miniatura|O Capela de la Cimitirul Miraj, Valea Vaserului Vișeu de Sus, sau Vișeul de Sus (în , în , în ebraică אויברווישווה) este un oraș în județul Maramureș, Transilvania, România, format din localitățile componente Vișeu de Mijloc și Vișeu de Sus (reședința).
Localitatea are statutul de stațiune turistică de interes național, fiind situată în depresiunea intramontană a Țării Maramureșului. Conform recensământului din anul 2021, Vișeu de Sus deține o populație de 15.349 locuitori, fiind din punct de vedere demografic al patrulea centru urban al județului Maramureș (după Baia Mare, Sighetu Marmației și Borșa).
Etimologie Originea denumiriii este din proto-slavonul *vyšьjь, care înseamă înalt sau de sus. Asemănător cu etimologia localității Visegrád, din Ungaria.
Istorie Orașul Vișeu de Sus, după cei mai mulți autori de monografii, este atestat documentar din 2 februarie 1365 (Ketwyssou).Coriolan Suciu, Dicționar istoric al localităților din Transilvania, București, Editura Academiei, 1967-1968.. Această primă menționare a Vișeului ca localitate apare în diploma regelui maghiar Ludovic de Anjou. După alți autori, localitatea este atestată din anul 1549, cu denumirea de „Vișeul Nou” sau „Între Râuri”, fiind situată la confluența celor două râuri – nume întâlnit până la începutul secolului XX.
În anul 1373, se marchează hotarul Vișeului cu Borșa, în anul 1385 apare Vișeul inferior (de Jos). Anul 1453 este anul în care Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei și guvernatorul Ungariei, dăruiește Vișeul celor 3 cnezi Ștefan, Petru Mândru și Nan (Nașcu) cât și fraților lor.
Evoluția actualului oraș începe după anul 1770, când se înființează la Vișeu și Borșa centre forestiere cu muncitori – coloniști țipțeri – din Zips, aduși la Vișeu din ordinul împăratului Iosif al II–lea al Austriei.
În anul 1743 la Vișeu de Sus se stabilesc mineri din Saxonia și înființează exploatări de minereuri. În anul 1773 se înființează la Vișeu un centru de exploatare forestieră, colonizat cu sași din Zips.
În 1775 se stabilesc la Vișeu familii germane venite din Austria (Salzburg și Tirol). Între anii 1776–1794 vin primii coloniști din Salzkammergut. În 1778 sosesc alte 25 de familii din Gmunden, majoritatea cu mulți copii. În anul 1780 se fac primele construcții de către cei sosiți, cum ar fi: prima moară în partea de est a orașului; începe construcția digului mai sus de Măcârlău, dig care va fi terminat în 1784, an în care alte familii din zona Bavariei se stabilesc la Vișeu de Sus.
În anul 1788 se înființează școala elementară a vistieriei din Vișeu de Sus, iar în 1790 se construiește stăvilarul de la Făina și se înființează parohia romano-catolică din Vișeu. În 1798, se deschide prima școală generală. Activitatea țipțerilor se materializează și prin prima fabrică de cherestea (construită în anul 1809), prin magazinul statal (depozit) construit în 1817. În perioada 1809–1810 se populează și se formează cartierul Țipțerai. stanga|miniatura|Centrul Orașului Vișeu de Sus, in Perioada interbelică
Primul Război Mondial și Cimitirul Militar German "Miraj" În timpul Primului Război Mondial, crestele de estice de nord al Vișeului de Sus au format un sector static al Frontului de Est între Imperiul Austro-Ungar, și cel Rus. La sfârșitul lunii iulie 1916, elementele avansate ale Regimentului III Jäger german s-au retras la gara din Leordina și au mărșăluit până pe Valea Vaser pentru a bloca ofensiva rusă Brusilov. Luptele au continuat în vârfurile Carpaților înconjurătoare până pe iulie 1917, costând doar regimentului doi ofițeri și alte 53 de rânduri uciși, plus aproximativ 500 de răniți sau evacuați bolnavi. Pentru a consolida mormintele împrăștiate, care erau vulnerabile la vremea rea și animale, comandantul regimentului, Oberst Richard von Rango, a selectat un teren cu trei terase la confluența râurilor Vaser și Miraj, la 5 km în amonte de oraș. Construcția cimitirului a început la 10 februarie 1917, în timp ce pământul era încă înghețat la o adâncime de 0,5 m; soldații au dezghețat solul cu focuri de câmp și au lucrat la temperaturi mult sub zero grade celsius. Un pod cu arc de lemn, proiectat de un sergent-maior șapper k.u.k., a fost aruncat peste Vaser pentru a da acces; două finialuri sculptate cu cerbi roșii; simbolurile Karpathenkorpsului au flancat intrarea. În interior, trupele au construit o mică capelă, rânduri de morminte marcate și mai multe sculpturi din lemn: un crucifix, o Fecioară și o sentinelă Jäger de 2 metri. Munca a fost efectuată de personalul regimentului, inclusiv lt. Bruno Biehler (un arhitect din Freiburg), sculptorul Wilhelm Math și pictorii Hermann Grosselfinger și Walter Schwarz, folosind doar unelte de mână și lemn tăiat la fața locului. Statuie a unui soldat german Jager pe un pod din Valea Vaserului Între februarie și iulie 1917, 105 de morți identificați au fost re-înmormântați: 75 de Jägeri ai Regimentului III, patru infanteriști bavarezi, trei artileristi, un ulan, un mitralier, trei artileristi de munte, un inginer, un milițian Landsturm și patru soldați austro-ungar. Cimitirul a fost consacrat în mod oficial la 25 iulie 1917, în prezența generalului-locotenent Richard von Conta, a comandanților batalionelor austro-ungare atașate și a trei capelani militari. După război, structurile din lemn s-au deteriorat; inundațiile de primăvară din 1929 au distrus o parte din terase și mai multe morminte. În anii 1930, unele rămășițe au fost transferate în cimitirul romano-catolic de la Poduri sau repatriate în Germania, în timp ce altele au fost pierdute treptat. În 2011 a fost ridicat un triptih ortodox românesc pe terasa supraviețuitoare pentru a comemora toți soldații care au murit în valea Vaser, indiferent de naționalitate.
Numărul populației de origine germană și austriacă a crescut permanent, după cum rezultă din documente. La recensământul din 1930 au fost înregistrați 2.753 de germani, cu o pondere de 24,84% din totalul populației. La recensământul din 1977 sunt consemnați 3.430 de germani în orașul Vișeu, reprezentând 16,97% din totalul locuitorilor. stanga|miniatura|Vânător German sculptat pe un pod, Valea Vaserului Țipțerii au fost aduși la Vișeu în primul rând ca muncitori forestieri. De la vârsta adolescenței – 14 ani – băieții își începeau munca în pădure. Pe Valea Vaserului țipțerii plantau molid, aveau grijă de pepiniere, defrișau păduri, trimiteau plute pe apă la vale până la Sighet, Vișeu și Borșa, construiau plute pe apă, construiau drumuri și poduri de lemn. La muncile mai ușoare ajutau și femeile. Cea mai grea și murdară muncă era tăierea pădurii și curățirea trunchiurilor de molid, iar cea mai tentantă pentru bărbați era plutăritul.
Dat fiind timpul foarte îndelungat pe care muncitorul trebuia să-l petreacă în pădure, întemeierea unei așezări pe Valea Vaserului a apărut ca o necesitate. Așezarea de pe Vaser reprezintă cea mai strânsă legătură cu istoria și cu tradiția actualilor țipțeri. În acest spațiu al Văii Vaserului își au originea povestirile țipțerilor, personaje fantastice – fata pădurii, omul alb, piticul pădurii.
Poveștile acestei etnii și amintirile bătrânilor, ca și documentele, stau mărturie despre o viață grea, primitivă a acestor oameni în trecut. După anul 1868, maghiarizarea forțată i-a afectat mult pe țipțeri, unii fiind nevoiți la acea vreme să-și schimbe numele cu altele de rezonanță maghiară. Cu românii, țipțerii au trăit în înțelegere, fiind uniți, între altele, datorită sărăciei, nivelului scăzut de trai și persecuțiilor stăpânirii străine. thumb|364x364px|right|Vișeu de Sus în Harta Iosefină a Maramureșului, 1782-1785
În Vișeu de Sus exploatarea lemnului are o vechime care se confundă cu vechimea orașului. Chiar și legenda spune că, în urmă cu poate mai mult de o mie de ani, un tată și cu fiul său s-au dus să taie lemne din pădure. Nefericirea a făcut ca un lemn să-l lovească mortal pe fiu. În memoria fiului său, tatăl a construit pe acest loc o biserică. În jurul bisericii s-au făcut mai apoi case și astfel capătă contur o așezare umană care s-a numit, la început, „Între Râuri”, pentru că se întindea între râul Vișeu și Vaser, iar apoi i s-a spus Vișeu de Sus.
Odată cu venirea coloniștilor germani, se intensifică exploatarea pădurilor. Tot mai atractive devin aceste meserii care aduceau un oarecare venit și un alt statut social locuitorilor, pe lângă vechea lor ocupație de crescători de animale.
Lemnele erau tăiate de sus cu topoarele, „corhănite” pe jgheaburi cu apă la vale, adunate în stăvilare la Măcârlău și Făina, iar de aici, formate în plute, erau duse pe apa Vaserului și mai departe pe Tisa. Multe din obiceiurile coloniștilor țipțeri au fost preluate și de români. La pădure se lucra toată săptămâna, numai sâmbăta se cobora la vale, uneori pentru cei ce locuiau departe, perioada de lucru se prelungea la 2–3 luni. Butinarii (lucrătorii forestieri) dormeau în cabane numite „finlandeze”, aveau focul în mijloc, iar paturile erau aranjate radial pentru a se putea încălzi mai ușor și pentru a-și usca hainele pe timp de iarnă. Astăzi de pe Valea Vaserului lemnul se transportă pe cale ferată îngustă.
Geografie Orașul se află situat la confluența a două râuri, Vișeu și Vaser, la o altitudine de 427 m deasupra nivelului mării, având latitudinea nordică 47 grade și 43 minute și longitudinea estică de 24 grade și 25 minute, având înfățișarea caracteristică orașelor de munte. Se învecinează la NNE cu munții Maramureșului și Republica Ucraina, la SE cu Munții Rodnei și are ca vecini comunele Moisei în partea de SE și Vișeu de Jos în partea de V și Poienile de sub Munte în partea de NV.
Conform datelor primite de la Birourile Urbanism și Amenajare Teritorială și Agricol, suprafața orașului Vișeu de Sus este de 44.306 ha, din care:
Teritoriu administrativ (ha) : 44.306 - al 2-lea oras ca suprafata din Romania! Cuprins în intravilan (ha): 1.487,28 Suprafață agricolă (ha): 4,7 Suprafață neagricolă (ha): 42.814,02
Din punct de vedere juridic majoritatea terenurilor au fost retrocedate foștilor proprietari, iar proprietarii care nu au fost despăgubiți în natură au fost despăgubiți în bani.
Relief Privit în ansamblu, relieful zonei este montan, format dintr-o depresiune înconjurată de dealuri. De altfel, acesta este energic cu pante înclinate, văi adânci și înguste, cu dealuri cu înălțimi ce variază între 400 și 1.042 m (vârful lui Dan). Acestea sunt constituite din roci dure cu alternanțe de argile și șisturi bituminoase.
Dintre toate elementele peisagistice, relieful are contribuția cea mai importantă la alcătuirea cumulului general de motivații turistice.
Pentru turismul actual, existența reliefului montan larg răspândit și diversificat ca structură și fizionomie, înseamnă satisfacerea a cel puțin două cerințe: agrementul și refacerea fizico-psihică. Relieful este resursă de prim ordin pentru orice regiune turistică, prin rolul de suport al celorlalte elemente ale cadrului natural și antropic. Varietatea morfologică a elementelor reliefului, asociată frumuseții peisagistice, evidențiază obiective cu valoare deosebită.
Valea Vaserului este cel mai atractiv traseu turistic al Munților Maramureș, un defileu săpat în masa șisturilor cristaline, separând pe stânga câteva masive cristaline: Prislopașul (1201 m), Grebeni (1594 m)- între Novăț și Novicioru, Novicioru (1452 m). Sunt prezente crestele și dyk-urile porfiroide. În nord-est, între Vaserul Superior și graniță, se află o serie de culmi de 1300–1500 m, desprinse dintr-o creastă unitară pe care merge granița, situată la 1500–1700 m, numită Culmea Ștevioara. La nord de cotul Vaserului, între văile Făina și Botizu, se află muntele Șuligu (1688 m). Culmea Toroiaga se extinde de la Vaser până la Valea Țâșlei. Este dominată de eruptiv neogen și cristalin. Masivul principal îl formează Vârful Toroiaga (1930 m), prelungit în est cu Piciorul Caprei (1804 m) și în nord cu Vârful Țiganului (1736 m).
Hidrografie și climă