miniatura Parenting-ul sau creșterea copiilor promovează și susține dezvoltarea fizică, cognitivă, socială, emoțională și educațională de la copilărie până la maturitate. Prin parenting se întelege complexitatea creșterii unui copil și nu doar de relația biologică.

Cei mai comuni îngrijitori sunt părinții biologici ai copilului în cauză. Totuși, un îngrijitor poate fi un frate mai mare, un părinte vitreg, un bunic, un tutore legal, o mătușă, un unchi, alți membri ai familiei sau un prieten de familie. Clasa socială, bogăția, cultura și venitul au un impact foarte puternic asupra metodelor de creștere a copilului pe care părinții le folosesc. Valorile culturale joacă un rol major în modul în care un părinte își crește copilul.

Stiluri parentale Stilurile parentale reflectă climatul emoțional din casă. Diana Baumrind a identificat inițial trei stiluri principale: autoritativ, autoritar și permisiv, extinse ulterior la patru prin adăugarea stilului neimplicat. Aceste stiluri combină diferit acceptarea, receptivitatea, cerințele și controlul, influențând semnificativ sănătatea mentală și bunăstarea copilului. Stilul autoritativ este asociat cu rezultate pozitive, în timp ce cel autoritar și permisiv pot avea efecte negative.

Stilurile parentale variază în funcție de perioada istorică, rasă/etnie, clasă socială, preferințe și alte câteva caracteristici sociale.

Parenting autoritativ Parenting-ul autoritativ combină cerințe moderate impuse copilului cu o receptivitate moderată din partea părinților. Părinții autoritativi se bazează pe întăriri pozitive și utilizează pedepse rare. Aceștia sunt mai conștienți de sentimentele și abilitățile copilului și îi sprijină dezvoltarea autonomiei în limite rezonabile. Comunicarea între părinte și copil se desfășoară într-un climat de schimb și înțelegere reciprocă, în care controlul și sprijinul sunt echilibrate.

Parenting autoritar Părinții autoritari sunt foarte rigizi și stricți. Cerințele impuse copilului sunt mari, dar reacțiile lor sunt limitate. Cei care practică acest stil de parenting au un set de reguli și așteptări care nu sunt negociabile, aplicate strict, și cer o obediență rigidă. Atunci când regulile nu sunt respectate, pedepsele sunt adesea folosite pentru a asigura conformitatea în viitor. De obicei, nu se oferă nicio explicație pentru pedeapsă, în afară de faptul că copilul a încălcat o regulă.

Parenting permisiv Părinții permisivi sunt mai puțin pretențioși, iar din acest motiv există foarte puține pedepse sau reguli explicite în acest stil de parenting. Acești părinți afirmă că copiii lor sunt liberi de constrângeri externe și tind să fie foarte receptivi la orice își dorește copilul.

Parenting neimplicat Un stil de parenting neimplicat sau neglijent este atunci când părinții sunt adesea absenți atât emoțional, cât și fizic. Aceștia au puține sau deloc așteptări față de copil și comunică foarte rar sau deloc. Nu sunt receptivi la nevoile copilului și au puține sau nicio așteptare comportamentală. Uneori, părinții pot considera că aceștia le oferă copiilor „spațiul lor personal” și nu se implică în viața lor, deși ar putea să le asigure doar nevoile de bază pentru supraviețuire, fără o implicare reală.

Parenting intruziv Părinții intruzivi sunt aceia care folosesc „controlul parental și inhibarea gândurilor, sentimentelor și expresiilor emoționale ale adolescenților prin retragerea iubirii, inducerea vinovăției și tactici manipulative” pentru a-i proteja de posibile dificultăți, fără să realizeze că acest comportament poate afecta sau perturba perioada de dezvoltare și creștere a adolescenților. Părinții intruzivi pot încerca să stabilească așteptări nerealiste pentru copiii lor, supraestimându-le capacitățile intelectuale și subestimându-le pe cele fizice sau de dezvoltare. De exemplu, îi pot înscrie la prea multe activități extracurriculare sau la anumite cursuri fără a ține cont de pasiunile copilului, ceea ce poate duce în final la lipsa asumării de către copii a acestor activități sau la apariția unor probleme comportamentale.

Copiii, în special adolescenții, pot deveni victime și pot dezvolta trăsături precum lipsa de asertivitate, evitarea confruntărilor, dorința exagerată de a mulțumi pe ceilalți și o stimă de sine scăzută. De asemenea, acești părinți pot compara copiii cu alții, cum ar fi prieteni sau rude, și îi pot forța să devină codependenți – până în punctul în care copiii se simt nepregătiți să înfrunte lumea pe cont propriu.

Parenting necondiționat Părinții necondiționați adoptă o abordare parentală care pune accent pe colaborarea cu copilul pentru a rezolva problemele și consideră dragostea părintească un dar. Această abordare contrastează cu parentingul condiționat, care se concentrează pe comportamentul copilului, pune accent pe controlul acestuia prin recompense și pedepse și percepe dragostea părintească drept un privilegiu care trebuie câștigat.

Stiluri disfuncționale Semnele unui stil de parenting nesănătos, care pot duce la disfuncționalități în familie, includ:

Așteptări nerealiste Ridiculizare Iubire condiționată Lipsă de respect; mai ales dispreț Intoleranță emoțională (membrii familiei nu au voie să exprime emoții „greșite”) Disfuncție socială sau izolare (de exemplu, părinți care refuză să interacționeze cu alte familii, mai ales cele cu copii de același gen și vârstă apropiată, sau care nu fac nimic pentru a ajuta un copil „fără prieteni”) Suprimarea exprimării (copiii nu au voie să se opună sau să pună întrebări autorității) Negarea unei „vieți interioare” (copiii nu au voie să-și dezvolte propriile sisteme de valori) Supraprotecție sau lipsa de protecție Apatie („Nu-mi pasă!”) Minimalizare („Nu ești bun la nimic!”) Rușinare („Să-ți fie rușine!”) Amărăciune (indiferent de ce se spune, folosirea unui ton de voce amar) Ipocrizie („Fă ce spun, nu ce fac”) Lipsa iertării pentru greșeli minore sau accidente Declarații judecătoare sau demonizare („Ești un mincinos!”) Criticism excesiv și lipsa aprecierii adecvate (experții recomandă 80–90% laude și 10–20% critici constructive ca fiind cel mai sănătos raport) Standarde duble sau mesaje contradictorii (de exemplu, un set de valori pentru lumea exterioară, altul pentru familie sau învățarea unor valori divergente fiecărui copil) Părinți absenți (rar disponibili pentru copii din cauza muncii excesive, abuzului de alcool/droguri, jocurilor de noroc sau altor dependențe) Proiecte, activități și promisiuni neîmplinite, care îi afectează pe copii („O facem mai târziu”) Favorizarea unui copil în detrimentul altuia Prejudecăți de gen (tratează corect un gen, dar incorect pe celălalt) Expunerea la sexualitate: fie prea mult, prea devreme, fie prea puțin, prea târziu Disciplina defectuoasă bazată mai mult pe emoții sau pe politica familială decât pe reguli stabilite (ex. pedepse „surpriză”) Stări emoționale imprevizibile cauzate de abuz de substanțe, tulburări de personalitate sau stres Părinții întotdeauna (sau niciodată) iau partea copiilor când li se raportează acte de comportament neadecvat sau probleme la școală Blamarea unui copil pentru greșelile altuia Diagnosticare greșită (ex. un părinte crede că copilul este leneș sau are dificultăți de învățare după ce acesta rămâne în urmă la școală din cauza unei boli recente) Frații mai mari primesc fie prea multă, fie prea puțină autoritate asupra fraților mai mici, în raport cu diferența de vârstă și nivelul de maturitate Refuzul frecvent al consimțământului pentru activități culturale comune, legale și adecvate vârstei „Atotștiutorul” (nu consideră necesar să obțină versiunea copilului asupra unei situații sau să asculte opinia acestuia despre subiecte care îl afectează) Obligarea frecventă a copiilor să participe la activități pentru care sunt fie extrem de supracalificați, fie subcalificați (ex. utilizarea unei grădinițe pentru supravegherea unui băiat tipic de nouă ani) Părinți zgârciți care refuză să îndeplinească nevoile copiilor (ex. un tată refuză să cumpere o bicicletă fiului său pentru a economisi bani pentru pensie) Dezacorduri despre natură și educație (părinții, adesea non-biologici, atribuie problemele comune eredității copilului, când cauza reală ar putea fi un parenting defectuos).

Practici O practică parentală reprezintă un comportament specific pe care un părinte îl folosește în creșterea copilului. Practica parentală reflectă înțelegerea culturală a copilului. Părinții din țările individualiste, precum Germania, petrec mai mult timp în interacțiuni față-în-față cu bebelușii și mai mult timp vorbind cu aceștia despre ei înșiși. În culturile mai colectiviste, precum cele din Africa de Vest, părinții petrec mai mult timp vorbind cu bebelușii despre alte persoane, astfel încât bebelușii să vadă ceea ce vede mama.

Abilități Abilitățile parentale ajută părinții să îndrume copiii către o maturitate sănătoasă și dezvoltarea abilităților sociale. Potențialul cognitiv, abilitățile sociale și funcționarea comportamentală pe care un copil le dobândește în primii ani de viață sunt corelate pozitiv cu calitatea interacțiunilor pe care le are cu părinții săi.

Conform Consiliului Canadian pentru Învățare, copiii evită rezultatele negative în dezvoltare atunci când părinții lor: Comunică sincer despre evenimente: Autenticitatea părinților care explică evenimentele îi poate ajuta pe copii să înțeleagă ce s-a întâmplat și cum sunt implicați; Mențin consecvența: Părinții care instituie rutine în mod regulat pot observa beneficii în tiparele comportamentale ale copiilor lor; Folosesc resursele disponibile, apelând la comunitate și construind o rețea socială de sprijin; Se interesează de nevoile educaționale și de dezvoltare timpurie ale copilului lor (de exemplu, jocuri care sprijină socializarea, autonomia, coeziunea, calmul și încrederea); și Mențin linii deschise de comunicare despre ceea ce copilul vede, învață și face și despre modul în care aceste lucruri îl afectează. Abilitățile parentale sunt adesea considerate ca fiind în mod natural prezente la părinți; totuși, există dovezi substanțiale care contrazic această idee. Cei care provin dintr-un mediu de copilărie negativ sau vulnerabil tind frecvent (și adesea neintenționat) să imite comportamentul părinților lor în interacțiunile cu propriii copii. Părinții care au o înțelegere insuficientă a etapelor de dezvoltare pot, de asemenea, să manifeste un comportament parental problematic.

Practica parentală este deosebit de importantă în timpul tranzițiilor maritale, cum ar fi separarea, divorțul și recăsătorirea; dacă copiii nu reușesc să se adapteze corespunzător acestor schimbări, există riscul să experimenteze consecințe negative (de exemplu, creșterea comportamentelor de încălcare a regulilor, probleme în relațiile cu colegii și dificultăți emoționale sporite).

Competențe necesare

Abilități de relaționare părinte-copil: timp de calitate petrecut împreună, comunicare pozitivă și demonstrarea afectuoasă a încântării. Încurajarea comportamentelor dezirabile: laude și încurajări, atenție nonverbală, facilitarea activităților atractive. Predarea abilităților și comportamentelor: oferirea unui exemplu pozitiv, predarea incidentală, explicarea umană a abilității prin jocuri de rol și alte metode, comunicarea stimulentelor și consecințelor logice. Gestionarea comportamentelor nepotrivite: stabilirea unor reguli și limite clare, inițierea discuțiilor, oferirea de instrucțiuni clare și calme, comunicarea și aplicarea consecințelor adecvate, utilizarea tacticilor restrictive, precum momentele de liniște și „pauza de gândire”, adoptând o atitudine autoritativă, nu autoritară.