Isaac Asimov (în ; pronunție în original în engleză conform AFI, ; ) a fost un scriitor american, evreu rus născut în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), profesor de biochimie la Universitatea din Boston, autor de mare succes și excepțional de prolific, cunoscut mai ales pentru lucrările sale științifico-fantastice și pentru cărțile de popularizare a științei. Cea mai faimoasă lucrare este seria Fundația, pe care a combinat-o mai târziu cu două alte serii ale sale, seria Imperiului Galactic și seria Roboților. A scris și romane polițiste și fantasy, precum și o mare cantitate de lucrări non-ficțiune. Asimov a scris și editat peste 500 de volume și estimativ 90.000 de scrisori sau cărți poștale și are lucrări în toate categoriile majore ale Sistemului Decimal Dewey, cu excepția filozofiei. Asimov a fost prin consens general un maestru al genului science-fiction, alături de Robert A. Heinlein și Arthur C. Clarke. A fost considerat a fi unul dintre membrii "Marelui Trio" al scriitorilor de science-fiction din timpul vieții sale.

Asimov a fost mult timp membru al Mensa, deși nu-i făcea mare plăcere — i-a descris drept „combativi intelectual”. Prefera mai degrabă să activeze drept președinte al Asociației Umaniste Americane (American Humanist Association — AHA). Asteroidul 5020 Asimov este numit în onoarea sa.

Biografie Asimov s-a născut în jurul lui 2 ianuarie 1920 (aceasta este data sa de naștere menționată pentru scopuri oficiale; data exactă nu este cunoscută) în orășelul Petrovici din regiunea Smolensk, RSFSR (astăzi Rusia), în familia de morari evrei a Anei Rașela Berman (Anna Rachel Berman) și a lui Iuda (Judah). Au emigrat în Statele Unite când Asimov avea trei ani; cum părinții vorbeau cu el doar idiș și engleză, nu a învățat niciodată rusa. Crescând în Brooklyn, New York, a învățat singur să citească până la vârsta de cinci ani, și în tot timpul vieții, pe lângă engleză, a rămas fluent și în idiș. Părinții lui dețineau un magazin de dulciuri și era de așteptat ca întreaga familie să lucreze acolo. A văzut revistele pulp (reviste ieftine de ficțiune) expuse pentru vânzare în magazin și a început să le citească. În anii copilăriei sale a început să scrie propriile povești și până la vârsta de 19 ani a început să le și vândă revistelor de science-fiction.

A absolvit Universitatea Columbia în 1939, însă abia în 1948 a revenit să susțină acolo și doctoratul, în biochimie. În această perioadă, a petrecut trei ani din Al doilea război mondial lucrând la Stația de experimente aero-navale a Portului Militar din Philadelphia. După ce războiul s-a încheiat, a fost recrutat în Armata Statelor Unite, servind timp de nouă luni înainte de a fi disponibilizat onorabil. În cursul scurtei sale cariere militare, s-a ridicat la gradul de caporal pe baza abilităților sale de dactilografiere și a evitat pe puțin participarea în 1946 la testele bombei atomice din Atolul Bikini. După obținerea doctoratului, a predat în cadrul Universității Boston, cu care a rămas asociat toată viața. Din 1958, s-a decis să se preocupe în principal de cariera sa literară, întrucât venitul provenit din scrierile sale îl depășea deja pe cel datorat îndatoririlor academice, rămânând la Universitate doar într-o capacitate non-pedagogică. Asimov a rămas în facultate ca profesor asociat, fiind promovat în 1979 ca profesor titular ca recunoaștere a meritelor sale literare. Documentele sale personale sunt arhivate, începând cu 1965, în Biblioteca Memorială Mugar din cadrul Universității din Boston, căreia i le-a donat în urma cererii curatorului acesteia, Howard Gottlieb. Colecția ocupă 464 cutii de-a lungul a 71 de metri de spațiu de raft. În 1985, a devenit Președinte al Asociației Umaniste Americane, ocupând această poziție până la moartea sa în 1992; succesorul său a fost prietenul și scriitorul Kurt Vonnegut. A fost un prieten apropiat al creatorului Star Trek, Gene Roddenberry.

S-a căsătorit cu Gertrude Blugerman (1917-1990) la 26 iulie 1942, cu care a avut doi copii, David (n. 1951) și Robyn Joan (n. 1955). După o separare de mare durată, au divorțat în 1973, iar Asimov s-a căsătorit cu Janet O. Jeppson mai târziu în acel an. Gertrude, născută în Canada, a murit în Boston în 1990.

Asimov a fost un claustrofil; adică se bucura de spațiile mici, închise. În primul său volum de autobiografie, își amintește o dorință din copilărie de a deține un stand propriu de reviste într-o stație a Metroului din New York, în care s-ar fi închis pentru a citi în timp ce asculta zgomotul trenurilor.

Asimov se temea de zburat, făcând astfel doar două călătorii cu avionul în întreaga viață (odată în cursul muncii de la Stația experimentală aero-navală din Philadelphia în timpul celui de-al doilea război mondial și o dată la întoarcerea acasă de la baza armată din Oahu, Hawaii în 1946). Rareori călătorea pe distanțe mari, în parte pentru că aversiunea sa pentru avioane făcea călătoriile la mare distanță extrem de complicate. În ultimii săi ani, a aflat că îl bine dispun călătoriile de croazieră și, în mai multe rânduri, a devenit o parte a distracției croazierei, purtând discuții pe tema științei pe vapoare precum RMS Queen Elizabeth 2.

Avea un caracter extraordinar de jovial și de locvace, ceea ce-l făcea să fie deseori invitat să țină conferințe. Ieșit din comun era și simțul timpului: nu se uita niciodată la ceas, dar reușea fără excepție să vorbească exact cât fusese prevăzut.

Dexteritatea sa fizică era foarte scăzută. Nu a învățat niciodată să înoate sau să meargă pe bicicletă, deși a învățat să conducă o mașină, însă abia după ce s-a mutat în Boston. În cartea sa de glume Asimov râde din nou, descrie șofatul în Boston ca „anarhie pe roți”.

Asimov a murit la 6 aprilie 1992. La zece ani după moartea sa, ediția lui Janet Asimov a autobiografiei lui Isaac, A fost o viață bună, a dezvăluit că moartea sa a fost cauzată de SIDA; a contactat virusul HIV dintr-o transfuzie de sânge infectată, în timpul operației la inimă din 1983. Cauza propriu-zisă a morții a fost cedarea cardiacă și renală, drept complicații ale SIDA. Janet Asimov susține că doctorii lui Isaac i-au încurajat în a nu dezvălui boala sa, în timp ce revista Locus publicase în aprilie 2002 că însăși Janet a vrut să păstreze acest fapt secret.replica lui Janet (Jeppson) Asimov adresată revistei

Cariera de scriitor

Privire generală

Cariera lui Asimov se poate împărți în mai multe perioade. Cariera timpurie, dominată de science-fiction, a început în jurul anului 1940 cu povestiri scurte.

Aceasta a durat până în jurul anului 1958, și a luat sfârșit după publicarea romanului Soarele gol. După aceasta, el a publicat cu preponderență literatură non-ficțiune, și doar rareori science-fiction.

În următorul sfert de veac el a scris doar patru romane science-fiction. După 1982, a început cea de-a doua parte a carierei sale în domeniul S. F., cu publicarea romanului Marginea Fundației. După aceasta și până la sfârșitul vieții, Asimov a publicat multe continuări ale romanelor existente, într-o manieră pe care n-a premeditat-o inițial.

Science-fiction

Asimov și-a început cariera prin publicarea unei povestiri într-un magazin de science-fiction în 1939, Naufragiat pe Vesta, scrisă la doar 18 ani; puțin mai târziu, a publicat povestea scurtă "Căderea nopții" (1941), descrisă în Bewildering Stories, numărul 8, ca una dintre "cele mai faimoase povestiri science-fiction ale tuturor timpurilor". În 1968, Asociația Scriitorilor de SF (Science-fiction Writers of America) a votat "Căderea nopții" drept cea mai bună povestire scurtă SF scrisă vreodată. În scurta antologie Căderea nopții și alte povestiri, autorul scrie "Scrierea 'Căderii nopții' a fost un punct marcant în carierea mea profesională... dintr-o dată eram luat în serios și lumea science-fiction-ului a devenit conștientă că exist. Cu trecerea timpului, de fapt, s-a dovedit că scrisesem un [text] 'clasic'."

În 1942, a început să scrie seria Fundația—mai târziu reunită în Trilogia Fundației: Fundația (1951), Fundația și Imperiul (1952), și A doua Fundație (1953) -- care povestește căderea și renașterea unui vast imperiu interstelar, într-un univers din viitor. Acestea, împreună cu seria Roboților, sunt cele mai faimoase scrieri de science-fiction ale sale. Mulți ani mai târziu a continuat seria cu Marginea Fundației (1982) și Fundația și Pământul (1986) și apoi s-a "întors" în perioada dinaintea acțiunii trilogiei inițiale cu Preludiul Fundației (1988) și Fundația Renăscută (1992).

Povestirile cu roboți—dintre care multe sunt colectate în Eu, robotul (1950) -- au fost începute cam în aceeași perioadă cu Fundația și se bazează pe un set de reguli de etică pentru roboți și mașini inteligente, numite Cele trei legi ale roboticii, care au influențat profund alți scriitori și gânditori în privința acestui subiect. O astfel de poveste scurtă, Omul bicentenar, a fost ecranizată într-un film avându-l ca actor principal pe Robin Williams.

În 1948 a scris o povestire umoristică pseudo-științifică, Proprietățile Endocronice ale Tiotimolinei Resublimate, în care inventase o nouă substanță, utilizabilă pentru a călători în timp. La acea vreme își pregătea lucrarea de doctorat, așa că s-a temut că povestirea îi va afecta negativ obținerea doctoratului și a cerut editurii să-i publice textul sub un pseudonim. Totuși, povestirea a fost publicată din greșeală cu numele său adevărat, iar examinarea sa cu ocazia prezentării lucrării a fost îndeajuns de severă cât să-l îngrijoreze serios. Mai mult, la finalul acesteia, a fost întrebat explicit despre caracteristicile termodinamice ale substanței tiotimolină. După o așteptare de 20 de minute, a primit rezultatul: devenise Dr. Asimov.

thumb|left|225px|Robert Heinlein, L. Sprague de Camp și Isaac Asimov, Philadelphia Navy Yard, 1944 În anii 1950, pe care îi consideră decada de aur a activității sale, a continuat să scrie povestiri scurte pentru reviste SF. O parte dintre acestea sunt incluse în antologia Best Of, inclusiv "Întrebarea finală" (1956), care studia problema dacă este omenirea capabilă să stopeze și să inverseze entropia. Acest text a fost favoritul său, și este considerat concurent al Căderii nopții. Referitor la el, Asimov a scris în 1973:

De ce este favoritul meu? Pe de o parte, ideea mi-a venit toată o dată și nu a fost nevoie să o analizez în detaliu; am scris-o într-un ritm intens și nu a trebuit să o mai modific aproape deloc. Acest gen de lucruri apropie întotdeauna povestea de autorul său.

Apoi, de asemenea, a avut un efect nemaipomenit asupra cititorilor mei. De foarte multe ori mi se scrie pentru a mă întreba asupra titlului exact al unei povestiri pe care aș fi scris-o, și a mă ruga să menționez unde poate fi găsită aceasta. Cititorii nu-și amintesc titlul, dar din descriere reiese că este vorba despre "Întrebarea finală". Acestea au făcut ca în momentul în care am primit un telefon de mare distanță din partea cuiva cu o voce disperată, care a început astfel: "Dr. Asimov, am citit o poveste pe care cred că ați scris-o dumneavoastră, dar al cărei titlu nu mi-l mai amintesc...", să îl întrerup pentru a spune că era "Întrebarea finală". După ce i-am descris subiectul acesteia, s-a dovedit a fi într-adevăr povestirea căutată, ceea ce l-a convins pe bărbatul respectiv că pot să citesc gândurile de la distanțe de mii de kilometri.

Non-ficțiune