Bretania (), nume derivat din latinul Britannia, este o regiune istorică și culturală din nord-vestul Franței și una dintre cele șase națiuni celtice. Peninsula pe care o ocupă este situată între Canalul Mânecii la nord, Marea Celtică și Marea Iroise la vest, și Golful Biscaya la sud. Astfel, ea formează extremitatea nord-vestică a Hexagonului francez.
La sfârșitul Imperiului Roman, această regiune cunoaște un aflux de populație datorită unei imigrații a bretonilor insulari într-o parte a vechii Armorici, care va influența durabil cultura sa. Aceștia fondează un regat efemer în secolul al IX-lea, care devine ulterior un ducat dependent de regatul Franței. Reunită cu coroana franceză în 1532, regiunea este integrată în domeniul regal și devine o provincie franceză, până la împărțirea sa administrativă din 1790 în cinci departamente: Côtes-du-Nord, Finistère, Ille-et-Vilaine, Loire-Inférieure și Morbihan.
Numele „regiunea Bretania” a fost atribuit regiunii administrative compuse din cele patru departamente: Côtes-d'Armor, Finistère, Ille-et-Vilaine și Morbihan
Departamentul Loire-Atlantique face parte din regiunea Pays de la Loire; chestiunea anexării sale la regiunea Bretania este subiect de dezbateri.
Etimologie
Numele Bretania provine din latinul Brittania (uneori scris Britannia). Acest cuvânt a fost folosit încă din secolul I de către romani pentru a desemna Bretania insulară (Marea Britanie) și, mai precis, provincia romană care se întindea din sudul insulei până la zidurile de protecție din nord (Zidul lui Hadrian, apoi Zidul lui Antoninus).
Termenul latin derivă la rândul său din cuvântul grecesc utilizat de călătorul massaliot Pytheas pentru a desemna ansamblul insulelor nordice pe care le-a vizitat în jurul anului 320 î.Hr. (posibil incluzând și Islanda): Πρεττανικη (Prettanike) sau Βρεττανίαι (Brettaniai). În secolul I î.Hr., Diodor din Sicilia a introdus forma Πρεττανια (Prettania), iar Strabon a folosit Βρεττανία (Brettania). Marcianus din Heraclea, în lucrarea sa Periplus maris exteri (Periplul mării exterioare), a menționat „insulele prettanice” (αἱ Πρεττανικαὶ νῆσοι).
Locuitorii din Prittanike erau numiți Πρεττανοι (Pritteni sau Prettani). Etimologia radicalului Prittan- (Brittan-) este obscură; totuși, este probabil de origine celtică. Este posibil să fi fost denumirea folosită de gali pentru a desemna locuitorii insulelor.
Acest termen este, de asemenea, sursa cuvântului galez Prydain (în galeza medievală Prydein), care desemnează Bretania (insula Marii Britanii). Se poate stabili și un paralelism cu termenul Breifne, care se referea la un regat medieval din Irlanda.
După căderea Imperiului Roman de Apus și pe măsură ce bretonii s-au stabilit pe continent, în vestul Armoricii, adică în partea occidentală a fostei provincii romane Gallia Lugdunensis, numele pământului britanic originar al bretonilor s-a substituit vechilor denumiri, fără însă a înlocui complet numele de Armorica. Acesta s-a impus definitiv spre sfârșitul secolului al VI-lea și, poate, chiar de la sfârșitul secolului al V-lea.
Gregor de Tours este primul care folosește termenul de Bretagne (sau les Bretagnes) pentru a desemna Bretania continentală, în timp ce redacta Decem libros historiarum între 573 și 594. Ulterior, teritoriul aflat sub controlul bretonilor este desemnat prin Britannia Minor sau Britannia.
Breizh, numele breton al Bretaniei, provine dintr-o formă veche Brittia.
Termenul Armorique este încă folosit pentru a desemna Bretania, deși inițial desemna un teritoriu mult mai vast. Probabil provine din galeza Aremorica, care înseamnă, cel mai probabil, „aproape de mare”. Deși analogia cu bretona ar mor („mare”) este anacronică, ea este parțial justificată din punct de vedere etimologic, deoarece termenul care desemnează marea, mor(i), era identic atât în limba galică, cât și în limbile brittonice.
O a treia denumire, Letauia (în , în limba bretonă Ledav sau Ledaw), a fost utilizată până în secolele al XI-lea și al XII-lea. Acest nume ar proveni dintr-o rădăcină celtică care înseamnă „larg și plat”, „a se întinde”, „a se desfășura” și s-a păstrat în galeză sub forma Llydaw, care se referă în continuare la Bretania continentală.
Istorie Preistorie
Bretania este populată de oameni încă din Paleoliticul timpuriu, având o populație neanderthaliană care nu se deosebește de cea din restul Europei occidentale și care, probabil, era puțin numeroasă. Singura sa particularitate este existența unui tip cultural specific, Colombanianul, centrat în jurul localității Carnac.
Unul dintre cele mai vechi vetre de foc cunoscute din lume, datând de aproximativ 450 000 de ani, a fost descoperit la Menez Dregan, în Plouhinec.
Primii oameni moderni ajung în Bretania în jurul anului 35 000 î.Hr. și îi înlocuiesc sau îi absorb pe neanderthalieni.
Paleoliticul târziu este caracterizat prin industrii de tranziție, asemănătoare Châtelperronianului, pe coasta de nord, și prin industrii mai clasice, de tip magdalenian, la sud de Loara. Nu se poate stabili cu certitudine dacă această diferență este pur culturală sau dacă reflectă persistența unui refugiu neanderthalian.
În perioada Mezoliticului, Bretania se acoperă de păduri și este populată de comunități relativ numeroase.
În Mezoliticul recent apare o tendință către sedentarizare, în special în siturile de la Téviec și Hoëdic, unde se observă indicii care sugerează o posibilă tranziție către creșterea animalelor.
Aducerea agriculturii în Bretania este rezultatul migrațiilor din sud și est, iar această practică se răspândește în regiune în mileniul V î.Hr.
Totuși, neolitizarea nu implică un înlocuire a populației locale. Vânătorii-culegători autohtoni adoptă noile tehnici agricole, ceea ce permite apariția unor societăți complexe, în special în jurul actualului golf Morbihan.
Această evoluție se traduce prin apariția unei arhitecturi megalitice, începând cu cairn-urile, urmate de morminte princiare și aliniamente de menhire.
Departamentul Morbihan adăpostește un număr impresionant de megaliți, printre care Grand menhir brisé d'Er Grah, cel mai mare monument transportat și ridicat de oamenii Neoliticului. Cel mai cunoscut sit megalitic se află la Carnac.
Chiar dacă influențele culturii ceramicii devin vizibile spre sfârșitul Neoliticului, Bretania menține o anumită continuitate culturală până la începutul Epocii Bronzului. Cultura campaniformă, foarte prezentă în regiune, pare să se fi integrat în tradițiile locale.
Protoistoria celtică
În secolul al V-lea î.Hr., Bretania este influențată de cel de-al doilea val al expansiunii celtice, asociat civilizației La Tène. Celții își impun limba și obiceiurile, introducând fierul în regiune și stimulând dezvoltarea agriculturii.
Teritoriul breton este ocupat de cinci popoare principale: Coriosolitii, al căror teritoriu se afla în estul actualului departament Côtes-d'Armor, vestul Ille-et-Vilaine și nord-estul Morbihan. Ei au dat numele orașului Corseul. Namnetes, care locuiau în actualul departament Loire-Atlantique, la nord de Loara, în regiunea Pays de la Loire. Ei au dat numele orașului Nantes. Osismii, care erau localizați în actualul departament Finistère, precum și în partea de vest a Côtes-d'Armor și Morbihan. Riedonii, care locuiau în estul actualului departament Ille-et-Vilaine. Ei au dat numele orașului Rennes. Venetii, care erau localizați în actualul departament Morbihan și erau înrudiți cu poporul din Gwynedd (Țara Galilor). Ei au dat numele orașului Vannes (Gwened în bretonă).
Se poate adăuga la aceste popoare și Ambilatrii, care locuiau în sudul actualului departament Loire-Atlantique și nordul Vendée, deși localizarea lor exactă rămâne incertă.
Aceste popoare aveau relații economice strânse cu celții din insula Bretania, în special prin comerțul cu staniu.
Potrivit lui Iulius Cezar, aceste popoare armoricane includ Coriosolitii, Riedonii, Ambibarii, Caletii, Osismii, Lemovicii și Unellii. Totuși, utilizarea termenului Lémovices este, probabil, o eroare, fiind vorba, cel mai probabil, despre Lexovii.
Aceste popoare ocupau un teritoriu mult mai vast decât actuala Bretanie, extinzându-se de la estuarul Loarei până la cel al Senei, deși Caletii se aflau direct la nord de estuarul acestui fluviu.
O porțiune întinsă de coastă, situată între Lexovii și Unellii, era locuită de poporul armorican al Badiocassilor, pe care Cezar nu îl menționează.
Antichitatea gallo-romană
Teritoriul viitoarei Bretanii, la fel ca întreaga Armorica, este cucerit de romani în timpul războaielor galice, în secolul I al erei noastre. Romanizarea regiunii s-a desfășurat pe parcursul a trei secole, fiind marcată de dezvoltarea infrastructurii rutiere, a villae-lor și de atragerea elitelor locale prin beneficii și influență culturală.
Această romanizare a introdus și religia romană, însă nu fără dificultăți. Drept urmare, s-a produs un sincretism religios, în care zeii romani au fost asimilați cu divinitățile locale. De exemplu, Jupiter a fost identificat cu Taranis, iar Mercur a fost asociat cu alte zeități celtice.
Migrația bretonă și fondarea Bretaniei continentale La sfârșitul secolului al V-lea, bretonii din insula Bretania (actuala Mare Britanie) migrează în vestul Armoricului, aducând cu ei obiceiurile și limba lor, prezența lor fiind organizată anterior pentru apărarea Imperiului Roman împotriva migrațiilor germanice. Această perioadă corespunde legendei celor șapte sfinți fondatori ai Bretaniei: Bretania cu cele nouă dioceze este creată și dăinuie până la Revoluție.
Teza conform căreia această migrație ar fi fost cauzată de presiunea invadatorilor anglo-saxoni își are originea în De excidio et conquestu Britanniae al lui Gildas. Astăzi se știe că motivele acestei migrații sunt multiple, fiind ancorate în contextul epocii, așa cum remarcă André Chédeville și Hubert Guillotel:
Bretonii dau numele lor acestei regiuni, numită mult timp Mica Bretanie sau Bretania continentală, în opoziție cu insula lor de origine.
Evul Mediu
Conform hagiografiei bretone, Bretania din perioada evului mediu timpuriu era împărțită în două, apoi în trei regate — Dumnonia, Cornouaille și Broërec (inițial numit Bro Waroch) — care au fost unite sub autoritatea regilor, apoi a ducilor Bretaniei, în secolul al IX-lea.
Nominoe, suveran al Bretaniei între 845 și 851, este la originea formării unei Bretanii unificate și independente, de unde și calificativul de „părinte al Patriei” (Tad ar Vro în bretonă), pe care Arthur de La Borderie i l-a atribuit în 1898.
Această Bretanie se constituie în secolul al IX-lea sub regele Erispoe, fiul lui Nominoe, ca un regat unificat: Regatul Bretaniei. Tratatul de la Angers, din septembrie 851, îi definește limitele. Acest tratat este însă spulberat sub domnia regelui Salomon, care reia războiul împotriva lui Carol al II-lea cel Pleșuv, aflat în conflict cu vikingii.
Datorită cuceririlor regelui Salomon și tratatelor de la Entrammes (863) și Compiègne (867), Bretania atinge atunci extinderea sa maximă, incluzând Avranchinul, Cotentinul, insulele Anglo-Normande, o mare parte din Maine și Anjou. După asasinarea lui Salomon de către Gurwant și Pascweten, în 874, monarhia bretonă intră într-o criză; aceștia își împart regatul și fac apel la mercenari vikingi.
Regatul este destabilizat de ocupațiile și incursiunile vikingilor la începutul secolelor al IX-lea și al X-lea.
Bretania își pierde ultimele cuceriri din Anjou, comitatul Maine și Neustria. În 909, după moartea lui Alain I cel Mare, regele Bretaniei, Foulque I de Anjou primește comitatul Nantes (comitat care obținuse definitiv ținutul Retz de la Poitou). Acesta este recucerit de la vikingi de către ducele Alain II al Bretaniei în 937.