Picnic at Hanging Rock (în , în traducere „Picnic la Hanging Rock”) este un roman de ficțiune istorică din 1967 al scriitoarei australiane . Având acțiunea amplasată în anul 1900 în statul australian Victoria, romanul relatează dispariția unui grup de eleve de internat în timpul unui picnic de Ziua Sfântului Valentin la formațiunea geologică , precum și efectele acestor dispariții asupra școlii și comunității locale.

Romanul a fost publicat pentru prima dată în Australia în anul 1967 de către editura și a fost retipărit de editura britanică Penguin în 1975. Este considerat de criticii literari drept unul dintre cele mai importante . A fost inclus în anul 2022 pe lista „” cu 70 de cărți ale autorilor din Commonwealth, selectate pentru a sărbători .

A fost adaptat într-un film omonim din 1975, regizat de Peter Weir.

Prezentare generală Cu toate că evenimentele descrise în roman sunt în întregime fictive, romanul este prezentat adesea ca o , ca urmare a existenței unor referințe pseudoistorice ambigue. Sfârșitul său deschis și enigmatic a provocat o analiză academică, critică și publică semnificativă, iar această poveste a devenit, astfel, o parte a folclorului național australian. Autoarea Joan Lindsay a susținut că a scris romanul pe parcursul a două săptămâni în casa ei Mulberry Hill din suburbia a unității administrative , amplasată pe în statul australian Victoria, după ce avusese mai multe vise succesive cu privire la evenimentele relatate.

Un capitol final, eliminat din roman, a fost publicat postum, într-o carte intitulată The Secret of Hanging Rock, care conține, de asemenea, câteva teorii și comentarii critice cu privire la evenimentele relatate. O altă carte, intitulată The Murders at Hanging Rock, care propunea alte interpretări, a fost publicată în 1980. Romanul lui Joan Lindsay a fost adaptat în alte medii, iar cea mai celebră adaptare este filmul omonim din 1975 al regizorului Peter Weir, care a fost bine primit de critici.

Rezumat

Romanul începe cu o scurtă prefață în care autoarea afirmă că „cititorii mei trebuie să decidă singuri” dacă acțiunea romanului „este realitate sau ficțiune”, ceea ce sugerează că evenimentele chiar au avut loc în realitate.

Doamna Appleyard, directoarea Colegiului Appleyard, un internat particular pentru fetele din înalta societate aflat în apropierea orașului (Victoria), dispune organizarea în anul 1900 a unui picnic pentru elevele școlii. Picnicul presupune o excursie de o zi la poalele formațiunii geologice , de Ziua Sfântului Valentin. Una dintre eleve, Sara, care are un conflict mai vechi cu doamna Appleyard, nu primește permisiunea să meargă acolo, iar prietena sa apropiată, Miranda, merge singură. După ce ajung la destinație, elevele se odihnesc și apoi iau masa de prânz. Miranda pleacă împreună cu alte trei colege (Marion, Irma și Edith) către , cu scopul de a-l escalada, în ciuda faptului că acest lucru le-a fost interzis. Profesoara de matematică a fetelor, Greta McCraw, părăsește ulterior grupul și pornește separat tot acolo. Miranda, Marion și Irma urcă tot mai sus, într-o stare de transă, în timp ce Edith fuge îngrozită; ea se întoarce în tabără într-o stare de isterie, se simte dezorientată și nu-și amintește precis ceea ce s-a întâmplat. Cele trei fete nu se mai întorc, dar nici domnișoara McCraw, care fusese văzută de Edith urcând către stânci în lenjerie intimă. Seara se apropie, iar restul grupului pornește în căutarea celor trei fete și a profesoarei, nereușind să le găsească.

Aceste dispariții provoacă mare îngrijorare pe plan local și un interes internațional, cele mai vehiculate ipoteze presupuse fiind violul, răpirea și crima. Sunt organizate în zadar câteva căutări intensive în poiana unde avusese loc picnicul și în zonele din jurul stâncii. În acest timp, elevele, profesoarele și restul personalului școlii, precum și membrii comunității locale, încearcă să afle ce s-a întâmplat acolo. Mike Fitzhubert, un tânăr englez care fusese acolo la picnic în aceeași zi, pornește într-o expediție proprie în zona stâncii și o descoperă într-o grotă pe Irma, într-o stare de inconștiență și la un pas de moarte. Ca urmare a faptului că tânărul nu reușește să se întoarcă în timpul plănuit din expediția sa de cercetare, prietenul său, Albert Crundall, care lucra ca vizitiu al unchiului lui Mike, pornește pe urmele sale și îl găsește într-o stare de năucire inexplicabilă în apropierea grotei unde se afla Irma.

În urma acestor evenimente, părinții îngrijorați încep să-și retragă fiicele de la prestigioasa școală, ceea ce-i determină pe mai mulți angajați să plece; meșterul și servitoarea își părăsesc slujba, iar profesoara de limba franceză, Mlle. Dianne de Poitiers, anunță că se va căsători și că va pleca ulterior. O altă profesoară tânără, Dora Lumley, pleacă împreună cu fratele ei, Reg, pierzându-și viața amândoi într-un incendiu survenit la un hotel. În mijlocul tulburărilor petrecute atât în interiorul, cât și în jurul școlii, Sara dispare și este descoperită moartă câteva zile mai târziu, în urma unui posibil suicid (trupul ei este găsit chiar sub turnul școlii, cu capul „zdrobit încât nu mai putea fi recunoscut”). Doamna Appleyard, tulburată de evenimentele care au avut loc, se sinucide sărind de pe marginea unei stânci de la Hanging Rock.

Într-o postfață pseudoistorică, pretinsă a fi extrasă dintr-un articol publicat în anul 1913 într-un ziar din Melbourne, se consemnează că atât școala, cât și secția de poliție Woodend, unde erau păstrate documentele anchetei, au fost distruse de un incendiu de vegetație în vara anului 1901. Vânătorii de iepuri au descoperit în anul 1903, în zona stâncii, o singură bucată de cu , despre care s-a crezut că făcea parte din rochia profesoarei de matematică, domnișoara Greta McCraw, dar nici ea și nici fetele nu au fost găsite niciodată.

Capitolul final eliminat Potrivit editoarei Sandra Forbes, varianta originală a romanului includea un capitol final în care misterul era rezolvat. La sugestia editoarei, scriitoarea Joan Lindsay a eliminat acest capitol înainte de publicarea cărții. Capitolul 18 (), așa cum este cunoscut, a fost în anul 1987 ca o carte de sine stătătoare sub numele de The Secret of Hanging Rock de către editura Angus & Robertson Publishing.

Capitolul începe cu Edith care se întoarce în fugă către zona de picnic, în timp ce Miranda, Irma și Marion își continuă ascensiunea. Fiecare fată începe să experimenteze și să simtă ca și cum „ar fi trasă din interior”. O femeie apare brusc, urcând pe stâncă în lenjerie intimă și strigând „Prin!”, iar apoi leșină. Această femeie nu este menționată pe nume și pare să fie o străină pentru fete, dar narațiunea sugerează că este domnișoara McCraw. Miranda slăbește corsetul femeii pentru a o ajuta să-și revină. Fetele își scot apoi propriile corsete și le aruncă de pe stâncă. În acest timp, femeia își revine și afirmă că corsetele par să plutească prin aer ca și cum ar fi blocate în timp și că nu proiectează umbre. Ea și fetele își continuă drumul împreună. Fetele întâlnesc apoi ceea ce este descris drept „o gaură în spațiu”, prin care ele intră fizic într-o crăpătură a stâncii în urma unei șopârle; femeia nenumită dispare prima în stâncă. Marion o urmează, apoi Miranda, dar când vine rândul Irmei un bolovan aflat până atunci în echilibru (stânca atârnată) se înclină încet și blochează trecerea. Capitolul se încheie cu Irma „zgâriind și lovind cu mâinile goale fața zgrunțuroasă a bolovanului”.

Materialul lipsă are aproximativ 12 pagini; restul cărții The Secret at Hanging Rock conține comentarii ale altor autori precum John Taylor și Yvonne Rousseau. Plutirea în aer a corsetelor și descrierea găurii în spațiu sugerează că fetele s-au confruntat cu un fel de distorsiune temporală, ceea ce este compatibil cu fascinația scriitoarei Joan Linday și cu accentul pus pe ceasuri și timp în roman.

Scrierea romanului dreapta|miniatura|205x205px|Pictura At the Hanging Rock (1875) a lui William Ford, păstrată la , a inspirat titlul romanului; în afara activității ei de scriitoare, Lindsay era, de asemenea, o pictoriță profesionistă, fiind influențată de arta vizuală.

Joan Lindsay a susținut că a acest roman fusese inspirat de o idee care îi venise într-un vis. Într-un articol publicat în anul 2017 în ziarul din Melbourne, se menționau următoarele: „Visul se concentra pe un picnic de vară într-un loc numit Hanging Rock, pe care Joan îl cunoștea bine din vacanțele petrecute în copilărie. Joan i-a spus lui Rae [menajera ei] că visul părea atât de real încât, atunci când s-a trezit la 7.30 dimineața, ea încă mai putea simți vântul fierbinte de vară suflând printre și încă mai putea auzi râsetele și conversațiile persoanelor pe care și le imaginase, ca și veselia și vioiciunea lor în timp ce porneau în expediția fericită către picnic.”

Potrivit menajerei ei din acea vreme, evenimentele din roman au fost visate de Lindsay în câteva nopți succesive.> La câțiva ani după publicarea romanului, Lindsay a povestit astfel sentimentele trăite în timpul scrisului: „Scrierea romanului Picnic at Hanging Rock a fost într-adevăr o experiență, pentru că eram pur și simplu insuportabilă atunci când îl scriam. Mă gândeam la asta toată noaptea și dimineața mă duceam direct și mă așezam pe podea, înconjurată de hârtii, și scriam ca un demon!”

Romanul a fost scris pe parcursul a două săptămâni în casa scriitoarei Joan Lindsay din Mulberry Hill, în apropiere de Melbourne. Gândindu-se la un titlu, Lindsay și-a amintit de pictura At the Hanging Rock a lui William Ford, care atârnase în biroul soțului ei, , de la , și a ales să includă titlul picturii în titlul cărții, deoarece era „simplu și drăguț și deghiza ororile ascunse înăuntru”. Într-un interviu acordat după moartea lui Lindsay, cercetătorul universitar Terrence O'Neill, care se împrietenise cu Lindsay, a remarcat elementele supranaturale ale romanului: „Era clar că [Joan] era interesată de și tânjea după o anumită dimensiune spirituală în viața ei, dar nu se simțea în largul ei ca să-și dezvăluie această latură în fața soțului ei. Așa că eu cred că a canalizat-o în scrierile ei. Știu că era foarte interesată de Arthur Conan Doyle și de credința și teoriile sale cu privire la spiritism, natură și existența spiritelor.”

Romanul a fost importat pentru vânzare în Statele Unite ale Americii și avea să fie publicat acolo pentru prima oară în anul 2014 de către conglomeratul editorial Penguin Random House. În Regatul Unit romanul a fost tipărit în mai multe ediții de editura (care aparținea grupului Penguin), în 1998 și 2013.

Relația cu realitatea

Picnic at Hanging Rock este scris sub forma unei povești adevărate și chiar începe și se termină cu un prolog și un epilog pseudoistoric, întărind misterul care atrăsese un interes public și critic semnificativ încă de la publicarea sa în 1967. Cu toate acestea, în timp ce formațiunea geologică Hanging Rock și câteva orașe menționate sunt locuri reale aflate în apropierea localității , povestea în sine este complet fictivă. Lindsay nu a făcut prea multe pentru a risipi mitul conform căruia povestea este inspirată din realitate, fie refuzând să confirme în mai multe interviuri că era o poveste integral ficțională, fie sugerând că unele părți ale cărții erau fictive, iar altele nu. Datele menționate în roman nu corespund datelor reale din calendarul anului 1900. De exemplu, Ziua Sfântului Valentin, 14 februarie 1900, a avut loc într-o miercuri, nu într-o sâmbătă; în mod similar, Duminica Paștelui a căzut pe 15 aprilie 1900, nu pe 29 martie.