Oflag XVII-A

Oflag XVII-A (acronim al lui „lagăr de ofițeri”) a fost înființat de Germania nazistă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial în Austria de Jos, aproape de granița cu Cehia, pentru prizonieri de război francezi. A funcționat din 1940 până în 1945. A rămas celebru pentru evadarea în masă a 132 de prizonieri, cea mai însemnată prin numărul lor dintre toate evadările din lagăre de prizonieri de război.

Lagărul După Anschluss (anexarea Austriei) în 1938, germanii au amenajat în Austria de Jos cel mai mare teren de instrucție din Europa Centrală, numit Truppenübungsplatz Döllersheim. Pentru aceasta evacuaseră populația din câteva sate, printre care Edelbach și , și le demolaseră aproape totalSigmund et al. 2005, p. 44.. În 1940 au construit lagărul pe o parte din acest teren.

thumb|Planul lagărului Lagărul era înconjurat cu două rânduri de gard de sârmă ghimpată și cuprindea 40 de barăci, câte 20 de o parte și de alta a unei alei centraleFraser 2013.. Fiecare baracă avea două încăperi pentru câte 100 de prizonieri, o mică bucătărie și un spălător cu opt chiuvete. Exista și o clădire cu dușuri, unde prizonierii se puteau spăla de două ori pe lună. Jumătatea unei barăci era folosită drept capelăSigmund et al. 2005, p. 42..

Prizonierii În cursul existenței lagărului au fost deținuți acolo în medie 4.500 de prizonieri francezi. În afară de aceștia au fost și circa 170 de poloneziKusternig 2008, § 5.După altă sursă au fost 5.000 de prizonieri, printre care câteva sute de polonezi (Sigmund et al. 2005, p. 41), iar după o a treia, 5.000 de ofițeri francezi (Fraser 2013).. Pe lângă ofițeri mai erau în lagăr și militari de grade inferioare, ordonanțe ale ofițerilor superiori și alții care efectuau muncile fizice necesare în lagăr.

Condițiile de detenție În cea mai mare parte a existenței lagărului, condițiile de detenție au fost relativ suportabile, căci germanii respectau în general, în privința Aliaților (în afara sovieticilorOtto și Keller 2020, p. 40-41.), prevederile Convenției de la Geneva din 1929. Prizonierii sufereau iarna de frig, căci clima regiunii era aspră și nu aveau destul combustibil. Au suferit și de foame până când au început să primească colete de la Crucea Roșie franceză și cea internațională, precum și de la familiile lor. Situația cea mai grea au avut-o din toamna lui 1944, când Franța era deja eliberată și nu mai veneau colete, până la întoarcerea acasă în 1945Kusternig 2008, § 11..

Pe lângă suferințele fizice, prizonierii sufereau psihic. La început au crezut că prin armistițiul încheiat de autoritățile franceze cu Germania la 22 iunie 1940, războiul s-a terminat pentru ei și că până la sfârșitul anului vor fi acasă. Când aceasta nu s-a adeverit, mulți au căzut în depresie. Conform Convenției de la Geneva, prizonierii ofițeri nu puteau fi obligați să muncească, prin urmare, în afară de prezența la apeluri, aveau toată ziua la dispoziție. Ca să sufere mai puțin din cauza lipsei de libertate, a lipsei de intimitate în înghesuiala din lagăr, a dorului de casă și de ai lor, a plictiselii și a lipsei de perspectivă, ca să-și mențină sănătatea mintală, trebuiau să aibă măcar alte activitățiSigmund et al. 2005, p. 41-43., iar acestea erau încurajate de germani, ca să-i atragă spre colaborareKusternig 2008, § 7..

Activitățile prizonierilor Mulți prizonieri participau zilnic la slujbe religioase în capelă, asigurate de unii dintre cei peste 70 de prizonieri clerici.

Prizonierii aveau activități sportive, amenajând chiar un fel de stadion.

Activitățile culturale ocupau o mare parte din timp. Prizonierii aveau la dispoziție o bibliotecă și un post de radio, organizau expoziții, manifestări muzicale, literare și teatraleKusternig 2008, § 8..

Prizonierii redactau și tipăreau propriul lor ziar, Le Canard en KGKG este sigla de la Kriegsgefangener („prizonier de război”). Titlul ziarului sună în franceză le canard encagé („rățoiul în cușcă”), parafrază a titlului săptămânalului satiric Le Canard enchaîné („rățoiul înlănțuit”), care apare și în secolul al XXI-lea.. Publica orice fel de articole, cu condiția să nu fie politice în general și antigermane în special, desene umoristice, rebusuri, știri sportive, anunțuri de spectacole și de conferințe etc.Sigmund et al. 2005, p. 42-43.. În 1942, Academia Franceză a acordat ziarului Académie française. Séance annuelle du jeudi 17 décembre 1942, p. 4 (accesat la 16 februarie 2025)..

„Universitatea” prizonierilor Activitatea culturală cea mai însemnată era cea a așa-numitei „universități” a prizonierilor, strâns legată de bibliotecă. Cărțile erau trimise de rude și prieteni din Franța. Începând din iulie 1940, de la ora 8 dimineața la ora 8 seara se țineau în baraca 19 cursuri de limbi străine și conferințe de matematică, drept, biologie, psihologie, muzică, teologie morală, finanțe publice, astronomie, geografie, chiar și echitație. În domeniul geografiei, prizonierii Georges Schouler și Aimé Roze scriau și trimiteau articole unei reviste de specialitate. Într-unul din acestea au relatat despre cursurile de geografie care se țineau în lagăr, unele pentru studenți, de nivel universitar, altele de popularizare, pentru un public larg, altele de nivelul echivalent gimnaziului, pentru soldați Georges Schouler și Aimé Roze, L'actualité géographique à l'Oflag XVII A (Actualitatea geografică în Oflag XVII A), în Revue de géographie alpine, Grenoble, Institut de Géographie Alpine, Université de Grenoble, vol. 30, nr. 2, p. 423-427 (accesat la 16 februarie 2025)..

Corpul didactic cuprindea și oameni de știință consacrați. „Rectorul” era matematicianul Jean Leray, ca civil profesor la Universitatea din Nancy. Mai era acolo matematicianul , geologul , care va fi după război președintele Societății Geologice din Franța, și embriologul , care era evreu. După război, acesta va fi profesor la Collège de France, membru al Academiei de Științe din Paris, apoi și al Academiei FrancezeSigmund et al. 2005, p. 41-42.. În mod paradoxal, evreii erau în siguranță în lagărele de prizonieri de război pentru militarii din țările occidentaleKusternig 2008, § 13..

Prizonierii care erau studenți în viața civilă voiau să-și continue sau să-și termine studiile. Au profitat de „universitatea” lagărului între o cincime și un sfert dintre prizonieri. Studiile erau de asemenea un mijloc de evadare mintală din situația în care erau. Profesorii se străduiau să urmeze directivele franceze referitoare la învățământ, pentru ca studiile să fie validate la întoarcerea în viața civilă. Examenele erau severe, ca să se prevină reproșul că „le-au făcut cadou” camarazilor. Circa 500 de prizonieri au obținut diplome care au fost validate după războiSigmund et al. 2005, p. 41..

Unii prizonieri au făcut și cercetare în lagăr, printre care Jean Leray. Psihopedagogului i-a apărut o carte în 1942L'Adolescence, Paris, Presses Universitaires de France, col. „Que sais-je ?”, nr. 102.. Academia Franceză l-a distins și pe el în acel an cu premiul Eugène Carrère. François Ellenberger, geologul, împreună cu alți geologi, trebuiau să se mulțumească cu pietre găsite pe terenul lagărului, pe care le studiau într-un laborator improvizat. În captivitate, Ellenberger a scris și o lucrare de psihologie, care va apărea curând după războiLe mystère de la mémoire : l'intemporel psychologique (Misterul memoriei. Intemporalul psihologic), Geneva, Éditions du Mont-Blanc, col. Action et pensée, nr. 37, 1947..

Diferențe de atitudini între prizonieri Situația prizonierilor francezi era deosebită de cea a britanicilor, Franța fiind ocupată de germani. Unii francezi erau adepții lui Philippe Pétain, șeful așa-zisului Stat Francez, și ai regimului de la Vichy, care colabora cu Germania, iar alții nu acceptau aceasta și se orientau către rezistența împotriva ocupației. Cel puțin în primii ani ai captivității, mulți erau în dilemă, întrebându-se ce era mai bine pentru Franța și cine era loial acesteia: adepții lui Pétain sau cei ai generalului Charles de Gaulle. Exista de asemenea posibilitatea și tentația de a deveni muncitor civil la muncă obligatorie în Germania, putând primi permisii, și chiar aceea de a fi repatriat, cum erau unii bine văzuți de germaniKusternig 2008, § 22 și 27.Sigmund et al. 2005, p. 43.. Cu trecerea timpului, mai ales după invadarea de către germani, în 1942, și a părții din Franța numită „zona liberă”, de sub autoritatea teoretică a guvernului de la Vichy, pétainiștii au fost treptat marginalizați. Cei care nu erau de acord cu ei s-au grupat în jurul „universității”, aceasta devenind autoritatea morală a prizonierilorKusternig 2008, § 16..

S-a ajuns și la conflicte violente când, în primăvara lui 1942, germanii au apelat la „munca voluntară a ofițerilor”. S-au prezentat circa 100. În acest cadru, un grup de vreo 20 de ofițeri a lucrat pe șantierul de restaurare a castelului din Waldreichs. Membrii unui mic grup de opozanți ai acestora, care își dădeau numele de „mafia” căutau să-i convingă pe muncitorii voluntari să renunțe, îi pedepseau pe colaboraționiști prin afișarea infamantă a numelor lor, îi excludeau din unele cercuri, în fine ajungeau și să se bată cu eiKusternig 2008, § 24..

Acte de rezistență În 1942, printre prizonieri a apărut speranța că Germania poate fi învinsă și mulți membri ai „universității” au început activități de rezistență. Germanii au încercat să formeze un „comandament francez intern” loial lor, sperând să poată reduce astfel numărul gardienilor, dar nu au reușit. Dimpotrivă, s-a format o organizație de rezistență pe care autoritățile lagărului nu au putut s-o distrugă. La începutul lui 1943, membrii organizației de rezistență au ajuns să-i înlocuiască în birourile lagărului pe prizonierii adepți ai colaborăriiKusternig 2008, § 26-27..

Existau forme variate de rezistență. Obiectivul general era să facă treaba gardienilor cât mai grea posibil. Forme ușoare de rezistență erau tulburarea apelurilor sau trimiterea a cât mai multe scrisori cu conținut total nesemnificativ, pentru a supraîncărca cenzura și serviciile poștale germane. În ziarul prizonierilor nu era posibilă satirizarea germanilor, dar aceștia nu o puteau împiedica în forma verbală practicată de cabaretul prizonierilor. Alta era afișarea, interzisă de germani, a numelor trădătorilorKusternig 2008, § 19-23..

Pe la începutul lui 1943 a fost creat un „cerc gaullist” care era în contact cu un grup din Rezistența franceză. La cererea acesteia, cercul lucra la un proiect de constituție pentru Franța de după războiKusternig 2008, § 18..

Prizonierii erau bombardați de propaganda germană și de cea a guvernului de la Vichy. Pentru a-i rezista, trebuiau să aibă informații din partea adversă. Când unii prizonieri au ajuns în contact cu Rezistența franceză, în lagăr a pătruns în mod regulat ziarul clandestin Défense de la France (Apărarea Franței) publicat de organizația de rezistență cu același nume, precum și traduceri în germană, care ajungeau și la populația din apropierea lagăruluiKusternig 2008, § 22..