dreapta|miniatura|250x250px| Vechile Camere ale Consiliului Districtual Burnside în 1928 (construite în 1869) Istoria orașului Burnside, o zonă guvernamentală locală din zona metropolitană Adelaide, se întinde pe trei secole. Înainte de așezarea europeană, Burnside a fost locuită de oamenii Kaurna, care locuiau în jurul pârâurilor râului Torrens în timpul iernii și în Dealurile Adelaide în timpul verii.
La scurt timp după colonizarea britanică a Australiei de Sud în 1836, coloniștii au început să achiziționeze proprietăți la poalele dealurilor situate la est de orașul Adelaide. Satul Magill a fost împărțit în 1838. Un scoțian, pe nume Peter Anderson, care împreună cu familia sa, au fost primii coloniști oficiali în 1839 în zona cunoscută acum ca suburbia Burnside, a numit zona după locația proprietății sale învecinate,Second Creek (în scoțiană, „Burn” înseamnă pârâu sau râu). Satul Burnside a fost înființat la scurt timp după, iar Consiliul Districtual Burnside a fost publicat în 1856, separându-se de marele Consiliul Districtual East Torrens. Pilonii economiei timpurii din Burnside au fost viticultura, mineritul și plantațiile de măslini. Glen Osmond se lăuda cu zăcăminte minerale substanțiale, iar podgorii au fost înființate la Magill și Stonyfell.
Actualele camere de consiliu au fost construite în 1926 în Tusmore; Consiliul a devenit municipiu în 1935. Cu o creștere și o dezvoltare puternică în întreaga regiune, Burnside a fost proclamat oraș în 1943. Anii 1960 au adus în Burnside o bibliotecă comunitară și un centru de înot; ambele au fost extinse și modernizate între 1997 și 2001.
Satele timpurii Satul Kensington a fost înființat în mai 1839, la numai 29 de luni de la întemeierea Australiei de Sud. Satul era în primul rând agricol și avea o relație strânsă cu satul din apropiere, Norwood. Cele două sate au format una dintre primele municipalități din Adelaide în 1853 ca orașul Norwood și Kensington, evoluând în orașul de astăzi Norwood Payneham St Peters. Părți din Kensington care sunt acum incluse în Burnside sunt suburbiile Kensington Gardens și Kensington Park. Satul Makgill (mai târziu Magill) a fost înființat pentru prima dată din drept Makgill Estate, deținut de doi scoțieni — Robert Cock și William Ferguson — care s-au întâlnit la bordul HMS <i id="mwMw">Buffalo</i> în drum spre noua colonie înființată. A fost numit după administratorul doamnei Cock, David M Makgill. Ferguson, care a fost însărcinat să cultiveze moșia, a construit gospodăria proprietății în 1838. La scurt timp după ce a început agricultura, cei doi erau lipsiți de fonduri și, prin urmare, Magill a devenit primul sat de la poalele dealurilor care a fost subdivizat. Satul Glen Osmond a fost asociat cu descoperirea argintului și plumbului pe versanții Muntelui Osmond de către doi imigranți din Cornwall. Descoperirea mineralelor a oferit coloniei venituri valoroase din export, într-o perioadă în care economia timpurie din Australia de Sud nu era încă înființată și se confrunta cu faliment. Guvernatorul din Australia de Sud, George Gawler, a vizitat descoperirea timpurie și prima mină, Wheal Gawler, a fost numită în onoarea sa. Wheal Gawler a exportat peste mări pe parcursul anilor 1840, oferind locuri de muncă imigranților din Cornish și apoi germanilor, după ce mai multe mine au fost cumpărate de un om de afaceri german. Satul timpuriu a căpătat un puternic caracter cornish, iar mai târziu un caracter german. Mineritul a scăzut după un exodul muncitorilor, când a început goana după aur în 1851, în colonia vecină, Victoria.
Familia Anderson a fost prima care a stabilit pământul care urma să devină satul Burnside, ajungând în 1839. Peter Anderson a numit proprietatea după locația ei de lângă Second Creek („burn” înseamnă pârâu în scoțiană). Au adus cu ei bune mărturii de caracter din Scoția, experiență agricolă valoroasă și 3.000 de lire sterline (260.000 de lire sterline în 2018); cu toate acestea, modelele de agricultură din Scoția diferă foarte mult de cele din antipozi, iar familia nu s-a adaptat. Soții Anderson s-au mutat în Morphett Vale în 1847, vânzându-și pământul și abandonând gospodăria. Cumpărătorul terenului Anderson, William Randell, a decis curând să construiască un sat pe noua sa proprietate în 1849. El l-a angajat pe Nathan Hailes ca topograf și planificator pentru amenajarea noului sat. Hailes a fost atât surprins, cât și dezamăgit când a descoperit că satul fusese deja așezat și părăsit, mai ales după creșterea și adaptarea frunzișului european la zonă. Primele sate care s-au stabilit în regiune, cele din Glen Osmond, Magill și Kensington existau de ceva vreme când a fost proclamat noul sat Burnside. Noul sat era într-o poziție bună de a crește; era delimitat de două artere majore, Burnside (acum Glynburn) și Greenhill Roads, și avea avantajul de a se afla pe Second Creek. Satul atrage curând locuitori; dintre care unii erau oameni bogați din Adelaide, care își construiau o moșie la poalele dealurilor, iar alții care erau mai preocupați de lucrul pământului. Satul a fost descris în reclame de către Hailes în 1850 ca „Burnside the Beautiful” cu avantaje de „apă curgătoare perpetuă, priveliște extinsă și diversificată, pământ bogat de grădină și piatră bună de construcție” oferind o „rută directă, recent deschisă și fără pată către Adelaide".
Înființarea consiliilor raionale Satele care urmau să devină Consiliul Districtual Burnside se aflau inițial în Consiliul Districtual East Torrens, care acoperea . East Torrens se învecina cu râul Torrens la nord, cu Dealurile Adelaide la est, cu Mount Barker Road la sud și cu Parcurile Adelaide la vest. Consiliul Districtual din East Torrens a fost proclamat la 26 mai 1853 de guvernatorul Henry Young în conformitate cu prevederile Legii Consiliilor Districtale din 1852. Guvernatorul a numit cinci consilieri inaugurali, conform prevederilor Legii: Dr. David Wark, James Cobbledick, Charles Bonney, Daniel Ferguson și George Müller. Bonney, pe lângă faptul că era consilier, a fost comisarul coloniei pentru pământurile coroanei.H. J. Gibbney (1969). 'Bonney, Charles (1813 - 1897)', , Volum 3, Presa Universității Melbourne, pp. 188–190. Consilierii s-au întâlnit pentru prima dată la Hotelul World's End din Magill pe 12 iunie 1853. Planurile inițiale au fost puse în aplicare pentru a examina și evalua mai întâi zona consiliului și pentru a colecta taxe și taxe de licență, conform prevederilor Legii consiliilor.[ <span title="This claim needs references to reliable sources. (January 2020)">necesită citare</span> ]
TB Penfold de la Magill, un fost căpitan, urma să devină primul funcționar și colector al districtului pe 1ianuarie 1854. În 4ianuarie 1854 a avut loc un vot în care contribuabilii au decis cât vor plăti consiliului (un șiling pentru o liră); s-a decis scutirea de taxe a organizațiilor caritabile, școlilor și bisericilor. În 1855, populația zonei consiliului era de 3.705, mai mare cu 1.000 decât orașul corporativ învecinat Kensington și Norwood. Uriașul East Torrens nu avea să se dovedească la fel de stabil ca Kensington și Norwood. Plătitorii de rate erau frustrați pentru unde se duceau banii lor; consilierii nu aveau administrație sau fonduri pentru a funcționa eficient, iar interesele zonei variau foarte mult. Zona a fost împărțită în trei la 14 august 1856. Consiliul Districtual din Payneham s-a separat în nord-vest de East Torrens, iar Consiliul Districtual din Burnside a fost format prin separare în , porțiunea de sud-vest a East Torrens. Consiliul de Est Torrens a fost divizat în continuare în 1858, odată cu secesiunea Consiliului Districtual Crafers.
1860-1900 Noul Consiliu Districtual Burnside a ținut prima sa ședință la Greengate Inn, Tusmore la 19 august 1856. Din cauza timpului necesar pentru a alege noi consilieri, abia pe 29 decembrie consiliul s-a reunit din nou. Dr. Christopher Penfold, președintele, s-a întâlnit cu restul reprezentanților acolo: Daniel Ferguson de la Glenunga, Alexander Ferguson de la Monreith, John Townsend de la Magill și James Grylls de la Belle Vue. În acest timp, Kent Town a decis să nu devină parte din Burnside și, în schimb, a solicitat să intre în Corporate Town Kensington și Norwood. Consiliul trebuia să se întrunească la Inn sau la casa lui Ferguson până în decembrie 1869, când au fost construite primele camere de consiliu. Cu toate acestea, a fost încă capabil să funcționeze și să-și îndeplinească obligațiile în temeiul Legii guvernamentale locale din 1852. Acestea au inclus gestionarea drumurilor minore, administrarea licențelor de abator și a caselor publice și prevenirea răspândirii nocivei ciulinului scoțian. Consiliul a fost, de asemenea, obligat, printr-un alt act din 1851, să încurajeze educația. Multă activitate de drumuri și poduri a avut loc după formarea consiliului – primii locuitori au fost uimiți de afluxul de dezvoltare și construcție care a avut loc. În același timp, consiliul a fost aproape depășit de volumul de muncă solicitat și a fost nevoit să ceară contribuabililor individuali asistență bănească atunci când construiesc poduri în zona lor.
O mare parte din istoria Burnside a fost observată și documentată de instituții care au rămas o parte importantă din viața rezidenților săi: școala și biserica.Hill in Coleman, pp. 123–126. Prima școală deschisă în zonă a fost în Magill în 1846, precedând un sistem de învățământ adecvat la nivel de stat. Școala primară Magill a fost mărită în noiembrie 1855, când s-au înscris 38 de băieți și 29 de fete; au fost învățați să citească, să scrie, aritmetică, gramatică, geografie, istorie, desen și să cânte de către un singur profesor. Până în 1865 erau doi profesori. Școala primară Glen Osmond a fost înființată în octombrie 1858, precedând Institutul Glen Osmond, un centru de dezbatere și învățare comunitară. Burnside Primary School a fost construită în 1872, preluată de la o mică instituție privată. Aceste școli primare, în lipsa unor biblioteci adecvate și a unor instituții similare, au primit colecții mari de cărți și scrieri de la locuitorii orașului. De asemenea, locuitorii au profitat de școli pentru dezbateri frecvente și aprinse despre viitorul statului și al regiunii, iar aceste discuții au atras adesea mulțimi mari. Cu toate acestea, chiar și cu acest spirit intelectual, populația adultă era încă relativ dezavantajată în sfera educației. Motivația pentru învățare a continuat până când războiul boer a pus mai mult accent pe activitatea fizică și pe merit în societate. În mod oarecum ciudat, această dezvoltare a activității învățate nu a fost replicată în centrul tradițional din Burnside de lângă Tusmore, unde se află actualele Camere ale Consiliului, Centrul Comunitar și Biblioteca.