Acest articol cuprinde istoria Craiovei, oraș din România.
Preistorie (6000 î.H.-400 î.H.) Primele comunități hominide din spațiul european, contemporane cu cele din Grecia (Proto-Seskolo, Dimini) și Anatolia sunt atestate arheologic și pe teritoriul Craiovei. Aceste comunități au profitat de vadul Jiului, de fertilitatea solului luncii Jiului și de protecția deosebită pe care o oferă depresiunea întărită natural, fiind apărată spre vest de dealurile împădurite ale Bucovățului, spre nord de nodul hidrografic al Jiului, Amaradiei, Raznicului și de Balta Craioviței, spre est de Dealul Vulcăneștilor, iar spre sud de zona mlăștinoasă odinioară - Făcăi, Balta-Verde, Podari, Popoveni. Aceste comunități au întemeiat așezări în zona vestică a Craiovei, de-a lungul malului stîng al Jiului (Șimnicul de sus), în zona centrală a Craiovei, la Făcăi, iar pe malul drept al Jiului, la Bucovăț. Pe lângă vetre ale locuințelor, ceramică, unelte și arme, s-a descoperit, la Ișalnița, poate cel mai vast complex funerar din Balcani, lucru care indică o comunitate de mari dimensiuni.
400 î.H.-102 d.H. Pelendava geto-dacă În Craiova de azi se află ruinele străvechii reședințe a tribului geto-dac a Pellilor. Toponimul Pelendava are rădăcina "peled" - care înseamnă umed (legat de așezarea în lunca Jiului) și sufixul "dava" - care înseamnă cetate, așezare, localitate. O altă teorie susține că toponimul Pelendava ar reprezenta o formă coruptă: (A)pelen-dava sau (A)polon-dava, a lui Apollo, formă legată de cultul soarelui. Mircea Eliade în "Istoria Religiilor" sugera prezența cultului lui Apulo la traco-geții hiperboreeni susținînd că zeul Apollo ar fi fost împrumutat de grecii antici din lumea traco-getă. De remarcat și asemănarea lingvistică dintre dorianul Apelon și geticul (A)pelen(dava).
S-au descoperit la Făcăi și în zona centrală, valuri și palisade, locuințe, cuptoare, vetre de cult și ruinele a două cetăți legate între ele prin valuri. Poziția lor, la cota 154,4 m, permitea supravegherea cîmpiei din jur până la distanțe foarte mari. Cetatea principală are dimensiunile: 850 m x 400 m, iar valul de apărare are o lungime de 865 m. În apropierea cetății s-au găsit piese de harnașament din argint și argint aurit, atribuite unui mormînt princiar iar la mică distanță, un tezaur de piese thassiene și ale Macedoniei Prima din secolul al-II-lea î.H. Dimensiunile apreciabile ale cetăților, precum și multitudinea vetrelor și obiectelor descoperite, demonstrează că în zona craioveană populația se înmulțise considerabil, așezarea fiind una tipică democrațiilor militare; funcția cetăților evoluând spre forme statale, fiind un loc de refugiu și apărare dar reprezentau și locuințe permanente ale unor căpetenii și a soldaților. În jurul cetăților gravitau sate care au fuzionat, la un moment dat, datorită creșterii demografice.
Pelendava romană 102-275 d.H. thumb|450px|Timbru comemorativ al primei atestări documetare a Pelendavei În 102 d.C. Pelendava este cucerită de romani care vor construi un castru în zona actualului cartier Mofleni. Castrul se află în vecinătatea mănăstirii Bucovățul Vechi (Coșuna) și a fost construit întâi din valuri de pământ întărit (în timpul împăratului Traian), apoi din piatră și cărămidă (în vremea lui Hadrian). Cărămizile castrului poartă ștampila unității militare Numerus Maurorum. Datorită protecției castrului roman și a garnizoanei militare, Pelendava romană a cunoscut o viață înfloritoare, creșterea demografică făcându-se prin împroprietărirea cu pămînt a veteranilor Legiunii a XIII-a Gemina.
Descoperirile arheologice au relevat că în această perioadă, romanii și geto-dacii trăiau separați unii de alții, la o distanță de 400–500 m. Erau practic, două Pelendave, una geto-dacă și cealaltă romană.
Localitatea a fost atestată documentar, pentru prima oară, pe Tabula Peutingeriana, o hartă a Imperiului Roman din anul 225 d.C. După indicațiile de pe hartă, distanța dintre Drobeta și Ad.Mutriam este XXXVI mii de pași romani, iar dintre Ad Mutriam și Pelendava de XXXV mii de pași. Deci, în total, distanța dintre Drobeta și Pelendava este de 71 000 de pași adică 105,1865 km , distanță care coincide cu distanțele dintre ruinele castrelor.
S-au descoperit multe unelte, arme și chiar o statuie a zeiței Victoria precum și foarte multe monede romane, semn că romanii dispuneau de sume apreciabile de bani proveniți probabil din plata pe care legionarii o primeau odată cu lăsarea la vatră. Au fost găsite monede emise în timpul împăraților: Traian, Antonius Pius, Marcus Aurelius, Gordian al-III-lea și Aurelian. Dimensiunile castrului roman nu sînt pe deplin cunoscute nici astăzi datorită faptului că cea mai mare parte a zidurilor a fost acoperită de aluviunile Jiului. Ce nu au reușit eventualele atacuri barbare, a reușit apa Jiului și nepăsarea oamenilor. La o dată incertă, cel mai probabil în urma unei mari inundații, cînd apele Jiului s-au revărsat, perioadă în care se crede că a apărut și Balta Craioviței, castrul a fost lăsat în paragină. Mai tîrziu, localnicii au folosit cărămizi din castru pentru construirea mănăstirii Coșuna. În ciuda faptului că au existat multe inițiative, nici pînă astăzi, castrul nu a fost, în întregime, recuperat din aluviuni deși înalțimea de 4 m din unele zone, oferă speranța descoperirii a probabil, celui mai bine păstrat castru roman din afara Italiei.
Pelendava daco-romană 275 d.H.-800 d.H
După anul 275 d.H. cînd Imperiul Roman cedează Dacia Traiană, romanii păstrează sub controlul lor malul stâng al Dunării, implicit și Pelendava. Constantin cel Mare construiește în Oltenia un al doilea limes (val de pământ) după limesul Transalutanus. Limesul construit de Constantin a fost denumit popular Brazda lui Novac și trece prin extremitatea de nord a Craiovei. Paradoxal, deși în această perioadă documentele imperiale susțin retragerea romană, deci existau premisele unei reveniri, cel puțin parțiale, a culturii geto-dace, descoperirile arheologice craiovene demonstrează contrariul; o romanizare extrem de accentuată, aproape completă. Cele două așezări, romană și geto-dacă, fuzionează, dar cultura rezultată este una aproape în totalitate de sorginte latină. Formele de tradiție romană reprezintă peste 90% din ceramică, uneltele, armele și ustensilele de tot felul sînt romane. Pe raza Mofleniului s-a descoperit un furnal roman pentru topirea metalelor datînd de la sfîrșitul secolului al V-lea și începutul secolului al-VI-lea. Prezența Imperiului Roman în Oltenia, direct sau indirect, timp de aproape jumătate de secol, a avut o importanță deosebită pentru destinele romanității nord-dunărene. În vetrele locuințelor, din această perioadă, descoperite în zona centrală a Craiovei au fost găsite monede începînd de pe timpul lui Traian și continuînd în timpul lui Septimius Severus, Elagabalus, Severus Alexander, Aurelian, Dioclețian, Constantin I, Constantin II și altele încă nedeterminate. Tot în timpul lui Constantin cel Mare pare să înceapă acumularea marelui tezaur de 5 000 de piese (monede) descoperit în zona centrală a Craiovei. Emisiunea pieselor merge, în cazul tezaurului, pînă la Grațian. Aceste descoperiri demonstrează, nu numai continuitatea în timp a localității, dar și rolul important pe care îl juca în regiune. Asemenea acumulări de monedă demonstrează schimburi economice infloritoare și putere financiară.
Ponsiona, cultura Dridu-românii În afara denumirii antice Pelendava și a numelui actual (Craiova), localitatea a mai purtat începând cu secolele VII-VIII denumirea latină Ponsiona (pod peste Jiu). Denumirea aflată pe o inscripție găsită pe un fragment de stelă în apropierea castrului Pelendava datată din secolul al VIII-lea, a primit o confirmare de extremă importanță în ultimii ani, într-o hartă alcătuită în preajma bătăliei de la Nicopole (1396), inclusă într-un manuscris ce se păstrează la Biblioteca Națională din Paris. Aceast document, relevat istoriografiei românești prin bunăvoința ministerului francez al cultelor, probează continuitatea așezării Craiovei. Este posibil ca cele două denumiri să fi circulat în paralel, o perioadă, cert este că în preajma anului 1396 încă mai era folosit și Ponsiona. În această perioadă, vestigiile arheologice sînt și mai numeroase, ele aparțin complexului cultural Dridu și reprezintă deja pe străromâni și români. Unii arheologi susțin teoria că acestă cultură Dridu ar fi o extensie a culturii bizantine, o formă tranzitorie de la cultura bizantină la cea proto-română. S-au descoperit monede emise în vremea împăraților bizantini Teofil și Vasile II, ateliere de fierărie și olărie, chiar ceramică de import, bijuterii și alte obiecte de lux, semn că societatea atinsese un nivel de viață relativ elevat iar schimburile cu lumea romano-bizantină s-au intensificat și diversificat. Dovezile arheologice relevă existența la Craiova, cu mult înainte de atestările documentare feudale, a unei localității care depășea, cu mult, stadiul rural, de o importanță mare în schimburile economice, dacă judecăm comparativ cu descoperirile de monedă, net inferioare, din alte localități, în această perioadă.
Craiova. Originea actualei denumiri a orașului (Craiul Iovan, Craiul Ioviță) Originea numelui actual al orașului este subiectul multor controverse și plutește în legendă; singurul lucru care se poate spune cu certitudine este că numele vine de la slavonescul "kral" (rege, crai).
Ioniță Caloian 1197 - 1207 După unii, numele ar veni de la Craiul Ioniță Caloian, mezinul fraților Petru și Asan, care devine pentru o perioadă, împărat al imperiului vlaho-bulgar, dar care, potrivit cronicii grecești a lui Niketas Choniates, este nevoit să se refugieze, o perioadă, la nord de Dunăre, unde devine "domn peste niște vlahi din neamul lui". Teoria potrivit căreia Craiova devine capitala noii formațiuni pe care a întemeiat-o el este susținută de cercetători ca L. Candea și V. Oghină, dar și de unele legende locale legate de lacul Craiovița și fata craiului înecată. Unii etnografi susțin că dansul popular "Călușul" sau "Caloianul" și-ar avea originile în această perioadă.
Cneazul Ioan 1247. Bogdan Petriceicu-Hașdeu fixează originile numelui orașului în epoca cneazului Ioan care apare pe Diploma cavalerilor Ioaniți , cnezat înghițit apoi de voievodatul lui Litovoi. Există și o altă legendă locală potrivit căreia, în dealul Sfântul Dumitru, un oarecare Iovan a descoperit în timp ce săpa o fântână, un mare tezaur și a devenit rege peste craioveni. S-a păstrat până în zilele noastre, în satele din jurul Craiovei, (pe dealul Bucovățului și Palilula) expresia "norocos ca Iovan".
Sub acest nume, așezarea Craiovei apare mai întâi în inscripția de pe mormântul lui Vladislav I, apoi la 1 iunie 1475, într-un hrisov al domnului Laiotă Basarab.
1279 Litovoi. În timpul conflictului cu ungurii, Litovoi apare ca stăpînitor peste cnezatul lui Ioan, implicit și peste teritoriul de azi al Craiovei. Bărbat (voievod) ( 1279 - 1300 ) și Basarab I ( 1310 - 1352 ) apar în documentele vremii ca moștenitori și stăpînitori de drept ai întregii regiuni.
Cercetări geologice recente făcute în partea de est a lacului Craiovița, cu ocazia executării unor construcții, par să confirme o serie de legende locale despre Nedeia Crăiască care susțin că în jurul lui 1300, cel mai probabil între 1300 - 1350, apele Jiului s-ar fi revărsat provocînd o inundație de proporții care ar fi afectat serios localitatea. Bogdan Petriceicu Hasdeu a pus bazele unei asociații de sprijin și a făcut numeroase demersururi pe lîngă guvernul României privind efectuarea unor cercetări subacvatice pe fundul lacului Craiovița în căutarea legendarei cetăți. Dacă ipotetica Nedeie Crăiască n-a fost descoperită pînă astăzi, marea revărsare a Jiului, din acea perioadă, pare să se confirme.
Două puternice familii: Basarabii și Craioveștii vor domina, pentru câteva secole, destinul orașului.
10 octombrie 1394 Bătălia de la Rovine