mini|Propaganda în Coreea de Nord mini|Palatul Culturii, Dresda, Germania de Est mini|upright|Portret al lui Stalin, Isaak Brodski, 1933 Realismul socialist reprezintă doctrina comunistă oficială proclamată în 1932 de Comitetul central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, privind stilul și conținutul obligatoriu al creațiilor din domeniul literaturii, artelor plastice și muzicii, directive care mai târziu - după cel de-al doilea război mondial - au devenit obligatorii în întregul lagăr al țărilor comuniste satelite ale Uniunii Sovietice. În anul 1934, la congresul Uniunii scriitorilor din Uniunea Sovietică, Andrei Jdanov, membru al Biroului politic al PC al URSS, ține o cuvântare prin care definește trăsăturile esențiale ale realismului socialist, de aici înainte singura formă de literatură admisă în Uniunea Sovietică. Așa cum reiese din statutul Uniunii scriitorilor adoptat la acest congres, artistul trebuie să realizeze o „reprezentare istorică adevărată a realității concrete în dezvoltarea ei revoluționară... în conformitate cu sarcina transformărilor ideologice în mintea oamenilor și educării oamenilor muncii în spiritul socialismului.” Astfel, operele artistice trebuie să fie destinate maselor populare, pentru a le educa în spiritul comunist. Caracteristic pentru realismul socialist este așa numitul „erou pozitiv”, care - prin comportamentul său - trebuie să fie modelul „omului de tip nou”, cetățeanului societății comuniste.

Prin aceasta, realismul socialist, departe de a fi într-adevăr „realist”, prezintă viața într-o perspectivă ideologică, transformând-o în mod arbitrar într-o pretinsă utopie. Umorul, ironia, satira, experimentările stilistice, stigmatizate ca „decandentism burghez” și „formalism”, devin - cel puțin în mod oficial - imposibile, dar, oficios, se multiplică: Dana Maria Niculescu-Grasso, «Bancuri politice», Fundația Culturală Română, București 1999.

Transformarea culturală a fost însoțită de o cenzură riguroasă, de persecutarea și epurarea literaților și artiștilor nealiniați la sistemul ideologic comunist și care erau considerați „sabotori” sau „dușmani ai poporului” (cazul tragic al lui Vladimir Maiakovski). În baza arhivelor descoperite în ultimii ani la Lubianka, în anii '30 au fost arestați în Uniunea Sovietică ca. 2000 de scriitori și oameni de artă, din care circa 1500 au fost executați sau au murit în lagărele Gulagului. În contrast cu aceștia, cei care slujeau regimul se bucurau de privilegii sub forma de locuințe, accesul la case de comenzi alimentare sau de odihnă, indemnizații bănești, decorații cu diverse ordine etc.

Realismul socialist în literatură Motivele tipice ale literaturii din această epocă au fost realizările „eroilor construcției socialiste” și imaginea pozitivă a comisarilor de partid. Muncitori din uzine, pionieri ai aviației, marinari și - mai târziu - țărani colhoznici erau prezentați ca reprezentanți ai tipului nou de „om sovietic”. În romane se pot distinge trei direcții:

Romanele cu realizările din producție se situau pe primul plan: industrializarea țării, exploatarea rezervelor naturale de minereuri, colectivizarea agriculturii și deschiaburirea, lupta de clasă la diferite nivele cu demascarea și lichidarea „sabotorilor”? etc.. Cei mai cunoscuți autori din această categorie au fost Leonid Leonov, Mihail Șolohov și Fiodor Panfiorov.

Romane „educative”, conform maximei staliniste, „scriitorii sunt inginerii sufletului”, în care se prezentau dezvoltarea oamenilor în direcția unor „personalități socialiste”, acțiuni patriotice și păstrarea riguroasă a liniei partidului comunist. Exemple ale acestui gen sunt Așa s-a călit oțelul de Nicolai Ostrovski și Drumul în viață de Anton Makarenko.

Romane istorice cu teme din trecutul glorios al poporului rus, care făceau legătura cu prezentul sovietic, ca în romanele lui Aleksei Tolstoi sau Aleksei Novicov.

În artele plastice Atât în pictură, cât și în sculptură temele predominante erau muncitorii din fabrici și țăranii colhoznici, figurile conducătorilor Lenin și Stalin, scene cu caracter revoluționar sau din viața zilnică. Artiștilor li s-a dat ca exemplu de artă realistă operele lui Ilia Efimovici Repin.

Reprezentanți tipici ai acestui stil au fost pictorii Serghei Gherasimov (Sărbătoare în colhoz, 1937), Aleksander Gherasimov (Stalin și Voroșilov în Kremlin, 1938), Boris Vladimirski (Trandafiri pentru Stalin, 1949), Mihail Nesterov și sculptorița Vera Muhina (Muncitorul și colhoznica, 1937).

În arhitectură În arhitectură, realismul socialist a fost menit să înlocuiască stilurile anterioare, socotite „mărturii ale unor orînduiri sociale înapoiate” (a căror distrugere a fost adesea programată în numele „sistematizării teritoriului și urbanismului”) și s-a manifestat prin două stiluri : „clasicismul socialist”, care a înlocuit repid efemerul „constructivism”, clasicism ilustrat prin Universitatea de stat „Lomonosov” din Moscova, și care, neoficial, era totuși inspirat de clasicismul „zgîrie-norilor” americane, ce trebuiau negreșit „depășite”, monumental vorbind, de „arhitectura socialistă”: sistemul stalinist totalitar (așa cum s-a întâmplat și în Germania sub național-socialism) a impus acest stil clasicist pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice, având ca rezultat construcții monumentale, impunătoare, ulterior imitate și în țările socialiste satelite, rezultatul fiind clădiri similare după același tipic, precum Palatul culturii din Varșovia sau „Casa Scânteii” din București. „utilitarismul”, care a produs sute de mii de blocuri strict funcționale, majoritatea simple paralelipipede poreclite de populație „cotețe”, fără nici-o originalitate sau creativitate stilistică, dar și câteva mai inspirate, conform ideilor promovate de arhitectul elvețian și francez, simpatizant comunist, Charles-Édouard Jeanneret-Gris și de emulii săi precum Cezar Lăzărescu în România.

În muzică Instituirea realismului socialist ca doctrină oficială și obligatorie în domeniul artei a pus capăt diversificării din stilul și programul muzicii anilor '20, de la compozițiile propagandistice ale membrilor „Federației ruse pentru o muzică proletară” (RAPM), până la tendințele moderniste, chiar avangardiste din compozițiile lui Nikolai Miaskovski sau Aleksandr Mossolov. În anul 1936 a avut loc un eveniment cu urmări hotărîtoare pentru muzica sovietică: după ce Stalin a asistat la reprezentarea operei Lady Macbeth din Mțensk a lui Dmitri Șostakovici, apare în Pravda, organul central al Partidului Comunist, un articol întitulat Haos în loc de muzică, în care opera este aspru criticată, atât ca subiect, cât și ca muzică. Urmarea a fost o aliniere fără excepție a compozitorilor sovietici la principiile realismului socialist. Genul foarte răspândit îl constituie compozițiile vocal-simfonice, cu soliști, cor și orchestră, pe texte propagandistice, revoluționare și partinice, ca Poemul pentru un luptător comsomolist de Lev Knipper, oratoriul Cântarea pădurilor de Șostakovici, oratoriul În apărarea păcii de Serghei Prokofiev sau cantata Odă lui Stalin de Aram Haciaturian. Talentul excepțional al acestor mari muzicieni a făcut ca, în ciuda unei tematici convenționale, să rezulte o muzică cu profunde rezonanțe umane.

Perioada celui de-al doilea război mondial a oferit un prilej pentru compoziții pe tema luptei pentru apărarea patriei, care a avut ca rezultat creația unor opere de deosebită valoare. Începutul l-a făcut Miaskovski cu Simfonia a 22-a, apoi cunoscuta Simfonie a 7-a (Simfonia Leningradului) a lui Șostacovici, Simfonia a 2-a de Haciaturian, Simfonia a 6-a de Prokofief. După sfârșitul războiului situația se înăsprește din nou. Într-o ședință a Uniunii compozitorilor sovietici din ianuarie 1948, condusă de Andrei Jdanov, secondat de secretarul general al Uniunii, Tihon Cirenikov, sunt criticate tendințele „formaliste” și „decadente” din creațiile majorității compozitorilor sovietici, care au fost forțați să-și recunoască abaterile de la realismul socialist. Oficial, o liberalizare a intervenit abia începând cu anul 1958, cinci ani după moartea lui Stalin.

Realismul socialist în România

După cel de-al doilea război mondial, realismul socialist după modelul sovietic este impus în cultura țărilor socialiste satelite, inclusiv România. Acest fapt a fost însoțit de o serie de măsuri organizatorice și represive (Vezi articolul Poeți români în închisorile comuniste). Stalinismul cultural, între 1948 și 1956, distruge vechiul sistem românesc de valori și instituțiile culturale corespunzătoare, propunând-și realizarea omului „de tip nou”, după trăsăturile sovietice. Ca și în politică sau economie, stalinismul cultural s-a impus prin forță, legăturile intelectualilor cu țările din vest au fost complet întrerupte, Academia Română și asociațiile profesionale cu tradiție ca Societatea Scriitorilor Români sau Societatea compozitorilor români au fost desființate și înlocuite cu unele noi, din care personalitățile care nu erau agreate de noul sistem au fost înlăturate. În 1948 s-a tipărit un catalog de 522 de pagini, cuprinzând aproximativ 8.000 de titluri de cărți și reviste interzise, care au fost scoase din bibliotecile publice și din manualele școlare. Operele unui număr de autori sunt interzise în întregime:Radu Gyr, Octavian Goga, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu etc. În cazul literaturii și culturii universale, lista interdicțiilor este imensă: Platon, Spinoza, Nietzsche, Bergson, Edgar Poe, Gide etc.

În literatură Debutul simbolic al realismului socialist în literatură, ca ideologie oficială, are loc în ianuarie 1948 odată cu ciclul celor trei articole publicate în Scînteia sub semnătura lui Sorin Toma, intitulate Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei, despre opera poetică a lui Tudor Arghezi. Limbajul este de o duritate extremă și marchează ruperea totală față de valorile trecutului: „Cu un urît mirositor vocabular [...], Arghezi nu face în poezie decât ceea ce a făcut Picasso în pictură, introducând ca material artistic excrementele... Crâmpeie de frumusețe adevărată se mai întâlnesc pe ici-colo în poeziile lui Arghezi...”

În anul 1950 se înființează Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” cu scopul de a forma o nouă generație de scriitori în Republica Populară Romînă. Într-un articol publicat în revista Viața Românească (nr. 3 din 1951), Mihai Beniuc, în calitate de președinte al Uniunii Scriitorilor din România, oferă definiția poetului realist-socialist: „Acesta trebuie să fie un filozof cunoscător al celor mai înalte idei ale timpului [...], spre care au deschis drum Marx, Engels, Lenin și Stalin [...], un activist în slujba respectivelor idei”.

În România, realismul socialist a abordat, în principal, trei teme majore:Lucia Dragomir, L’implantation du réalisme socialiste en Roumanie Lupta Partidului Comunist în ilegalitate împotriva dictaturii fasciste și rolul important al comuniștilor în eliberarea țării de sub jugul fascist la 23 august 1944, Lovitura de stat de la 23 august 1944 fiind prezentată ca Insurecția armată din 23 august 1944 iar ziua de 23 august declarată Ziua națională a României. Marile realizări ale poporului sub conducerea Partidului Comunist; Lupta maselor conduse de Partid împotriva exploatării de către burghezie și moșierime.

Critici literari nou apăruți, îndrumați de Leonte Răutu, publică articole și studii în spiritul doctrinei realist-socialiste: Ovid S. Crohmălniceanu (Un roman al industrializării socialiste), Silvian Iosifescu (Pe drumul înfloririi gospodăriei agricole colective), Mihai Gafița (Romanul luptei tractoriștilor), Nestor Ignat (O carte despre frumusețea vieții noi), Mihai Novicov (Pe marginea poeziei lui Dan Deșliu), Traian Șelmaru (Mitrea Cocor de Mihail Sadoveanu), Ion Vitner (Poezia lui A. Toma).

Proza literară

Câteva exemple din cele mai semnificative: