint-Just s-a străduit să-și asume un rol principal, el devenind comandant în unitatea locală a . La scurt timp după ce a împlinit vârsta legală minimă de 25 de ani, în august 1792, a câștigat alegerile ca deputat în Convenția Națională. În ciuda lipsei sale de notorietate sau de influență, Saint-Just l-a denunțat cu îndrăzneală pe regele Ludovic al XVI-lea de la tribuna Convenției și a condus cu succes campania politică pentru executarea regelui. Îndrăzneala lui i-a adus recunoașterea politică și favoarea de durată a lui Robespierre. Saint-Just s-a alăturat Comitetului Salvării Publice și a fost pe o perioadă de două săptămâni președinte al Convenției. Pe parcurs, el a fost principalul redactor al legislației radicale iacobine, printre care și .
De o elocvență remarcabilă, Saint-Just s-a remarcat prin intransigența și inflexibilitatea principiilor sale care susțineau egalitatea și virtutea, precum și prin eficacitatea misiunilor sale în timpul cărora a redresat situația Armatei Rinului. Trimis ca supraveghetor al armatei în timpul începutului dificil din războaiele revoluționare franceze, Saint-Just a impus o disciplină severă. În același timp, a dat asigurări că trupele vor fi protejate de noua ordine antiaristocratică promisă de Revoluție. El a fost considerat de contemporanii săi ca principalul artizan al renașterii. Acest succes ca „” a dus la alte două vizite pe front, inclusiv participarea sa apreciată la marea bătălie de la Fleurus (1794).
Pe parcursul întregii sale activități legislative și militare, Saint-Just a rămas dedicat rolului său de apărător politic al Comitetului Salvării Publice. El i-a denunțat public pe dușmanii guvernului ca fiind conspiratori, criminali și trădători. Fiind purtătorul de cuvânt desemnat al robespierriștilor în conflictele acestora cu celelalte partide politice din Convenția Națională, a lansat acuzațiile și rechizitoriile în Convenție și a pregătit mandate de arestare pentru deputatul centrist Jacques Pierre Brissot și colegii săi girondini; pentru demagogul extremist Jacques Hébert și susținătorii săi militanți; și pentru propriul său fost coleg Georges Danton și alți critici iacobini ai Terorii. Danton, în special, a fost posibil implicat în speculații financiare, ceea ce a făcut ca întreaga facțiune a „indulgenților” să devină suspicioasă. Pentru a evita masacrele pentru care erau responsabili în departamente, în special în Vendée, sau pentru a centraliza represiunea, el a desființat tribunalele revoluționare departamentale și a adus toate procedurile la Tribunalul Revoluționar din Paris.
Pe măsură ce numărul morților creștea, oponenții terorii iacobine au reușit în cele din urmă să se organizeze și să preia puterea în stat. Saint-Just și Robespierre au fost arestați la (27 iulie 1794) și executați a doua zi împreună cu mulți dintre aliații lor. Inițial, Saint-Just l-a apărat pe Robespierre împotriva acuzațiilor lui și , dar după arestare a rămas tăcut până la moartea sa, a doua zi, când a fost ghilotinat în Place de la Révolution, la vârsta de doar 26 de ani. Corpul și capul lui au fost apoi aruncate într-o groapă comună. Mulți istorici ale Revoluției franceze consideră că evenimentele tragice de la 9 thermidor marchează sfârșitul „Domniei Terorii” și începutul unei noi etape, „Reacțiunea thermidoriană”.
Legenda neagră referitoare la acest personaj, și la robespierriști în general, a fost menținută în cercetarea istorică până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, înainte de a fi reevaluată treptat de către istoricii mai recenți. Până atunci, el a fost perceput ca fiind crud, însetat de sânge și având o sexualitate nestăpânită și violentă.
Saint-Just a fost, de asemenea, un teoretician politic, el fiind unul dintre realizatorii Declarației Drepturilor Omului și al Cetățeanului din 1793, al Constituției Anului I (Constituția franceză din 1793) și autorul unei lucrări despre principiile Revoluției franceze (L'Esprit de la Revolution et de la Constitution de France).
Biografie
Tinerețea Louis Antoine de Saint-Just s-a născut la Decize, în fosta provincie Nivernais din centrul Franței.Ten Brink, p. 105. Era cel mai mare copil al lui Louis Jean de Saint-Just de Richebourg (1716–1777), un ofițer de cavalerie francez în retragere (cavaler al Ordinului Saint Louis)Vinot (edition Fayard), p. 16. și al lui Marie-Anne Robinot (1736–1811), fiica unui notar.Vinot (edition Fayard), p. 17.. A avut două surori mai mici, născute în 1768 și 1769. Familia s-a mutat mai târziu în nordul Franței, iar în 1776 s-a stabilit în comuna Blérancourt din fosta provincie Picardia, trăind din rentele obținute de pe moșia lor. La un an după mutare, tatăl lui Louis Antoine a murit, lăsând-o singură pe Marie-Anne cu cei trei copii ai lor. Ea a economisit cu sârguință pentru educația singurului ei fiu, iar în 1779 acesta a fost trimis la școala oratoriană din Soissons . După un început promițător, profesorii săi l-au văzut în curând pe Saint-Just ca pe un elev-problemă – o reputație agravată ulterior de povești infame (aproape sigur apocrife) despre cum a condus o rebeliune a elevilor și a încercat să incendieze școala.Vinot (edition Fayard), p. 41. Cu toate acestea, el a absolvit respectiva școală în 1786.Hampson, p. 4. thumb|left|230px|Casa lui Saint-Just din Blérancourt,în prezent muzeu și oficiu de turism Natura lui frământată, însă, nu s-a diminuat. De tânăr, Saint-Just era „sălbatic, chipeș și transgresiv”.Scurr, p. 132. El a arătat o afecțiune deosebită față de o tânără din Blérancourt, Thérèse Gellé. Aceasta era fiica unui notar bogat, o figură puternică și autocratică în oraș. Se spune că Saint-Just i-a propus să se căsătorească, iar ea ar fi acceptat.Hampson, p. 5. Nu există dovezi ale relației lor, iar înregistrările oficiale arată că la 25 iulie 1786, Thérèse s-a căsătorit cu Emmanuel Thorin, descendentul unei familii locale proeminente. Saint-Just era plecat din oraș și nu știa de eveniment, iar tradiția îl înfățișează cu inima zdrobită. Oricare ar fi fost starea lui psihică adevărată, se știe că, la câteva săptămâni după căsătoria Thérèsei, a plecat brusc de acasă la Paris, fără să anunțe pe nimeni, după ce luase o bună cantitate din argintăria mamei sale.Hampson, pp. 5–6. Aventura sa s-a încheiat atunci când mama sa a sesizat poliția și l-a trimis la o casă de corecție (maison de correction) unde a stat din septembrie 1786 până în martie 1787. La întoarcere, Saint-Just s-a înscris ca student la Facultatea de Drept a Universității din Reims.Vinot (edition Fayard), pp. 57–58. După un an, însă, a abandonat facultatea și s-a întors la casa mamei sale din Blérancourt, fără bani și fără perspective profesionale.Hampson, pp.6–9.
Începuturile activității revoluționare Desfășurarea rapidă a Revoluției franceze din 1789 a schimbat structura tradițională de putere din Blérancourt. Notarul Gellé, anterior lider incontestabil al orașului, a fost contestat de un grup de reformiști conduși de câțiva dintre prietenii lui Saint-Just, inclusiv de soțul surorii sale Louise.Hampson, pp. 22–23. Încercările lor au eșuat până în 1790, când în Blérancourt au avut loc primele alegeri locale libere. Mandatată de Adunarea Națională Constituantă, noua structură electorală a permis prietenilor lui Saint-Just să-și asume autoritatea în sat ca primar, secretar și, în cazul cumnatului său, șef al Gărzii Naționale locale. În ciuda faptului că nu împlinise vârsta legală și nu îndeplinea criteriile fiscale de calificare, lui Louis Antoine de Saint-Just i s-a permis să se alăture Gărzii.Hampson, pp. 21–24.
El a arătat imediat acea disciplină intransigentă pentru care avea să fie faimos ulterior. În câteva luni a devenit ofițer comandant, cu gradul de locotenent-colonel.Hampson, p. 24. La întâlnirile locale i-a emoționat pe participanți cu zelul său patriotic: într-o poveste mult repetată, se spune că Saint-Just i-a făcut să plângă pe membrii consiliului municipal, vârându-și mâna în flăcările unui pamflet anti-revoluționar căruia îi dăduse foc și jurând devotament față de republică.Hampson, p. 26. Acest fapt și altele asemănătoare, au făcut ca el să aibă aliați puternici atunci când a încercatat să devină membru al adunării electorale a districtului său. A inițiat corespondență cu lideri cunoscuți ai Revoluției precum Hampson, p. 27. și alții. La mijlocul lunii august 1790, i-a scris pentru prima dată lui Maximilien de Robespierre, exprimându-și admirația și cerându-i să ia în considerare o petiție locală.Michelet, p. 253. Scrisoarea era umplută cu numeroase elogii, începând cu: „Tu, care susții țara noastră, care se clatină, împotriva torentului despotismului și a intrigilor; pe tine, pe care eu îl cunosc așa cum Îl cunosc pe Dumnezeu, numai prin minunile Lui...”Thompson, p. 109.
L'Esprit de la Revolution În timp ce Saint-Just aștepta următoarele alegeri, a scris o lucrare amplă, L'Esprit de la Revolution et de la Constitution de France, publicată în primăvara anului 1791.Hampson, pp. 30–31. Stilul său de scris a renunțat la satiră și reflecta acum tonul sever și moralizator al clasicilor romani, atât de apreciați de revoluționarii francezi.Hampson, p. 37. Lucrarea prezenta un ansamblu de principii profund influențate de Montesquieu și a rămas pe deplin limitată la o paradigmă a monarhiei constituționale. Saint-Just își exprima dezgustul față de violența cu care se desfășurase revoluția până atunci și a disprețuia caracterul celor care participaseră la ea, caracterizându-i ca fiind puțin mai mult decât „sclavi dezlănțuiți”. În schimb, el lăuda reprezentanții poporului din Adunarea Legislativă, a căror virtute sobră ar fi condus cel mai bine revoluția. Deși L'Esprit de la Revolution este inconsistentă în multe dintre afirmațiile sale, arată totuși clar că Saint-Just nu mai vedea guvernul ca fiind opresiv pentru natura omului, ci necesar pentru succesul său: scopul său ultim era „de a îndrepta societatea în direcția unui ideal îndepărtat”.Hampson, p. 56.
Această lucrare a atras un număr mic de cititori. La 21 iunie 1791, la doar câteva zile după ce fusese publicată, toată atenția publică s-a concentrat asupra nefastei a regelui Ludovic al XVI-lea. Teoriile lui Saint-Just despre monarhia constituțională au fost brusc depășite. Episodul a stimulat furia publicului față de rege, care a stat în tensiune un an întreg, până când o mulțime pariziană a atacat în cele din urmă Palatul Tuileries (insurecția de la 10 august 1792). Ca răspuns, Adunarea s-a declarat pregătită să demisioneze înainte de termen și a cerut organizarea de noi alegeri, cu vot universal (doar pentru bărbați). Momentul a fost excelent pentru Saint-Just, care împlinise vârsta legală de 25 de ani înainte de sfârșitul lunii.Hampson, pp. 34–35. Frica inspirată de asaltul Palatului Tuileries a făcut ca majoritatea rivalilor săi să își retragă candidaturile,Hampson, p. 35. astfel încât Saint-Just a fost ales ca unul dintre deputații departamentului AisneMichelet, p. 254.. A plecat la Paris pentru a se alătura Convenției Naționale, fiind cel mai tânăr dintre cei 749 de membri ai acesteia.Linton, History Today
Deputat în Convenție