alt=Refer to caption|dreapta|miniatura|Jean-François Champollion în 1823, ținând în mână lista semnelor hieroglifice fonetice. Portret de . Sistemele de scriere folosite în Egiptul antic au fost descifrate la începutul secolului al XIX-lea prin munca mai multor savanți europeni, în special a lui Jean-François Champollion și Thomas Young. Formele egiptene antice de scriere, care includeau scrierile hieroglifică, hieratică și demotică, au încetat să mai fie înțelese în secolele al IV-lea și al V-lea e.n., deoarece le-a luat progresiv locul. Cunoștințele generațiilor ulterioare despre vechile scrieri s-au bazat pe lucrările autorilor greci și romani a căror înțelegere era greșită. Astfel, se credea pe scară largă că scrierile egiptene ar fi fost exclusiv ideografice, reprezentând mai degrabă idei decât sunete. Unele încercări de descifrare întreprinse de savanți și în Evul Mediu și la începutul Epocii Moderne au recunoscut că scrierea ar putea avea o componentă fonetică, dar percepția hieroglifelor ca fiind pur ideografice a împiedicat eforturile de a le înțelege până în secolul al XVIII-lea.

Piatra din Rosetta, descoperită în 1799 de membrii campaniei lui Napoleon Bonaparte în Egipt, purta un scris hieroglific, demotic, și în greacă. Se spera că textul egiptean ar putea fi descifrat prin traducerea sa în greacă, mai ales în combinație cu dovezile din limba coptă, ultima etapă a limbii egiptene. Aceasta s-a dovedit o întreprindere dificilă, în ciuda progreselor realizate de și . Pornind de la munca acestora, Young a observat că caracterele demotice derivă din hieroglife și a identificat câteva dintre semnele fonetice din demotică. El a identificat și semnificația multor hieroglife, inclusiv a glifelor fonetice dintr-un cartuș care conținea numele unui rege egiptean de origine străină, . El era însă convins că hieroglifele fonetice erau folosite numai la scrierea cuvintelor neegiptene. La începutul anilor 1820, Champollion a comparat cartușul lui Ptolemeu cu altele și a constatat că scrierea hieroglifică era un amestec de elemente fonetice și ideografice. Afirmațiile sale au fost inițial întâmpinate cu scepticism și cu acuzații că ar fi furat idei de la Young fără a-i da credit, dar au devenit din ce în ce mai acceptate. Champollion a continuat să identifice aproximativ semnificațiile majorității hieroglifelor fonetice și să stabilească o mare parte din gramatica și vocabularul limbii egiptene antice. Între timp, Young a descifrat în mare parte demotica folosind Piatra din Rosetta în combinație cu alte texte paralele grecești și demotice.

Eforturile de descifrare nu au mai continuat imediat după moartea lui Young și Champollion, dar în 1837 Karl Richard Lepsius a subliniat că multe hieroglife reprezentau mai degrabă combinații de două sau trei sunete și nu doar unul, corectând astfel una dintre cele mai fundamentale greșeli din opera lui Champollion. Alți savanți, cum ar fi , au rafinat înțelegerea egiptenei într-atât încât în anii 1850 devenise posibilă traducerea completă a textelor egiptene antice. Combinată cu care s-a realizat aproximativ în același timp, munca lor a deschis accesul la texte odinioară inaccesibile din etapele timpurii ale istoriei umane.

Scrierile egiptene și dispariția lor alt=Table of signs with seven columns|dreapta|miniatura| Tabel care arată evoluția semnelor hieroglifice (stânga) prin mai multe etape de hieratică în demotică (dreapta) În cea mai mare parte a istoriei sale, Egiptul antic a avut două sisteme majore de scriere. Hieroglifele, un sistem de pictograme utilizate în principal pentru texte oficiale, au apărut cândva în jurul anului 3200î.e.n. Hieratica, un sistem derivat din hieroglife care a fost folosit în principal pentru scrierea pe papirus, era aproape la fel de vechi. Începând cu secolul al VII-leaî.e.n., a apărut o a treia scriere derivată din hieratică, cunoscut astăzi drept demotică. Ea era atât de diferită de strămoașa sa hieroglifică încât relația dintre semne era greu de recunoscut. Demotica a devenit cel mai obișnuit sistem de scriere a limbii egiptene, iar hieroglifica și hieratica au fost ulterior limitate în mare parte la utilizări în sfera religioasă. În secolul al IV-leaî.e.n., Egiptul a ajuns să fie condus de dinastia ptolemeică, de origine greacă, iar greaca și demotica au fost folosite în paralel în Egipt sub stăpânirea ptolemeică și apoi sub cea a Imperiului Roman. Hieroglifele au devenit din ce în ce mai obscure, și au mai fost folosite în principal de preoții egipteni.

Toate cele trei scrieri conțineau un amestec de , reprezentând sunete în limba vorbită și semne ideografice, ce reprezentau idei. Semnele fonetice cuprindeau semne uniliterale, biliterale și triliterale, reprezentând, respectiv, unul, două sau trei sunete. Semnele ideografice cuprindeau logogramele, care reprezentau cuvinte întregi și , care erau folosite pentru a specifica semnificația unui cuvânt scris cu semne fonetice.

Mulți autori greci și romani au scris despre aceste scrieri și mulți erau conștienți de faptul că egiptenii aveau două sau trei sisteme de scriere, dar niciuna dintre lucrările acestora care s-au păstrat până în vremurile de mai târziu nu înțelegea pe deplin cum funcționează scrierile. Diodor Siculus a descris în în mod explicit hieroglifele ca pe o scriere ideografică, iar majoritatea autorilor clasici au împărtășit această presupunere. Plutarh menționa în secolul I e.n. 25 de litere egiptene, sugerând că ar fi putut fi conștient de aspectul fonetic al hieroglifelor sau al demoticii, dar nu era foarte clar ce înțelegea el. În jurul anului 200 e.n., Clement din Alexandria a sugerat că unele semne erau fonetice, dar s-a concentrat pe semnificațiile metaforice ale semnelor. Plotin, în secolul al III-lea e.n., a susținut că hieroglifele nu reprezentau cuvinte, ci o perspectivă fundamentală inspirată de divinitate asupra naturii obiectelor pe care le descriu. În secolul următor, Ammianus Marcellinus a copiat traducerea unui text hieroglific de pe un obelisc, realizată de alt autor, dar traducerea era prea liberă pentru a fi utilă în înțelegerea principiilor sistemului de scriere. Singura discuție extinsă despre hieroglife care a supraviețuit până în timpurile moderne a fost , o lucrare scrisă probabil în secolul al IV-lea e.n. și atribuită unui anume . În ea, se discută despre semnificațiile hieroglifelor individuale, dar nu despre modul în care erau acele semne folosite pentru a forma fraze sau propoziții. Unele dintre semnificațiile pe care le descrie sunt corecte, dar cele mai multe sunt greșite și toate sunt explicate în mod eronat drept alegorii. De exemplu, Horapollo spune că o imagine a unei gâște înseamnă „fiu”, deoarece se spune că gâștele își iubesc puii mai mult decât alte animale. De fapt, se folosea hieroglifa „gâscă” deoarece cuvintele egiptene pentru „gâscă” și „fiu” încorporau aceleași consoane.

Atât hieroglifele cât și demotica au început să dispară în secolul al III-lea e.n. Comunitățile clericale formate din preoți ce trăiau la templu au dispărut și și, deoarece scriau în derivat din greacă, acesta a înlocuit demotica. Ultimul text hieroglific a fost scris de preoți la Templul lui Isis din , în anul anului 394 e.n., iar ultimul text cunoscut în demotică a fost scris tot acolo în 452 e.n.

Cea mai mare parte a istoriei înainte de primul mileniuî.e.n. a fost consemnat în scrierile egiptene sau în cuneiformă, sistemul de scriere al Mesopotamiei. Odată cu pierderea cunoștințelor despre ambele scrieri, singurele consemnări ale trecutului îndepărtat se aflau în surse limitate și distorsionate. Principalul exemplu de astfel de sursă pentru Egipt a fost Aegyptiaca, o istorie a țării scrisă de un preot egiptean pe nume Manetho în secolul al treilea î.e.n. Textul originar s-a pierdut și a supraviețuit doar în rezumate și citate ale autorilor romani.

Limba coptă, ultima formă a limbii egiptene, a continuat să fie vorbită de majoritatea egiptenilor mult după cucerirea arabă a Egiptului în anul 642 e.n., dar a pierdut treptat teren în fața arabei. Copta a început să se stingă în secolul al XII-lea, iar după aceea a supraviețuit în principal ca limbă liturgică a Bisericii Copte.

Primele eforturi

Lumea islamică medievală alt=Hieroglyphs with Arabic characters|dreapta|miniatura| Încercarea de traducere a hieroglifelor a lui Savanții arabi erau conștienți de legătura dintre coptă și limba egipteană antică, și în epoca islamică exista credința că scrierile antice mai sunt încă înțelese de . Se spune că mai mulți savanți arabi din secolele al VII-lea–al XIV-lea, între care Jabir ibn Hayyan și Ayub ibn Maslama, ar fi înțeles hieroglifele, dar aceste ipoteze nu pot fi testate, pentru că lucrările lor pe acest subiect nu s-au păstrat. Dhul-Nun al-Misri și au scris în secolele al IX-lea și al X-lea tratate care conțineau zeci de scrieri cunoscute în lumea islamică, inclusiv hieroglifele, cu tabele care enumerau semnificațiile acestora. În secolul al XIII-lea sau al XIV-lea, Abu al-Qasim al-Iraqi a copiat un text egiptean antic și a atribuit valori fonetice mai multor hieroglife.

Egiptologul Okasha El-Daly a susținut că tabelele hieroglifelor din lucrările lui Ibn Wahshiyya și Abu al-Qasim au identificat corect semnificația multor semne. Alți savanți sunt sceptici față de pretențiile lui Ibn Wahshiyya cum că ar fi înțeles scrierile pe care le-a studiat, iar Tara Stephan, cercetătoare a lumii islamice medievale, spune că El-Daly „exagerează mult acuratețea lui Ibn Waḥshiyya”. Ibn Wahshiyya și Abu al-Qasim cunoșteau că hieroglifele ar putea funcționa atât fonetic, cât și simbolic, aspect care nu avea să fie fost recunoscut în Europa vreme de multe secole.

Secolele al XV-lea–al XVII-lea alt=Refer to caption|dreapta|miniatura| O pagină din al lui Athanasius Kircher (1650), care dădea traduceri fanteziste pentru figurile și hieroglifele de pe un obelisc din Roma În timpul Renașterii, europenii au devenit interesați de hieroglife, începând în jurul anului 1422, când a descoperit o copie a Hieroglyphicii lui Horapollo în Grecia și a adus-o în atenția unor anticari precum și Poggio Bracciolini. Poggio a recunoscut că existau texte hieroglifice pe obeliscuri și pe alte artifacte egiptene importate în Europa în Epoca Romană, dar anticarii nu încercau să descifreze aceste texte. Sub influența lui Horapollo și Plotin, ei vedeau hieroglifele drept o formă de comunicare universală, bazată pe imagini, nu un mijloc de înregistrare a unei limbi vorbite. Din această credință a izvorât tradiția artistică renascentistă de a folosi simbolismul obscur bazat pe imaginile descrise în Horapollo, promovată în cartea lui din 1499 .

Europenii nu cunoșteau nici limba coptă. Savanții apucau uneori să aibă acces la unele manuscrise copte, dar în secolul al XVI-lea, când au început să studieze cu seriozitate limba, abilitatea de a o citi se limita probabil la călugării copți și niciun european al vremii nu a avut ocazia să o deprindă de la vreunul dintre acești călugări, care nu călătoreau în afara Egiptului. Savanții nu erau siguri dacă copta provine din limba egiptenilor antici; mulți credeau că ar fi legată de alte limbi ale Orientului Apropiat antic.

Primul european care a înțeles copta a fost un iezuit și polimat german, Athanasius Kircher, la mijlocul . Bazându-și munca pe gramaticile arabe și pe dicționarele copte obținute din Egipt de un călător italian, , Kircher a produs unele traduceri și gramatici ale limbii în deceniile anilor 1630 și 1640. Ele erau imperfecte, dar inovatoare: el a intuit că limba coptă derivă din limba egiptenilor antici, iar munca sa pe acest subiect era una pregătitoare pentru obiectivul lui final, descifrarea hieroglifelor.