thumb|upright=2|Migrațiile din perioada secolelor II - V
Migrația popoarelor, cunoscută și ca invaziile barbare (Völkerwanderung, migrația populațiilor preponderent germanice) a fost un fenomen istoric ce a constat dintr-o perioadă intensă de migrații masive ale unor populații de origine germanică, slavă sau asiatică în Europa între secolele III-XI, în tranziția de la antichitatea târzie la evul mediu timpuriu.
A fost o perioadă marcată de schimbări teritoriale în Imperiului Roman dar și de dincolo de frontierele „barbare”. Primii migratori proveneau din triburi germanice ca goții, vandalii, anglii, saxonii, longobarzii, suevii, frizii și francii. Între timp, au venit și populațiile asiatice ca hunii, avarii, slavii, bulgarii și alanii. În ultima fază au fost migrațiile târzii: arabii, vikingii, normanzii, ungurii, maurii, turcii și mongolii, ce au lăsat urme semnificative în Nordul Africii, în Peninsula Iberică, Asia Mică și Europa centrală și răsăriteană.
Premise
Dintre toate invaziile migratorilor cu care s-a confruntat omenirea de-a lungul istoriei, cele din secolele III-VIII din Europa Occidentală au rămas în conștiința colectivă ca reprezentând “marile invazii barbare”, model prin excelență al distrugerii în toate planurile și mai ales al bulversărilor axiologice.
Pentru istoriografie problema nu se poate pune, însă, în termeni atât de generali. Migrațiile acestei perioade pot fi privite din multiple puncte de vedere, de la a cerceta resorturile care au pus în mișcare masele, până la a înțelege consecințele ultime ale fenomenului.
Cauzele migrațiilor
Filosofii și istoricii sec. XVIII-XIX considerau că venirea migratorilor a fost sursa dezastrelor abătute asupra civilizației romane. Dar sursele au fost reinterpretate de curând în secolul XX. În istoriografia germană, migrația popoarelor a fost denumită "Volkerwanderung", fiind preferat conceptul de "migrație" decât cel de "invazie". Migrațiile sunt văzute ca mișcări pe distanțe a unor grupuri de indivizi, care se întorceau periodic în locul de origine, având ca scop deplasarea unor cirezi de animale în căutarea unor noi pășuni, spații de locuit sau pentru desfășurarea ocupațiilorGuy Halsall, The Barbarian Invasions, Paul Fouracre ed., The New Cambridge Medieval History, vol. I (500-700).
Migrațiile sunt întâlnite încă din secolele V-IV î.Hr. spre Galia, Britania, Italia, Grecia, Asia Mică dinspre vest spre sud și est. Populațiile ce au migrat în secolele III-IV d.Hr., precum francii, anglo-saxonii, goții, longobarzii și vandalii au urmat direcția dinspre est spre vest sau dinspre nord-est spre sud-vestWalter Goffart, Rome ,Constantinople and the Barbarians, The American Historical Review, 86, nr. 2, 1981, pag. 277. Au mai urmat și alte valuri de migratori, ca maghiarii care au intrat în Europa și au ajuns până în Burgundia în secolul X, urmați de uzi, pecenegi și cumani. Nou-veniții aduceau cu ei limbi și obiceiuri diferite, pe care le-au impusW.R. Jones, The Image of the Barbarian in Medieval Europe, Comparative Studies in Society and History, vol. 13, nr. 4, 1971, pag. 376-407.
Pentru romani, migrațiile nu erau privite ca ceva nou. Îi denumeau "geți" pe goți sau "sciți" pe huni sau "sicambri" pe franci, considerând că popoarele aflate în afara imperiului erau la fel de "barbare", fie că erau celți, germanici sau migratori asiatici.
Inițial, imperiul avea resursele necesare pentru a înfruntă atacurile migratorilor. Exagerau efectivele și proporțiile amenințării barbarilor și considerau că aceștia veneau în număr foarte mare. Dar în realitate, migratorii nu aveau armate numeroase. În mișcările asiatice nu erau implicați mai mult de 30 000 de indivizi, iar în cele germanice nu depășeau 100 000 de indivizi. Tehnic, imperiul stătea mai bine. Armurile grele au fost abandonate după domnia lui Valens, dar dețineau artilerie și construiau fortificații din piatră "castella", linii de castre și turnuri din cărămizi la frontiere, precum și valuri de pământ consolidate cu palisade. Totalul efectivelor române era de 250 000, însă armata era alcătuită în mare parte din germanici în ultimele secole de existența ale Imperiului Roman de Apus. Legiunile cuprindeau doar 1000 de soldați, conduși de un perfect, legiunea fiind organizată în două cohorte comandate de tribuni. Împăratul dispunea de garda palatiana, compusă din infanterie și cavalerie. Sulița „pilum” nu mai era utilizată. A fost adoptată formația de luptă triunghiulară. Călăreții romani dispuneau de arcuri și erau îmbrăcați în cămăși cu zale. Migratorii excelau însă în lupta călare.
Cauzele migrațiilor erau complexe, la baza deplasărilor de populații fiind motive politice, economice, sociale, demografice și climatice. Când creștea presiunea politică și economică din partea imperiilor, exista un răspuns din partea populațiilor exterioare, nevoite să accepte supunerea, fie să refuze și să între în conflict cu puterea vecină. Se adaugă lentele creșteri demografice, pășunile sau terenurile agricole ce erau exploatate excesiv de populațiile semisedentare devenind insuficiente. Schimbările climatice au provocat de asemenea deplasările ce se suprapun cu perioadele de răcire a climei. Așadar, o serie de factori ce au provocat „efectul domino” au stat la baza deplasărilor, ca migrația hunilor și altor populații asiatice ce au determinat deplasările goților și altor populații germanice în interiorul imperiului. La periferia imperiului, triburile germanice s-au grupat în confederațiiThomas Burns, Rome and the Barbarians: 100 BC-400 AD, John Hopkings University Press, Baltimore, 2003, pag. 309-373.
Situația Imperiului Roman de Apus
În istoria mileniară, Imperiul Roman a cunoscut momente de dezvoltare, dar și numeroase crize, ca cea din secolul al III-lea. Conflictele interne, războaiele civile, anarhia militară, problemele sociale, dificultățile economice sau fiscalitatea excesivă aveau un impact asupra vieții zilnice a romanilor. Sistemul roman dădea semne de epuizare, iar perioada de glorie impusă de Pax Romana inițiată de Augustus era de domeniul trecutului. Toți împărații romani erau de origine senatorială până în timpul domniei împăratului Alexandru Sever. De la Maximin Tracul, în fruntea imperiului, generalii se proclamau sau erau impuși de armată ca împărați, fără ca puterile acestora să fie conferite oficial de către Senat.
Imperiul era tot mai amenințat la hotare, astfel, împărații își petreceau timpul în fruntea armatei, departe de Roma. Împărații tindeau tot mai mult spre autocrație, luând decizii și emițând legi fără dezbateri. Deciziile împăraților Severus sau Dioclețian au stat la baza legilor din perioada târzie a Imperiului Roman, fiind reunite în codexurile lui Theodosiu al II-lea sau a lui Iustinian.
Datorită problemei succesiunii, izbucneau războaie civile. Unii împărați au încercat să introducă principiul eredității, dar cu succes limitat. Mulți își ridicau fii la rangul de Caesar, apoi de Augustus, cu sau fără atribuții precise, printr-un mod de guvernare duală.
Dioclețian a introdus sistemul conducerii în patru, Tetrarhie, luând această decizie datorită extinderii imperiului, a cărui suprafață și întindere pe trei continente îngreunau guvernarea, ceea ce a rezultat un imperiu cu mai mulți împărați, fiecare cu propria reședința, proprii funcționari și propria armată. A inițiat o reforma administrativă, dublând numărul de provincii și introducând diocezele, ce grupau mai multe provincii, supraviețuind până în Evul Mediu. Sistemul fiscal a fost reformat, pentru a distribui corect taxele și a îmbunătăți eficientă colectării lor. Însă în anii secetoși sau prea reci și ploioși, noul sistem avea un efect negativ asupra celor care lucrau pământurile, în Galia, mulți recurgând la abandonarea terenurilor agricole. Dioclețian s-a bucurat de o domnie lungă și stabilă, fiind considerat un restaurator al imperiului. A introdus un ceremonial de origine orientală, pentru a accentua diferența de putere dintre conducător și supuși, la curea să imperială aflată în orașe din afară Italiei. S-a introdus portul coroanei, adoratio (obiceiul prosternării), proskynesis (sărutul poalei mantiei imperiale), iar purpura era rezervată numai împăraților, succesorii săi finalizând procesul de tranziție spre teocrația puterii imperiale. Pat Southern, The Roman Empire from Severus to Constantine, Routledge, New York, 2001, pag. 153-154
Pe plan juridic, se pedepsea uciderea sclavilor și era permisă emanciparea acestora. Dar căsătoriile dintre oamenii liberi și sclavi erau interzise. Se interzicea despărțirea fraților la impărțirea pământurilor. Colonii erau legați de pământ. Întemnițarea nelimitată fusese interzisă.
Clerul era scutit de impozite și corvezi. Templele păgâne erau distruse sau transformate în biserici. Excomunicarea era folosită ca un instrument de stat, ceea ce rezulta excluderea din comunitate.
Senatul nu mai avea atributii precise, având doar rol consultativ. Consilium principiatus era o institutie permanentă alcatuită din colaboratori apropiati imparatului, acesta dispunând de un personal birocratic. Au fost create centrele provinciale, "civitades", structuri urbane, magistratii fiind aleși. Aveau ca responsabilitati stabilirea bugetului, mentinerea ordinii publice, acestia fiind subordonati guvernatorului, ce aduna cu o adunare provinciala. Orasul era condus de catre comiti, senat, magistrati și curiati, ce raspundeau de plata impozitelor și de averile lor. Orasul mai avea doi consuli ce supravegheau pietele și drumurile, desfasurarea spectacolelor și distributiile alimentare. Era impus un impozit funciar pe suprafata terenurilor, un impozit pe cap de locuitor-"capitatio", impozite vamale, impozite pentru trecerea drumurilor interne, impozite pe vanzari și taxe pe succesiune. Acestea puteau fi incredintate in arenda. Scutirile de impozite se aplicau doar senatorilor, profesorilor, mestesugarilor de stat și clerului. Preturile erau reglementate de puterea de cumpărare. Diocletian a emis un decret pentru marfuri, ce presupunea ca pretul sa fie stabilit definitiv pe durata domniei imparatului, dar legea nu s-a putut aplica, marfurile fiind ascunse sau transportate cu greu. Intervenția puternica a statului in mecanismele preturilor au rezultat tariful maximal. Omul de rând era copleșit profund de criza economica.
Dar retragerea lui Dioclețian din 305 nu a rezolvat criza internă. Divergențele dintre succesorii săi s-au intensificat. S-a impus Constantin cel Mare, fiul lui Constantius, care a reunificat imperiul prin luptă, devenind unicul împărat în 324 T.D. Barnes, The New Empire of Diocletian and Constantine, Harvard University Press, Cambridge, 1982 .
În 330, a inagurat noua capitală la Byzantium, un vechi centru comercial, la intersecția rutelor vitale care legau Europa de Asia Mică, având o pondere mai mare din perspectiva resurselor economice, militare și sub aspect spiritual. A fost denumit Constantinopol după numele fondatorului său. Constantinopolul era un port la mare într-o poziție strategică, amplasat pe strâmtoarea Bosfor. Era protejat de fortificații ridicate, transformându-l într-un centru inexpugnabil. Constantinopolul era simbolic Noua Romă, fiind edificat pe șapte coline, având 14 unități administrative, bornă aurită, propriul forum, propriul senat, preluate după modelul Cetății Eterne, fiind un adevărat bastion al civilizației romane.
În timp ce imperiul se extindea, unul dintre cultele orientale, cel creștin, câștigă tot mai mulți adepți. Sub împărați ca Decius, Valerian sau Dioclețian au fost organizate persecuții creștine masive, însă numărul creștinilor creștea lent, dar sigur, convertindu-se la această nouă religie și membrii aristocrației și familiei imperiale.