dreapta|miniatura|502x502px| Albrecht Dürer, Adam și Eva în Muzeul Prado, 1507 dreapta|miniatura|400x400px| Jan van Eyck, Altarul din Gent: Adorația Mielului Mistic (vedere din interior), 1432 dreapta|miniatura|400x400px| Tiţian, Dragoste sacră și profană, c. 1513 – 1514, Galleria Borghese, Roma miniatura| Piero della Francesca, Botezul lui Hristos, c. 1450, National Gallery, Londra Arta Renașterii (1350 – 1620) se referă la pictura, sculptura și arta decorativă din perioada din istoria Europei cunoscută sub numele de Renaștere. Acest curent a apărut în Italia în jurul anului 1400 d.Hr. ca un stil artistic diferit, în paralel cu evoluțiile care au avut loc în filosofie, literatură, muzică, știință și tehnologie. Arta Renașterii a avut la bază arta antichității clasice, percepută ca fiind cea mai nobilă dintre tradițiile antice, dar a transformat această tradiție prin adoptarea evoluțiilor recente din arta Europei de Nord și prin aplicarea cunoștințelor științifice contemporane. Împreună cu filosofia umanistă a Renașterii, ea s-a răspândit în întreaga Europă, afectându-i atât pe artiști, cât și pe sponsorii acestora, prin dezvoltarea de noi tehnici și noi sensibilități artistice. Pentru istoricii de artă, arta Renașterii marchează tranziția Europei de la perioada medievală la Epoca modernă timpurie.
miniatura|400x400px|Sandro Botticelli, Nașterea zeiței Venus, c. 1485, Uffizi, Florența Ansamblul operelor de artă, incluzând pictura, sculptura, arhitectura, muzica și literatura, identificate drept „artă renascentistă”, a apărut cu precădere în Europa în secolele XIV - XVI, sub influența combinată a unei atenții sporite acordate naturii, a unei renașteri a tradiției clasice greco-latine și a unei viziuni mai individualiste asupra omului. Cercetătorii nu mai cred că Renașterea a marcat o ruptură bruscă de valorile medievale, așa cum sugerează cuvântul francez renaissance, care înseamnă literalmente „renaștere”. În multe regiuni europene, arta Renașterii timpurii a apărut în paralel cu arta arta medievală târzie.
Origini Se consideră că apariția artei renascentiste a contribuit la apariția „omului renascentist” la începutul secolului al XV-lea. Tot arta a influențat schimbările majore care au afectat filosofia, literatura, arhitectura, teologia, știința, guvernarea și alte aspecte ale societății. Lista de mai jos prezintă un rezumat al transformărilor sociale și culturale identificate drept factori care au contribuit la dezvoltarea artei Renașterii. Fiecare dintre acești factori este tratat pe larg în articolele principale citate. Cercetătorii din perioada Renașterii s-au concentrat asupra prezentului și asupra modalităților de îmbunătățire a vieții umane, neglijând filosofia si religia medievală. În această perioadă, savanți și umaniști precum Erasmus, Dante și Petrarca au criticat credințele superstițioase, fiind sceptici în privința acestora. Conceptul de educație și-a lărgit astfel spectrul și s-a concentrat mai mult pe crearea unui „om ideal” capabil să înțeleagă arta, muzica, poezia și literatura și să aibă capacitatea de a le aprecia.
Textele clasice, pierdute de savanții europeni de secole, au devenit disponibile. Acestea au inclus documente de filosofie, proză, poezie, dramă, știință, o teză despre arte și teologia creștină timpurie. Europa a dobândit acces la matematică avansată, ce își avea rădăcinile în operele savanților islamici. Apariția sistemului de tipărire cu caractere mobile în secolul al XV-lea a permis raspândirea cu ușurință a ideilor și a dus la scrierea unui număr tot mai mare de cărți destinate unui public mai larg. Fondarea Băncii Medici și comerțul ce a urmat, au adus orașului italian, Florența o prosperitate fără precedent. Cosimo de' Medici a introdus un nou model de sustinere a artelor, independent de biserică sau monarhie. Filosofia umanistă a adus schimbarea conform căreia relația omului cu umanitatea, universul și Dumnezeu nu mai aparținea exclusiv a bisericii. Interesul reînnoit pentru clasici a generat primul studiu arheologic al rămășițelor romane de către arhitectul Brunelleschi și sculptorul Donatello. Reîntoarcerea la un stil arhitectural inspirat din modelele clasice a dat naștere unui clasicism similar în pictură și sculptură, ce s-a manifestat încă din anii 1420 în picturile lui Masaccio și Uccello. Îmbunătățirea vopselei în ulei și progresele realizate de către artiști belgieni și francezi precum Robert Campin, Jan van Eyck, Rogier van der Weyden și Hugo van der Goes, in tehnica de pictură în ulei, au condus la adoptarea acesteia în Italia, începând cu 1475 având in final un impact durabil asupra practicilor de pictură din întreaga lume. Prezența fortuită în Florența la începutul secolului al XV-lea a unor personalități de geniu artistic, precum Masaccio, Brunelleschi, Ghiberti, Piero della Francesca, Donatello și Michelozzo, a dat naștere unui ethos care a generat mari maeștri ai Renașterii târzii, sustinând și încurajând totodată mulți artiști mai puțin cunoscuți să realizeze lucrări de o calitate excepționalăFrederick Hartt, A History of Italian Renaissance Art, (1970). Un patrimoniu artistic similar s-a manifestat în Veneția prin talentata familie Bellini, influenții lor socri Mantegna, Giorgione, Titian și Tintoretto.Michael Baxandall, Painting and Experience in Fifteenth Century Italy, (1974)Margaret Aston, The Fifteenth Century, the Prospect of Europe, (1979) Publicarea a două lucrări de Leone Battista Alberti, De pictura ("Despre pictură") în 1435 și De re aedificatoria ("Zece cărți despre arhitectură") în 1452.
Istorie
Proto-Renașterea în Italia, 1280–1400 alt=Square fresco. In a shallow space like a stage set, lifelike figures gather around the dead body of Jesus. All are mourning. Mary Magdalene weeps over his feet. A male disciple throws out his arms in despair. Joseph of Arimethea holds the shroud. In Heaven, small angels are shrieking and tearing their hair.|miniatura| Giotto : Plângerea, c. 1305, Capela Scrovegni, prefigurează Renașterea. În Italia, la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea, sculptura realizată de Nicola Pisano și fiul său Giovanni Pisano, care au lucrat la Pisa, Siena și Pistoia, arată tendințe puternic clasicizante, influențate probabil de cunoașterea acestor artiști a sarcofagelor romane antice. Capodoperele lor sunt amvonul Baptisteriului și Catedrala din Pisa.
Contemporan cu Giovanni Pisano, pictorul florentin Giotto a creat un stil de pictură figurativă care era de o naturalețe, tridimensionalitate și vitalitate nemaivăzute, având un caracter clasicist, comparativ cu lucrările contemporanilor săi și a profesorului Cimabue. Giotto, a cărui capodoperă este ciclul Vieții lui Hristos de la Capela Arena din Padova, a fost considerat de biograful din secolul al XVI-lea Giorgio Vasari drept „salvator și restaurator al artei” din „stilul crud, tradițional, bizantin” predominant în Italia în secolul al XIII-lea.
Renașterea timpurie în Italia, 1400–1495 miniatura| Donatello, David (1440?) Museo Nazionale del Bargello. Deși atât Pisanos, cât și Giotto au avut elevi și adepți, primii adevărați artiști ai Renașterii au apărut la Florența abia în 1401, la competiția pentru sculptura unor uși din bronz ale Baptisteriului din Catedrala din Florența, la care au participat șapte tineri sculptori, inclusiv Brunelleschi, Donatello și câștigătorul, Lorenzo Ghibertif.
Brunelleschi, arhitectul cel mai apreciat pentru priectarea domului Catedralei din Florența și al Bisericii San Lorenzo, a realizat și lucrări sculpturale, printre care un crucifix de dimensiuni naturale în Santa Maria Novella, renumit de altfel pentru naturalismul său. Se crede că pictorul Masaccio ar fi fost influențat de studiile sale de perspectivă. Donatello a devenit cel mai celebru sculptor al Renașterii timpurii, prin realizarea celor două capodopere : statuia umanistă și neobișnuit de erotică a lui David, una din simbolurile republicii florentine, și marele monument dedicat lui Gattamelata, primul ecvestru din bronz, de dimensiuni naturale, realizat pâna atunci.
Masaccio, un contemporan al lui Donatello, a fost un urmaș artistic al lui Giotto și a marcat începutul Renașterii timpurii în pictura italiană în 1425. El a dus mai departe tendința spre forme solide și expresii naturale în fețe și gesturi, pe care Giotto le inițiase cu un secol înainte. Între 1425 și 1428, Masaccio a realizat mai multe picturi pe panou, însă este cel mai cunoscut pentru ciclul de fresce început în Capela Brancacci, împreună cu artistul mai în vârstă Masolino. Aceste fresce au avut un impact profund asupra generațiilor de pictori, inclusiv Michelangelo. Moștenirea lui Masaccio a fost dusă mai departe de Fra Angelico, în special prin frescele sale de la Mănăstirea San Marco din Florența.
Pentru pictorii florentini din secolul al XV-lea, modul în care tratau perspectiva și lumina era o preocupare centrală. Uccello era atât de fascinat de ideea de a crea o perspectivă realistă, încât, potrivit lui Giorgio Vasari, acest lucru nu-l lăsa să doarmă. Rezultatele muncii sale pot fi admirate în capodopera sa, cele trei picturi din seria <i>Bătălia de la San Romano</i>, care se crede că au fost finalizate până în 1460. Piero della Francesca, pe de altă parte, a făcut studii sistematice și științifice despre lumină și perspectiva liniară, iar rezultatele sunt vizibile în frescele sale din ciclul Istoria adevăratei cruci de la biserica San Francesco din Arezzo
La Napoli, pictorul Antonello da Messina a fost printre primii care au folosit vopsele în ulei pentru portrete și picturi religioase, probabil încă din jurul anului 1450, înaintea altor pictori italieni. El a dus această tehnică spre nord, influențând artiștii din Veneția. Un alt pictor remarcabil din nordul Italiei a fost Andrea Mantegna, care a decorat Camera degli Sposi pentru patronul său, Ludovico Gonzaga, creând portrete ale familiei și curții într-un spațiu arhitectural iluzionist.
Sfârșitul Renașterii timpurii în arta italiană este marcat, la fel ca începutul ei, de o comandă specială care a adus artiștii împreună, de data aceasta pentru a colabora, nu pentru a concura. Papa Sixtus al IV-lea a reconstruit Capela Papală, numită Capela Sixtină în onoarea sa, și a cerut unui grup de artiști – Sandro Botticelli, Pietro Perugino, Domenico Ghirlandaio și Cosimo Rosselli – să decoreze pereții cu fresce care prezintă Viața lui Iisus Hristos și Viața lui Moise. Cele șaisprezece picturi mari realizate de aceștia, deși fiecare artist a lucrat în stilul său propriu, urmează aceleași principii de organizare și folosesc tehnici precum iluminarea, perspectiva liniară și atmosferică, redarea anatomiei, scurtarea (foreshortening) și caracterizarea. Toate aceste tehnici atinseseră un nivel de excelență în marile ateliere florentine ale lui Ghiberti, Verrocchio, Ghirlandaio și Perugino.
miniatura| Jean Fouquet, autoportret (1450). Cel mai vechi portret în miniatură și, posibil, cel mai vechi autoportret formal.
Arta timpurie din Țările de Jos, 1425–1525 stanga|miniatura| Rogier van der Weyden, Coborârea de pe cruce (c. 1435), ulei pe panou de stejar, , Muzeul Prado, Madrid. Pictorii din Țările de Jos din acea perioadă includ pe Jan van Eyck, fratele său, Hubert van Eyck, Robert Campin, Hans Memling, Rogier van der Weyden și Hugo van der Goes. Arta lor s-a dezvoltat în mare parte separat de Renașterea italiană timpurie, fără să fie influențată de o dorință conștientă de a readuce în prim-plan antichitatea.