Visoca este un sat din raionul Soroca, Republica Moldova. Este amplasat la 40 km de la centrul raional Soroca.
La sud de sat, sunt amplasate movile recifale, arie protejată din categoria monumentelor naturii de tip geologic sau paleontologic.
Istorie
Perioada Moldovei Medievale Legende. Istoria Visocii începe cu mănăstirea legendară, „Visokii Deal”, ce ar fi fost pe locul bisericii actuale (Vasile Trofăilă, Visoca, Chișinău, 1999, p. 66), și satul dispărut, Pelenia, ce era la 4 km spre apus, lângă drumul militar șleahul turcului. O legendă spune că pelincenii s-ar fi ascuns în pădure, de urgia turcilor, iar aceștia i-ar fi dat foc "pădurii unde era viața". Cei scăpați s-au strămutat sub mănăstire, întemeind satul Visoca, iar aceea s-a numit "Pădurea Vie". Altfelzis, Pelenia, ce era pe șleah, a fost satul vechi. Nu se știe când a fost această îndepărtare a țăranilor de la drumul militar într-un loc mai liniștit, precum - nici de când era Pelenia (Ibidem, p. 3-4).
Că boierul Fetea a fondat satele din valea ce-i poartă numele, adică Cartofleanca (parte din Cotova) și Visoca, e o altă legendă, la fel de veridică, și de acte confirmată. Aceasta o răstoarnă pe cea prea populară, ce povestește diferit de o careva fată. Valea lui Fetea figurează pe harta Rusiei Țariste cu numele Feta(Planul lui Schubert, 1868-1893, f. 27-6), iar un boier cu acest nume a fost în sfatul țării, pe timpul lui Alexandru cel Bun. Rămâne loc de cercetare la întrebarea, dacă acest Fetea a primit ca vislujenie (donație domnească de moșie pentru bună slujire la curte) această vale, sau altul, și când apare satul Visoca(T. Țopa, V. Trofăilă, Localitățile Republicii Moldova, Chișinău, 2017, Vol. 15, p. 262)?
Atestarea din 1439 - o greșeală neîntâmplătoare. Într-un act domnesc din acest an figurează o moșie cu prisacă, anume Visoka Paseka, aproape de Botna, ce aparținea mănăstirii Probota împreună cu mai multe sate din jur, printre care și satul Geamăna. Această prisacă mai figurează în acte de întărire domnească din 1443 și 1466, tot ca moșie a aceleiași mănăstiri. Această moșie cu prisacă, pe locul căreia demult nu există localitate, era știută la curte și ca Visoca de lângă Geamăna, iar satul din părțile Sorocii, format cam odată cu ea, era numită Visoca de sub Dealul Înalt. Între aceste două moșii fiind o distanță considerabilă, localnicii din Visoca de sub Dealul Înalt au auzit, pentru prima oară, de cealaltă de la străini și, crezând că Geamăna de lângă Visoca e dealul estic, sub care e așezat satul, așa l-au numit, atunci demult, fără să știe de existența satului Geamănă (Ibidem, p. 4-7).
Deși încă nu s-a aflat atestare clară despre Visoca, mai veche de 1599, datele cercetate și concluziile logice arată că Visoca anume în prima jumătate a secolului XV s-a întemeiat. Deși anul 1439 scrie de Visoca de lângă Geamăna, prin toponimul cu indice adăugat în act pentru evitarea confundării (ce iată că tot s-a făcut), spune indirect de existența unei localități similare.
Astfel, satul Visoca este menționat documentar pentru prima dată într-un document emis la 13 iunie 1599:Documente privind istoria României. A, Moldova. Veacul XVI. Volumul IV (1591-1600). București: Editura Academiei Republicii Populare Române, 1952, p. 261.
Șleahul Turcului lega Stânca Vămii(Otaci) cu drumul militar Suceava-Soroca, la locul unde avea să fie mai apoi Bălții. Aceasta ar fi fost de pe timpul lui Sf. Ștefan cel Mare, după ce Tighina a trecut sub Imperiul Otoman, în 1484, iar Soroca urma să devie punct militar însemnat: vamă, cetate, ținut... cum arată istoria localității.
Tot în 1484 a fost și lupta de la Catlabuga, de unde s-a întors la baștină cel puțin un supraviețuitor ce a lăsat urmași, care neam este vechi anume în Visoca. Nu se știe dacă "cel de la Catlaguga" s-a întors la Pelenia sau, deja la Visoca, dar acest nume spune de vechimea comunității. Primul val de strămutare ar fi fost cam pe atunci când au dat năvală primele hoarde tătărești și când au trecut primele oști pe noul drum militar.
Dar Pelenia a existat, ca sat, încă multă vreme concomitent cu Visoca, ce apare în acte tocmai în 1599, ca localitate așezată. Asta s-a petrecut deoarece Pelenia a fost repopulată cu refugiații altui sat dispărut în preajmă, în sec. XVII, anume Burdujenii Sorocii, precum e scris mai jos. În 1703 Pelenia este cumpărată de mănăstirea Neamț, cu 95 de oi cu miei lor(T. Țopa, V. Trofăilă, Localitățile Republicii Moldova, Chișinău, 2017, Vol. 15, p. 265).
Printr-o carte domnească din 1765, Grigore Ghica al III-lea împuternicește pe egumenul Varlaam de la mănăstirea Neamț ,,să stăpânească și să dijmuiască această moșie din ținutul Sorocii" (Vasile Trofăilă, Visoca, Chișinău, 1999, p. 3). Cartea arhimandritului Macarie (Ciolpan) de la Cernica, numită Neisihasmul Paisian: reândobândirea vieții noastre bisericești, scrie că Burdujenii Sorocii se mai numea și Pelenia, care lucru e adevărat pe jumătate. (T. Țopa, V. Trofăilă, Localitățile Republicii Moldova, Chișinău, 2017, Vol. 15, p. 266).
Recensămintele din 1772-1773 și din 1774 arată că în Pelenia erau 30 și respectiv 39 "case locuite". Aici trăiau 27 moldoveni, un sârb și un evreu, erau două fețe bisericești. În 1867 Pelenia era un loc pustiu(Egunov Andrei Nicolae//V. Trofăilă, Visoca, Chișinău, 1999, p. 3). Pelenia figurează pe harta lui von Raan, din 1788-1790, iar harta Geometricească, a moșiei Peliceni și Șalviri, din 1801, indică Șleahul cel mare la Movilău, pe marginea estică a căruia este satul Pelenia, cu stație poștală și magazin, biserică și cimitir (T. Țopa, V. Trofăilă, Localitățile Republicii Moldova, Chișinău, 2017, Vol. 15, p. 266). Harta topografică-militară, din a doua jumătate a secolului XIX, indică aici doar un punct de strajă permanentă, cu numele Pelenia(Planul lui Schubert, 1868-1893, f. 27-6).
Burdujenii Sorocii au fost un sat răzășesc la hotarele Visocii, fondat ilegal, cu 2 km la sud de Pelenia și desființat apoi la poruncă domnească, după un rând de judecăți, a căror acte scriu și de satul Visoca.
Nicoară Prăjescu logofătul, vărul lui Ieremia Movilă, este dar primul stăpân (aflat în acte) al Visocii. Acesta a dat urmașilor răzășilor: Havriș, Mateiaș, Pricop și Radu a patra parte din locul pustiu pe Eleșăuca și ei au întemeiat acest sat, care lucru a fost condamnat de domnitor. A urmat o judecată lungă și grea. În scrisoarea lui Nicoară Prăjescu scria:
,,Maria ta... Până a veni aici, noi ne-am tocmit cu acești oameni, singuri, de bună voie, de nimeni siliți, și eu le-am dat lor pentru satul Burdujeni a patra parte dintr-un loc pustiu ci-i pe Căenari, ținutul Sorocii, la fântâna (La Trei Izvoare) pe Eleșăuca, ci-au fost sub ascultare hotarului satului Visoca, pentru că au dat satul Visoca 12 boi pentru o moarte de om ci s-au făcut acolo, la un loc pustiu, în zilele lui Petru voievod" (V. Trofăilă, Visoca, Chișinău, 1999, p. 8).
Deci, Visoca era cu aceleași hotare și pe timpul lui Petru Șchiopul. La fața locului au fost trimiși: Cemârtan vătavul de husari și Mănoilă pârcălabul de Soroca, care au mărturisit că ,,oameni buni și bătrâni" au spus că Burdujenii e așezat pe hotarul Cotovei, Visocii și Crivcenilor ,,și nu este, nici nu au fost loc pustiu" (Ibidem, p. 9).
Pământul a fost întors lui Nicoară, atunci în 1599, dar peste 9 luni acesta îl dă în stăpânire lui Sava Ivol postelnicul, o rudă a sa. Ieremia Movilă fugise în cetate la Hotin, de urgia lui Mihai Viteazul, iar Nicoară e nevoit să pribegească în țara Leșească, și pentru învinuiri de furt din partea celorlalți movilești. Deci se întoarce tocmai când vine la domnie Ștefan Tomșa al II-lea, și stăpânește iarăși Visoca, împreună cu cumnatul Dumitru Molodeț, între 1612-1616. În 1617 Radu Mihnea îi întoarce lui Nicoară (legal) moșiile:
,,M-am milostivit și i-am întors... și i-am întărit dreptele ocine și dedine și cumpărătură, toate satele, câte le are... și satul Cotova pe Căinarii cu iazuri și mori, și satul Visoca, de asemenea la obârșia Căinarului, și satul Crivcenii, care este în ținutul Sorocii..." (Ibidem, p. 12).
Dar Nicoară are iarăși judecată domnească cu răzășii Havrișești de la Burdujeni. În 1619 Gașpar Grațiani îi întărește lui Nicoară "siliștea Burdujeni" spunând: ,,Le-am dat hotarnici pe sluga noastră, Toader Moțoc și Miron aprodul din Samoleuca". Aceștia îi scriu lui vodă, în 1620, că ,,Havrișeștii... de legea noastră n-au ținut. Ce s-au luat și înaintea Mariei tale..." (Ibidem, p. 12).
A fost dată porunca să fie desființată siliștea Burdujeni, care lucru nu se cunoaște când s-a făcut, dar populația s-a strămutat - unii în Pelenia, alții în sate vecine de răzeși. Nicoară Prăjescu a stăpânit Visoca până în 1622, când a trecut la cele veșnice.
Dinastia Nicoreștilor și alți moșieri ce au stăpânit Visoca în sec. XVII, au fost: Ionașco Prăjescu postelnicu, fiul lui Nicoară, apoi Toderașco Prăjescu, fiul lui Ionașco. Iar de la Nicorești până la 1702, stăpâni pe Visoca au fost: Ilie Șeptelici hatmanul]], socrul lui Ionașco; Alexandra, fiica lui Ilie, și Dumitrașcu Drăgușescu, soțul ei. Aceștia stăpâneau mai multe sate, iar în 1691 vând Visoca lui Moise Tănase, mare căpitan, ,,... cu vecini, cu vaduri de mori, cu păduri, cu tot venitul". Ultimul a fost înmormântat la mănăstirea Neamț, iar maica sa dăruiește Visoca acestei mănăstiri, în 1702, sub care stăpânire a fost satul până în 1873, precum e scris mai jos (V. Trofăilă, Visoca, Chișinău, 1999, p. 14//V. Trofăilă, Localitățile Republicii Moldova, Chișinău, 2017, Vol. 15, p. 265).
Topografie Istorică Cătunul lui Vasile Mârzacu șetrarul era sub stăpânirea acestuia în 1680 (V. Trofăilă, Visoca, Chișinău, 1999, p. 15). A avut el mai multe moșii, dar aceasta de lângă Visoca, unită mai apoi cu satul, i-a purtat numele.
Vadul Delnița a fost ridicat, spre apărare, la marginea Visocii, spre apus, dinspre șleah și cătunul lui Mârzacu. Nu se știe când a fost ridicat vadul, dar legenda spune că sătenii slobozeau peste "Delniță" boi sălbatici, ca să puie dușmanii pe fugă. Vadul Delnița era o axă lungă de cel puțin 1.8 km, iar în jos se sfârșea unde acum e răscrucea mare. Pe locul nivelat, unde era Delnița la marginea satului, acum e drumul ce poartă acelaș nume, care fiind de aproape de 3 km, este tot o axă dreaptă și tot, în cuprinsul satului. Iar faptul că, în jos dă spre movilele recifale - La Chetre, (în prima), până unde se întinde satul mai nou, spune că poziția vadului Delnița a fost aleasă anume după acest reper sudic, ca în cazul de nevoie, să fie lungit vadul până aici, care lucru nu s-a făcut. Iar în sus, poziția vadului a fost aleasă după relief. Peste Delniță erau: o trecere, mai la mijloc și câte una la capete.
Podul Tolcacilor sau al împingătorilor la căruțe, e locul de unde a început satul, pe amândouă maluri; în jos - moldoveni, iar în sus - ruși-ucraineni, a căror mahalale sunt arătate ca noi pe harta din 1868-1893. Aici totdeauna erau tolcacii, și voluntari și pentru schimb de ceva, sau pentru împăcare... care oameni ajutau căruțele la amândouă urcușuri, în fața bisericii.
Valea Eleșeuca, în dreapta căreia e Valea Pelenia și la gura căreia a fost și Burdujenii, a avut mai multe denumiri. În aceeaș hartă militară e scrisă Valea Curechilor, iar visocenii i-au spus mai mult Valea Chetrei sau Valea Sărăturilor. La locul de scoatere a pietrei, numit altădată Varnița, este un mormânt obștesc (Ibidem, p. 41-42).
Bulata, râu ce pornește de la Visoca, e pomenită încă în 1580 , în uricul dat de Iancu Sasul lui ,,Petrea Albotă pârcalab de Soroca", pentru satul Alboteni pe Căinari. Dar în 1816 și 1817, în cartea lui A. Zașciuc, unde este descrierea hidrograhică militară a guberniei, e descrisă mai amănunțit: ,,Bolata, vale în jud. Soroca; începe prin niște hârtoape de lângă satul Visoca și satul Teleșeuca și merge... " (Ibidem, p. 10).