Probațiunea în dreptul penal este o perioadă de supraveghere a unui infractor, impusă de instanță, fiind o alternativă pedepsei cu închisoarea, o modalitate de intervenție prin activități cu fundament sociopedagogic, caracterizate printr-o combinație între supraveghere și asistență. Este aplicată infractorilor în funcție de personalitatea lor criminologică, a nivelului riscului de recidivă, scopul principal fiind acela de a oferi persoanei supuse probațiunii posibilitatea de a-și modifica atitudinea față de viață în societate și de a se reintegra în mediul social, la libera sa dorință și fără riscul de implicare repetată în acțiuni infracționale. Participă și în faza de executare a hotărârii penale, întocmind rapoarte cu propuneri de eliberare condiționată, de acordare de recompense pentru condamnat și acordând asistență socială și consiliere victimelor infracțiunilor și condamnatului. Referatele de evaluare se substituie mai vechilor anchete sociale în cauzele cu infractori minori, astfel încât neefectuarea referatului de evaluare a persoanei, obligatorie potrivit legii în cauzele cu infractori minori, se sancționează cu nulitatea absolută.
Sistemul de probațiune
Sistemul de probațiune diferă de la stat la stat în privința condamnaților ce pot fi supuși supravegherii. În unele ajung numai persoanele condamnate pedepse non-privative, așa numitele sentințe comunitare (executarea pedepsei sub formă de muncă în folosul comunității, pedeapsă cu suspendare) alternative pedepsei cu închisoarea. În altele, probațiunea include, de asemenea, supravegherea persoanelor liberate condiționat înainte de termen din locurile de detenție. Persoana supusă probațiunii este obligată să respecte anumite condiții stabilite de instanța de judecată, fiind sub supravegherea unui ofițer/consilier de probațiune. Condamnatul este preîntâmpinat că în cazul în care nu respectă obligațiunile impuse de judecător fie de consilierul de probațiune responsabil de caz, acesta din urmă solicită instanței de judecată schimbarea măsurii de pedeapsă. În mod obișnuit, condamnații aflați în supravegherea serviciului de probațiune trebuie să se abțină de la posesia armelor de foc, pot fi obligați să participe la un program corecțional, să execute pedeapsa comunitară (să muncească în folosul comunității), să nu schimbe locul de trai fără înștiințarea consilierului de probațiune.Probation FAQ De asemenea, poate fi interzis contactul cu victimele (cum ar fi fostul partener într-un caz de violență în familie), potențialele victime ale infracțiunilor similare (cum ar fi minorii, în cazul în care infracțiunea respectivă implică abuzuri sexuale asupra copiilor) sau infractori cunoscuți, în special co-inculpați. În plus, restricțiile pot include o interdicție privind consumul băuturilor alcoolice, chiar dacă alcoolul nu a fost implicat în acuzațiile inițiale penale. Persoanele supuse probațiunii pot fi monitorizate electonic, fapt ce permite urmărirea mișcării/deplasării condamnatului. Acest sistem este foarte eficativ, în special, în cazul persoanelor condamnate cu obligațiuni de a nu frecventa anumite localuri, fie domiciliul victimei. De asemenea, condamnații sunt obligați să se supună repetării testelor de alcool / droguri sau să participe la tratament alcoolic / psihologic.
Originile probațiunii Originile probațiunii se găsesc în cadrul sistemului de drept anglo-saxon, în Legea Justiției de Pace din anul 1361, care pentru prima dată în istorie a reglementat instituția suspendării pronunțării hotărârii de condamnare. Este evident că probațiunea a fost rezultatul unei succesiuni de fenomene prin care s-a manifestat dorința de umanizare a justiției, precum și spiritul novator și avangardist al unor judecători care dispuneau de o autoritate absolută. Din punct de vedere etimologic, termenul probațiune provine din latinescul „probatio“ – perioadă de încercare. Acei condamnați care au demonstrat de-a lungul perioadei stabilite dorința de a se schimba, prin îndeplinirea condițiilor impuse, sunt iertați și liberați. Alte informații concrete cu privire la originile probațiunii se întâlnesc în sec. al XIX-lea, atunci când misionarii care activau pe lângă tribunalele poliției (1876) i-au convins pe judecători să le încredințeze spre îndreptare anumiți delicvenți, în special pe aceia care aveau probleme cu consumul de alcool. Conform opiniei misionarilor, consumul de alcool reprezenta principala cauză a delicvenței, interdicția consumului de alcool fiind, de altfel, principala obligație stabilită în sarcina condamnaților. Semnificativ în acest sens este și implicarea lui John Augustus, un filantrop, care a intervenit în cazul unui infractor ”bețiv”, a convins judecătorul din cadrul Tribunalului de Poliție din Boston (1841) să nu aplice privarea de libertate, fiind posibilă reabilitarea acestuia.Probation În Statele Unite ale Americii apariția probațiunii a fost determinată de profundele modificări care au avut loc, la sfârșitul secolului al XIX-lea, în cadrul justiției britanice, dreptul englez având în acea perioadă o puternică influență asupra celui american. În anul 1878, statul Massachusetts a fost primul stat nord-american care a adoptat o lege în domeniul probațiunii, care prevedea, printre altele, dreptul primarului din Boston de a angaja primul ofițer de probațiune. Ulterior, până în anul 1900, alte câteva state au adoptat legi privind probațiunea, deși au existat și numeroase alte state care aplicau această instituție, prin similitudine, fără a avea o lege în acest sens, în aceeași perioadă producându-se și ample reforme ale sistemului penitenciar, ca urmare fiind constituite o serie de asociații în domeniu. În 1916, Curtea Supremă a Statelor Unite, în Hotărârea de la Killets, a declarat că un judecător federal (Killets) nu avea puterea de a suspenda o sentință. Această decizie a condus la adoptarea Legii Națională cu privire la probațiune (1925), permițând astfel instanțelor să suspende impunerea încarcerării și să dispună termenul de probă. Massachusetts a dezvoltat primul sistem de probațiune în întreaga țară în 1878 Probation and Pretrial Services History, iar până în 1920 s-a răspândit în alte 21 de state. Odată cu intrarea în vigoare a Legii naționale cu privire probațiunii din 5 martie 1925, semnat de președintele Calvin Coolidge, a fost înființat Serviciul Federal de Probațiune. În anul 1938 a fost adoptată Legea federală privind delicvența juvenilă, prin care probațiunea poate fi aplicată atât infractorilor minori, cât și celor adulți. Probațiunea a apărut și s-a dezvoltat în mod similar și în alte state, cum ar fi: Australia, Noua Zeelandă, Canada,Africa de Sud etc. La nivel de stat, în conformitate cu Legea Penală din 1936, un grup de state a încheiat un acord cunoscut sub numele de Acordul interstatal privind supravegherea persoanelor condamnate cu suupendare și persoanelor liberate condiționat înainte de termen, semnat inițial de 25 de state în 1937. Până în 1951, toate statele din Statele Unite ale Americii au avut un sistem de probațiune de lucru și au ratificat Acordul. În 1959, noile state din Alaska și Hawaii, Commonwealth of Puerto Rico și teritoriile Insulelor Virgine, Guam și Samoa Americană au ratificat actul.
Probațiunea în România
Serviciul de probațiune este o instituție care activează în domeniul justiției penale. Conceptul de probațiune (in sensul de reintegrare a persoanelor aflate în conflict cu legea penală) este unul relativ nou în spațiul juridic românesc, acesta aparând în perioada de după 1990. Este alcătuit din consilieri de probațiune care intervin în procesul penal, în esență pentru promovarea alternativelor la detenție, întocmirea referatelor de evaluare a persoanelor atât în faza de urmărire penală cât și în cea de judecată. De asemenea, la solicitarea expresă a organelor de urmărire penală sau a instanței de judecată, participă la modalitațile speciale de ascultare a părții vătămate și civile, precum și a martorilor care au nevoie de protecție în timpul procesului penal, respectiv a căror viață, integritate corporală sau libertate le sunt puse în pericol, la solicitarea acestora.
Istoria probațiunii în România
Istoria probațiunii din România a consemnat, succesiv, evoluția ideii de probațiune, din faza de proiect pilot, dezvoltat de Penitenciarul de Maximă Siguranță din Arad (1996), la cea de proiect dezvoltat în 9 orașe din țară (1998), ca, începând din septembrie 2000, probațiunea să intre într-o etapă nouă de dezvoltare instituțională, de extindere la nivel național, datorită reglementării statutului serviciilor de probațiune și a activității consilierilor de probațiune, prin Ordonanța de guvern 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare și supraveghere. http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/24149 ORDONANTA nr. 92 din 29 august 2000 (*actualizata*) privind organizarea și functionarea serviciilor de protecție a victimelor și reintegrare sociala a infractorilor**). Accesat în 08 octombrie 2018 Din anul 2000 se organizează, la nivelul Ministerului Justiției, Direcția de Probațiune, care are în subordine 41 de servicii de probațiune la nivel național. Serviciile județene de probațiune astfel înființate funcționau pe lângă tribunale și depindeau din punct de vedere financiar de tribunale. În același timp, serviciile de probațiune se aflau și în subordinea Direcției de Probațiune din Ministerul Justiției, din punct de vedere al implementării strategiilor de dezvoltare și de aplicare a reglementărilor care vizau activitatea profesională: angajarea personalului, perfecționare, formare continuă, supervizare.
Evoluția instituției probațiunii a însemnat nu numai extinderea ei spațială pe întreg teritoriul țării, ci și consolidarea prin derularea unor activități menite fie să completeze cadrul legal care reglementa activitatea consilierilor, prin precizări de natură să contureze sfera de intervenție a acestei categorii de personal, fie să asigure formarea personalului pentru ocuparea unor poziții în organigrama instituției. Au fost elaborate documentele care asigură funcționarea oricărei instituții: Codul deontologic al personalului de reintegrare socială și supraveghere și Regulamentul de ordine interioară al serviciilor de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor. Procesul de instituționalizare a probațiunii, evoluția acesteia, de la o idee transpusă în cadrul unui proiect pilot, până la crearea unui sistem național cu 41 de servicii județene, a beneficiat de suportul financiar și logistic al unor state cu tradiție în domeniul probațiunii. Este vorba de Marea Britanie și Olanda, care au acordat sprijin financiar și asistență tehnică pentru pregătirea personalului în domeniul dezvoltării practicilor din probațiune, management informațional și strategic. Astfel, începând din perioada 1998–2003, guvernul Marii Britanii a finanțat prin DFID programul „Probațiunea în România”, iar guvernul olandez programul Natra „Înființarea Serviciului de Probațiune în Municipiul București” (2000–2003). http://www.just.ro/wp-content/uploads/2016/06/Manualul-de-probatiune.pdf Ioan Durnescu, O istorie a probațiunii în România, în: Valentin Schiaucu, Rob Canton (coord.), Manual de probațiune, București, Editura Euro Standard, 2008