The Myth of the Eastern Front: The Nazi–Soviet War in American Popular Culture (în traducere „Mitul Frontului de Răsărit: Războiul nazisto-sovietic în cultura populară americană”) de și , este o analiză istorică din 2008 a mitului postbelic al „Wehrmachtului curat”, a impactului negativ al mitologiilor Wehrmacht și Waffen-SS în cultura populară și a efectelor negaționismului istoric asupra percepțiilor culturale ale Frontului de Răsărit din Al Doilea Război Mondial.
Cartea a primit în mare parte recenzii pozitive. A fost lăudată pentru analiza aprofundată a creării mitului de către foștii participanți germani și intrarea acestuia în cultura americană, precum și pentru analiza convingătoare a tendințelor contemporane de romanțare a războiului. Un critic a descris cartea drept un „tur de forță al istoriografiei culturale”, iar altul a observat că „prezintă un portret stânjenitor al viziunilor americane asupra Frontului de Răsărit”.
Contextul general În momentul publicării cărții Mitul Frontului de Răsărit, autorii erau colegi în cadrul departamentului de istorie de la Universitatea din Utah. Potrivit unui critic, aceștia erau „bine calificați pentru sarcina” de destructurare a mitului din titlul cărții: „Smelser este un istoric al Germaniei Naziste publicat pe scară largă, în timp ce Davies, un fost adept al mitului Ostfront, este specializat în istoria SUA”. În prefața cărții, Davies a numit scrierea cărții o „călătorie personală” și a descris modul în care interesul său pentru războiul sovieto-german a crescut citind Hitler Drives East de . Davies a devenit pasionat de subiect, având sute de cărți despre Frontul de Est în biblioteca sa. Colecția sa privată de jocuri de război a făcut parte din materialul sursă al cărții.
Structură
Prima secțiune a cărții se concentrează pe atitudinile predominante ale americanilor față de Germania Nazistă, Wehrmacht și SS în perioada din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și imediat după acesta. Sursele autorilor au fost ziare, reviste și alte mijloace de informare americane din acea perioadă. Cartea discută, de asemenea, rolul propagandei americane din timpul războiului în formarea unei imagini pozitive a Uniunii Sovietice ca aliat al Regatului Unit și al Statelor Unite ale Americii.
Cartea abordează apoi opiniile pozitive despre germani, apărute la începutul epocii Războiului Rece. Acestea au apărut ca urmare a schimbării climatului geopolitic, a apariției unor surse militare germane care susțineau partea lor de conflict și a susținerii acestui efort de către armata americană. Astfel de lucrări „puneau accentul pe dragostea de familie, profesiunile de creștinism, caritatea față de inamic și sacrificiul eroic de sine, [ignorând] în același timp crimele în masă, războiul antipartizan (denumit în mod deliberat greșit de regimul nazist în 1942 drept «combaterea bandiților» sau «»), confiscarea proprietăților, complicitatea la recrutările pentru muncă forțată și distrugerile abuzive”. O recenzie pentru a constatat că „autorii fac o muncă temeinică de discreditare a afirmațiilor făcute de ofițerii germani în memoriile lor, care nu mai pot fi considerate nici măcar minim respectabile”.
A treia secțiune a cărții discută despre apariția unei noi generații de „devotați ai armatei germane și ai campaniilor sale din est”. Printre aceștia s-au numărat autori noi, pasionați de jocuri de război și participanți la reconstituirile istorice ale lupelor celui de-al doilea conflict mondial. Recenzia din a constatat că această secțiune a furnizat „cercetări pătrunzătoare și interesante” și că „Smelser și Davies identifică cu perspicacitate un set de surse pe care istoricii le-au exploatat rareori și îl cercetează în detaliu”. Ei au identificat așa-numiții „guru” ai acestei generații, autori și vorbitori influenți care au prezentat „o imagine eroică, igienizată a armatei germane din est”.
Teme
În cuvintele unui comentator, mitul central descris în carte se rezumă la următoarele:
Armata germană, sau Wehrmacht, a dus un război „curat” și curajos împotriva Uniunii Sovietice, lipsit de ideologie și atrocități. Casta ofițerilor germani nu împărtășea preceptele ideologice ale lui Hitler și dădea vina pe SS și alte organizații paramilitare naziste pentru crearea războiului de înrobire și exterminare rasială în care s-a transformat conflictul.Landser, sau soldatul german, în măsura în care condițiile permiteau, era în general paternal și amabil cu cetățenii sovietici și neinteresat de evreimea sovietică. Faptul că armata germană a pierdut acest război nu s-a datorat în niciun fel perspicacității sale pe câmpul de luptă, ci unei combinații de factori externi, în primul rând deciziilor lui Hitler. Conform acestui mit, înfrângerea Germaniei pe Frontul de Răsărit a constituit o tragedie, nu doar pentru germani, ci și pentru civilizația occidentală.
Mitul Frontului de Răsărit destructurează acest mit și introduce mai multe teme, care, în opinia autorilor, sunt importante pentru înțelegerea originilor, longevității și impactului mitologiei Frontului de Răsărit. Lucrarea discută modul în care propaganda de stat a modelat percepțiile populare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial , apoi trece la rolul involuntar pe care Divizia istorică a armatei americane l-a jucat în oferirea comandanților militari germani a unei șanse să-și pună pe hârtie amintirile despre conflictul sovieto-german. Autorii abordează, de asemenea, paralelele dintre Cauza Pierdută a Confederației în epoca de după Războiul Civil American și mitul Wehrmachtului curat. În ultimele sale capitole, cartea se concentrează pe romanțarea efortului de război german în cultura populară contemporană, în special în ceea ce privește unitățile „de elită”, cum ar fi Waffen-SS.
Primirea din partea criticilor , într-un articol din revista , a numit cartea un „exercițiu fascinant de istoriografie”, subliniind analiza asupra modului în care „un număr de generali de frunte ai lui Hitler au avut ocazia să scrie istoria Frontului de Răsărit ca să ajute la dezvoltarea lecțiilor pentru americani privind lupta împotriva rușilor și, în acest fel, au furnizat o versiune purificată a evenimentelor”. Cu toate acestea, Freedman a remarcat, de asemenea, că impactul acestei implicări asupra percepției SUA asupra Frontului de Răsărit a fost mai puțin clar. Recenzia lui Joseph Robert White, intitulată „A Noble But Sisyphean Effort” (Un efort nobil, dar sisific), se încheia prin citarea frazei de încheiere a cărții: „Germanul «bun» pare destinat unei vieți veșnice”. White a observat că această carte „ar trebui totuși să dea de gândit în discuțiile din sala de clasă despre armata germană”, dar a remarcat că presupunerea unor cunoștințe de specialitate și lipsa concomitentă a unui capitol despre crimele de război comise de Wehrmacht au subminat eforturile autorilor de a contesta mitul.
Istoricul Lawrence N. Powell a deplâns în recenzia sa faptul că „rapiditatea cu care America Războiului Rece a îmbrățișat ofițerii naziști învinși, împreună cu purificarea criminalității Wehrmachtului pe Frontul de Est, este o amintire înfricoșătoare a modului în care memoria istorică merge adesea în urma drapelul”. El i-a lăudat pe cei doi autori, afirmând că au „realizat un serviciu de semnalizare” prin aducerea la lumină a acestor mituri despre cel de-al Doilea Război Mondial
Istoricul militar , care a scris în 1995 împreună cu cartea When Titans Clashed despre Războiul Germano-Sovietic, a recenzat cartea pentru , descriind-o drept un „tur de forță al istoriografiei culturale”. El a remarcat analiza lui Smelser și Davies făcută mitologiei postbelice care prezenta Wehrmacht și chiar Waffen-SS ca fiind „ireproșabile, cavaleri angajați într-o cruciadă pentru apărarea civilizației occidentale împotriva hoardelor barbare ale bolșevismului. ... Ronald Smelser și Edward Davies au realizat un serviciu de semnalizare prin urmărirea originii și răspândirii acestei mitologii”. House a recomandat istoricilor militari nu numai să studieze cartea, ci și „să o folosească pentru a-i învăța pe studenți pericolele prejudecăților și propagandei în istorie”. De asemenea, el a remarcat că, în explorarea subiectului său, cartea oferă o „viziune unilaterală a istoriografiei” prin faptul că nu ia în considerare lucrările contemporane, echilibrate, privind războiul sovieto-german, cum ar fi cele ale lui Glantz și ale altora.
, istoric și autor al Hitler's Police Battalions: Enforcing Racial War in the East, l-a numit „Un studiu superb și pătrunzător al manipulării premeditate a istoriei și memoriei în fabricarea mitului unui «Wehrmacht curat»”. El a mai afirmat că „expune cu competență intersecția și influența imaginației populare, a politicii și a culturii populare în rescrierea experienței armatei germane în cel de-al Doilea Război Mondial”.
Benjamin Alpers, în ''', publicația oficială a , a remarcat că această carte „prezintă un portret stânjenitor al viziunilor americane asupra Frontului de Est”. El a lăudat autorii „pentru explorarea unor surse precum site-urile web și jocurile de război, care, deși de obicei nu sunt studiate de istorici, sunt locuri în care americanii întâlnesc și pun în practică memoria celui de-al Doilea Război Mondial”. Cu toate acestea, recenzia a concluzionat, de asemenea, că analiza de către autori a materialului lor „nu este pe deplin convingătoare” și, de asemenea, a observat că au subestimat divergențele cheie în analogia lor între ideile neoconfederate despre Războiului Civil American și opiniile mitice ale Frontului de Est.
Istoricul , care s-a specializat în istoria Germaniei naziste și a Holocaustului, a numit cartea „o combinație magistrală și incisivă de istorie militară și culturală”. El a adăugat că cei doi autori „arată în mod viu modul în care ideea nocivă a unui război german onorabil pe Frontul de Est a pătruns în conștiința americană, cu consecințe devastatoare nu numai pentru înțelegerea largă a atrocităților germane din Est, ci în cele din urmă pentru Războiul Rece însuși” .
Profesorul Christopher A. Hartwell a oferit o evaluare critică a cărții într-o recenzie publicată în German Studies Review. El a descris cartea ca fiind „interesantă, dar în cele din urmă dezamăgitoare” și a susținut că autorii au comis mai multe erori flagrante, cea mai proeminentă fiind acoperirea crimelor Armatei Roșii de pe Frontul de Est, denigrându-i în același timp pe acei [autori] care le menționează „ca o contribuție la exonerarea Wehrmachtului”. El a remarcat că această carte tinde să sufere de o lipsă de perspectivă „asupra efectului pe care generalii germani l-au avut asupra percepției americane mai largi a războiului [de pe Frontul de Est]”. În plus, Hartwell a afirmat că efectul și influența acelor „romantici” asupra culturii americane nu au fost „susținute în mod impresionant” în teză, iar cazul în care „romanticii” au fost capabili să „răspândească în mod eficient mitul Wehrmachtului inocent” nu a fost prezentat. Din cauza lipsei de perspectivă, cartea a avut tendința de a-i pune laolaltă „pe cei interesați de istoria militară și pe cei care aderă efectiv la convingerile neonaziste”, iar Hartwell a concluzionat: „Așa cum se prezintă acum, totuși, acest volum are aerul unei disertații care încearcă prea mult să găsească o nișă care nu a văzut lumina zilei”.