Modelul nordic este un ansamblu de politici economice, sociale și de asemenea practici culturale comune în țările nordice (Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia și Suedia). Acestea includ un vast stat al bunăstării și negocieri colectiveKjellberg, Anders (2019). "Sweden: Collective Bargaining Under the Industry Norm". In Müller, Torsten; Vandaele, Kurt; Waddington, Jeremy, eds. (2019). Collective Bargaining in Europe: Towards an Endgame. Brussels: European Trade Union Institute. III. pp. 583–604. . pe mai multe niveluri, bazate pe fundațiile economice ale corporatismului social,Rosser, J. Barkley; Rosser, Marina V. (2003). Comparative Economics in a Transforming World Economy (2nd ed.). Cambridge, Massachusetts: MIT Press. p. 226. . și un angajament față de proprietatea privată în cadrul unei economii mixte de piață— Norvegia fiind o excepție parțială din cauza unui număr mare de întreprinderi de stat și a proprietății de stat în firme cotate la bursă.
Deși există diferențe semnificative între țările nordice, toate au unele trăsături comune. Cele trei țări scandinave sunt monarhii constituționale, în timp ce Finlanda și Islanda sunt republici încă din secolul al XX-lea. Toate țările nordice sunt totuși descrise ca fiind extrem de democratice și toate au o formă unicamerală de guvernare și folosesc reprezentarea proporțională în sistemele lor electorale. Toți susțin un stat social universalist care vizează în mod special creșterea autonomiei individuale și promovarea mobilității sociale, cu un procent considerabil din populație angajată în sectorul public (aproximativ 30% din forța de muncă în domenii precum sănătatea, educația și guvernul), și un sistem corporatist cu un procent ridicat de forță de muncă sindicalizată și care implică un aranjament tripartit, în care reprezentanții muncii și angajatorilor negociază salariile și politica privind piața muncii este mediată de guvern. Începând cu 2020, toate țările nordice se clasează foarte bine în IDU ajustat în funcție de inegalitate și Indicele Păcii Globale, precum și în top 10 în Raportul Fericirii Mondiale.
Deși a fost dezvoltat în anii 1930 sub conducerea social-democraților, modelul nordic a început să atragă atenția după al Doilea Război Mondial. S-a transformat în anumite privințe în ultimele decenii, inclusiv dereglementarea sporită și extinderea privatizării serviciilor publice, dar se distinge încă de alte modele prin accentul puternic pus pe serviciile publice și investițiile sociale.
Caracteristici și aspecte generale miniatura|225x225px|Drapelele țărilor nordice, de la stânga la dreapta: Finlanda, Iselanda, Norvegia, Suedia și Danemarca Modelul nordic a fost caracterizat după cum urmează:
O plasă de siguranță socială elaborată, pe lângă serviciile publice, cum ar fi educația gratuită și asistența medicală universală, într-un sistem finanțat în mare parte din impozite. Drepturi de proprietate puternice, aplicarea contractelor și ușurința generală de a face afaceri. Planurile public pentru pensii. Niveluri ridicate de democrație, așa cum se observă în sondajul Freedom in the World și Indicele democrației.20 March 2020. The Nordic Exceptionalism: What Explains Why the Nordic Countries Are Constantly Among the Happiest in the World. WHR 2020. Chapter 7. Retrieved: 2 September 2021. Comerțul liber combinat cu partajarea colectivă a riscurilor (programe sociale de bunăstare și instituții de pe piața muncii) care a oferit o formă de protecție împotriva riscurilor asociate deschiderii economice. Reglementare redusă a pieței produselor. Țările nordice se situează foarte bine în ceea ce privește libertatea pieței de produse conform clasamentelor OCDE. Niveluri scăzute de corupție. În indicele de percepție a corupției din 2019 al Transparency International, Danemarca, Finlanda, Norvegia și Suedia au fost clasate printre primele 10 cele mai puțin corupte dintre cele 179 de țări evaluate. Un parteneriat între angajatori, sindicate și guvern, prin care acești parteneri sociali negociază între ei condițiile de reglementare a locului de muncă, mai degrabă decât condițiile impuse prin lege.Anders Kjellberg (2017) "Self-regulation versus State Regulation in Swedish Industrial Relations". In Mia Rönnmar and Jenny Julén Votinius (eds.) Festskrift till Ann Numhauser-Henning. Lund: Juristförlaget i Lund 2017, pp. 357–383. Suedia a descentralizat coordonarea salariilor, în timp ce Finlanda este clasată pe locul cel mai puțin flexibil. Condițiile economice în schimbare au dat naștere la frică în rândul lucrătorilor, precum și la rezistența sindicatelor în ceea ce privește reformele. Densitate mare de sindicate și acoperire a negocierilor colective. În 2019, densitatea sindicală a fost de 90,7% în Islanda, 67,0% în Danemarca, 65,2% în Suedia, 58,8% în Finlanda și 50,4% în Norvegia; în comparație, densitatea sindicală a fost de 16,3% în Germania și de 9,9% în Statele Unite. În plus, în 2018, acoperirea negocierilor colective a fost de 90% în Islanda, 88,8% în Finlanda (2017), 88% în Suedia, 82% în Danemarca și 69% în Norvegia; în comparație, acoperirea negocierilor colective a fost de 54% în Germania și 11,7% în Statele Unite. Densitatea mai scăzută a sindicatelor din Norvegia se explică în principal prin absența unui sistem Gent din 1938. În schimb, Danemarca, Finlanda și Suedia au toate fonduri de șomaj gestionate de sindicate. Țările nordice s-au clasat în top în clasamentul pentru protecția drepturilor lucrătorilor în Indexul drepturilor globale din 2014 al Confederației Sindicatelor Internaționale, Danemarca fiind singura națiune care a primit un scor perfect. Suedia la 56,6% din PIB, Danemarca la 51,7% și Finlanda la 48,6% reflectă cheltuieli publice foarte mari. Cheltuielile publice pentru sănătate și educație sunt semnificativ mai mari în Danemarca, Norvegia și Suedia în comparație cu media OCDE. Poverile fiscale generale ca procent din PIB sunt mari, Danemarca fiind de 45,9% și Finlanda și Suedia la 44,1%."OECD Revenue Statistics". Țările nordice au cote de impozitare relativ uniforme, ceea ce înseamnă că chiar și cele cu venituri medii și mici sunt impozitate la niveluri relativ ridicate. Rapoartele Națiunilor Unite ale Fericirii Mondiale arată că cele mai fericite națiuni sunt concentrate în Europa de Nord. Nordicii s-au clasat pe primul loc în ceea ce privește valorile PIB real pe cap de locuitor, speranța de viață sănătoasă, a avea pe cineva pe care să se bazeze, libertatea percepută de a face alegeri în viață, generozitatea și libertatea de corupție. Țările nordice se situează în top 10 al World Happiness Report 2018, Finlanda și Norvegia ocupând primele locuri.
Sistem economic Modelul nordic este susținut de un sistem economic capitalist mixt de piață, care prezintă grade ridicate de proprietate privată, cu excepția Norvegiei, unde există un număr mare de întreprinderi de stat și proprietăți de stat în firme cotate la bursă.
Modelul nordic este descris ca fiind un sistem al unui capitalism competitiv combinat cu faptul că o o bună parte din populație este angajată în sectorul public, care se învârte în jurul a 30% din forța de muncă, în sectoare precum sănătatea sau mediul universitar. În Norvegia, Finlanda și Suedia, multe companii și/sau industrii sunt de stat sau deținute de stat ca acționar a unei bune părți din ele precum industria utilităților, poștă, feroviară, aviatică, a energiei electirce, a combustibililor fosili, chimică, a oțelului, a electronicelor, a mașinilor, aerospațială, navală și de armament. The Economist și-a descris țările drept „comercianți liberi care rezistă tentației de a interveni chiar și pentru a proteja companiile emblematice”, în același timp căutând modalități de a tempera efectele distructive ale capitalismului și au declarat că țările nordice „sunt probabil cele mai bine guvernate din lume”. Unii economiști s-au referit la modelul economic nordic ca la o formă de „capitalism drăgălaș”, cu niveluri scăzute de inegalitate, state sociale generoase și concentrare redusă a a veniturilor mari, în contrast cu „capitalismul dur” al Statelor Unite, care are niveluri ridicate de inegalitate și o concentrare mai mare a veniturilor mari, printre alte inegalități sociale.
Ca urmare a crizei financiare din Suedia din 1990–1994, Suedia a implementat reforme economice care s-au concentrat pe dereglementare, descentralizare a negocierilor salariale și consolidarea legilor concurenței. În ciuda faptului că este una dintre cele mai egale națiuni OCDE, din 1985 până în anii 2010, Suedia a înregistrat cea mai mare creștere a inegalității veniturilor dintre economiile OCDE. Alte efecte ale reformelor din anii 1990 au fost creșterea substanțială a economiilor din fondurile mutuale, care a început în mare parte odată cu subvenționarea de către guvern a economiilor din fondurile mutuale prin așa-numitul program Allemansfonder în anii 1980; astăzi 4 din 5 persoane cu vârsta cuprinsă între 18 și 74 de ani au economii în fond.
Particularitățile Norvegiei Statul Norvegia deține participații în multe dintre cele mai mari companii cotate la bursă ale țării, deținând 37% din bursa de la Oslo și exploatând cele mai mari companii necotate din țară, inclusiv Equinor și Statkraft. În ianuarie 2013, The Economist a raportat că „după cel de-al doilea război mondial, guvernul a naționalizat toate afacerile comerciale germane în Norvegia și a ajuns să dețină 44% din acțiunile Norsk Hydro. Formula de control a afacerilor prin acțiuni, mai degrabă decât prin reglementare, părea să funcționeze bine, așa că guvernul a folosit-o oriunde a fost posibil „Am inventat modelul chinezesc de a face lucrurile înaintea chinezilor”, spune Torger Reve de la Școala de Afaceri Norvegiană.” De asemenea, guvernul. operează un fond suveran, Fondul guvernamental de pensii al Norvegiei, al cărui obiectiv parțial este să pregătească Norvegia pentru un viitor post petrol, dar „în mod neobișnuit în rândul națiunilor producătoare de petrol, este și un mare susținător al drepturilor omului – și unul puternic, datorită controlului său asupra premiului Nobel pentru pace.”
Norvegia este singura economie majoră din Occident în care generațiile mai tinere devin mai bogate, cu o creștere de 13% a venitului disponibil pentru 2018, înfrângând tendința observată în alte națiuni occidentale ale milenialilor care devin mai săraci decât generațiile de dinainte.
Influența luterană Unii academicieni au teoretizat că Luteranismul, religia tradițional dominantă în țările nordice, a avut un efect în dezvoltarea social democrației în zonă. Schröder presupune că luteranismul a promovat ideea unei comunități naționale de credincioși și a condus la o implicare sporită a statului în viața economică și socială, permițând solidaritatea și coordonarea economică la nivel național. Esa Mangeloja spune că mișcările de renaștere au ajutat la pavarea căii către statul modern al bunăstării finlandez. În timpul acestui proces, biserica a pierdut una din cele mai importante responsabilități sociale (sănătatea, educație și munca) din moment ce aceste sarcini au fost asumate de către statul finlandez secular. Pauli Kettunen prezintă modelul nordic ca pe un efect al unui soi de mitic „iluminism luteran țărănesc”, portretizând modelul nordic ca pe un rezultat al unui soi de „luteranism secularizat”; cu toate acestea, discursul academic de masă pe această temă se concentrează pe „specificitatea istorică”, structura centralizată a bisericii luterane fiind doar un aspect al valorilor culturale și structurilor statale care au condus la dezvoltarea statului bunăstării în Scandinavia.
Politica pieței muncii