Sistemul educațional din Québec constă în principal din patru niveluri de studii: învățământ preșcolar și primar, secundar, colegial și universitar. Aceste niveluri includ formarea profesională, educația generală a adulților și formarea continuă.

Deoarece educația este o competență provincială în Canada, sistemul educațional din Quebec este administrat de Guvernul Quebecului prin Ministerul Educației și Ministerul Învățământului Superior. Ele asigură coordonarea unui sistem educațional care se remarcă pe mai multe niveluri față de cele ale altor provincii și teritorii din Canada.

În anul școlar 2010-2011, 1.816.858 de elevi au urmat acest sistem de învățământ cu program complet sau parțial. Dintre aceștia, aproximativ 31% au urmat învățământul preșcolar/primar, 25% cel secundar, 17% învățământul general pentru adulți, 12% cel colegial și 16% cel universitar.

Frecventarea școlii este obligatorie de la vârsta de 6 ani (vârsta împlinită până la 30 septembrie pentru clasa întâi) până la vârsta de 16 ani (vârstă atinsă în mod normal de elevi în timpul clasa a X-a sau a XI-a, în funcție de data nașterii) sau obținerea unei diplome de studii secundare (DES). Primul nivel este învățământul primar cu durata de 6 ani. Al doilea nivel este învățământul secundar cu durata de 5 ani. Aceste două niveluri sunt administrate de cele 61 de centre de servicii școlare (60 francofone și 1 cu statut special) și cele 11 comisii școlare (9 vorbitoare de limba engleză și 2 cu statut special). . Aceștia sunt responsabile pentru școlile preșcolare, școlile primare, școlile secundare, centrele de formare generală a adulților și de formare profesională.

Al treilea nivel corespunde învățământului colegial. Există 119 unități care oferă educație colegială, inclusiv 48 de colegii generale și profesionale (CEGEP) și 11 colegii guvernamentale. Programele durează în mod normal de doi ani (preuniversitar) sau de trei ani (tehnic). Nivelul al patrulea de studii corespunde nivelului universitar. Quebec are 19 universități, dintre care 16 sunt francofone, iar trei anglofone. Dintre acestea, 10 universități sunt publice și fac parte din rețeaua Universității din Québec .

Istorie

Educația ca responsabilitate privată (1608-1800) Ca orice colonie aflată într-o perioadă de dezvoltare, instituțiile Noii Franțe reflectă modelul celor din metropolă. Educația, asemenea serviciilor sociale și de sănătate, reprezenta în primul rând o „responsabilitate morală” care revenea clerului, iar episcopul era cel care dirija destinele acesteia. De aceea, nu se poate vorbi de „administrația școlară” în sensul modern al termenului, deoarece nu existau structuri locale sau regionale. Pe scurt, sistemul școlar sub Regimul francez era complet privat.

Statul recunoștea această „responsabilitate morală” atribuită clerului, acordându-i o finanțare care, în acea perioadă, corespundea nevoilor societății în ceea ce privește sănătatea și educația. Această contribuție a statului avea trei surse principale. Prima consta într-o subvenție anuală care, în 1744, reprezenta 11,5% din bugetul total al coloniei. Trebuie spus, totuși, că această subvenție anuală – la fel ca bugetul coloniei în sine – nu era întotdeauna alocată în mod regulat. A doua sursă de finanțare provenea din veniturile moșiilor care erau date clerului de către rege. Deși este dificil de estimat suma exactă, se știe că la începutul secolului XVIII, „aproape jumătate din censitarii canadieni erau sub autoritatea domnilor ecleziastici”. În cele din urmă, exista zeciuiala, ale cărei procente erau stabilite de stat, care, prin intermediul tribunalelor sale, se asigurau de percepția acestora. În cele din urmă, exista zeciuiala, ale căror procente erau stabilite de Stat, care asigura, prin instanțele sale, că acestea erau încasate. Mai mult, nu trebuie neglijate veniturile generate de fundațiile create prin avere privată, mai ales în perioada anterioară instaurării guvernului regal (1660).

Spre deosebire de ceea ce se va observa sub regimul englez, nu asistăm la eternul conflict dintre Biserică și Stat pentru controlul asupra educației. În acea perioadă, după cum remarca istoricul Guy Frégault, funcționarii și clericii „nu priveau Curtea ca pe un adversar căruia trebuie să i se țină piept, ci ca pe un arbitru căruia este înțelept să i se încredințeze cauza”.. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că populația era foarte redusă, iar cele trei principale orașe aglomerate ale vremii (Québec, Montréal și Trois-Rivières) nu erau decât un sfert din întreaga populație, care, în 1663, era de aproximativ 3.500 de persoane.

După cucerire În 1760, a doua zi după războiul franco-indian, în Noua Franță se aflau doar 65.000 de oameni. Era complet ruinată, fără niciun sprijin financiar și material din partea Regatului Franței, pe lângă interdicția de a aduce personal didactic, de a importa cărți școlare sau alte materiale, precum țesături speciale pentru voaluri sau hainele purtate de călugărițe, care trebuiau să-și folosească imaginația pentru a-și confecționa îmbrăcămintea cu alte țesături neadecvate. Conform istoricului Robin S. Harris, studenții vorbitori de limba engleză au putut obține cu ușurință cărți în limba lor din Anglia sau din coloniile din sudul Angliei. În ceea ce privește francofonii, importurile de cărți franceze au fost interzise între 1760 și în jurul anului 1850. Este posibil ca rechizitele școlare să fi fost aduse din Franța, dar doar rareori și pe căi nu tocmai legale. În 1836, lui John Holmes i s-a permis să facă o călătorie în Europa, trecând prin Anglia, de unde a putut aduce cărți și alte instrumente pentru a ajuta instituțiile de învățământ într-o oarecare măsură. Alte articole au fost uneori introduse ilegal și ocazional confiscate.

Primele legislații educaționale (1801-1840) Până în 1801, învățământul era complet organizat de sectorul privat. În 1789, o comisie de anchetă a propus crearea de către Stat a unei rețele de școli primare și gimnaziale engleze, precum și a unei universități laice, unde, prin urmare, predarea teologiei să fie exclusă. Scopul a fost să anglicizeze vorbitorii francezi și ca aceștia să devină treptat buni protestanți. Acest proiect a fost respins de cercurile catolice și de canadienii francezi care s-au opus creării unei universități engleze laice. Localnicii nu aveau autoritate în cadrul sistemului Institutului regal, deoarece permisiunea pentru înființarea unei școli revenea guvernatorului. Atunci, legea școlilor parohiale a permis comunităților locale să se implice în domeniul educațional. Rolul administrației parohiale era gestionarea bunurilor parohiei. Această instituție era condusă de un consiliu alcătuit din preoți și mireni, numiți epitropi, aleși diferit de la o parohie la alta. Legea școlilor administrative din 1829 a creat un nou sistem public de școli primare finanțate de părinți, comunitățile locale și guvernul colonial. Guvernul întreținea, de asemenea, rețelele vechi ale Institutului regal și școlile parohiale. Comunitățile locale au început să fie astfel implicate în organizarea sistemului școlar. În 1845 și 1846, două legi au pus bazele a ceea ce se numește astăzi comisii școlare și au creat posibilitatea de a înființa școli catolice sau protestante în funcție de populație.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, o serie de factori politici și ideologici urmau să determine intervenția statului în învățământul primar. Pe de o parte, educația în Europa a fost întotdeauna privilegiul unei elite, ceea ce explică, la rândul său, relativa indiferență a statului în acest sens. Imigranții anglo-saxoni, influențați de ideologiile egalitare ale Lumii Noi, manifestau dimpotrivă o „voință comună (...) de a crea aici o societate de avangardă care să atenueze diferențele de clasă și care să permită tuturor să aibă acces la educație”Louis-Philippe Audet, Histoire de l’enseignement au Québec, tome I : 1608-1840, Montréal et Toronto, Holt, Rinehart et Winston ltée, 1971, . .

Pe de altă parte, odată cu transformările economice care au avut loc la începutul secolului al XIX-lea, burghezia engleză începea să perceapă „lipsa de educație a populației ca pe o piedică în calea progresului economic”Fernand Ouellet, «L’enseignement primaire : responsabilité des Églises ou de l’État (1801-1836)», Éléments d’histoire sociale du Bas-Canada, Montréal, Hurtubise HMH, 1972, . . În cele din urmă, introducerea sistemului parlamentar în 1791 și afirmarea tot mai clară a ideologiei liberale a făcut ca ignoranța larg răspândită să fie percepută ca un obstacol major în calea exercitării democrației și a educației cetățenilor. Din acest motiv, „pentru a răspunde în primul rând cerințelor unei populații engleze în creștere care nu trebuia convinsă de importanța învățământului primar”Ibid., ., puterea executivă a decis să intervină în domeniul învățământului primar prin promulgarea, în 1801, a legii Instituției Regale pentru Avansarea Științelor. În Regatul Unit, educația era în mod tradițional asigurată de Biserică și rezervată elitelor. În 1870. a fost adoptată o lege care a instituit învățământul primar obligatoriu. În 1938, doar 13% dintre copiii din clasa muncitoare frecventau școala până la vârsta de 13 ani. În 1944, sistemul educațional tripartit din Regatul Unit a făcut ca învățământul secundar, , să devină obligatoriu până la vârsta de 15 ani.

Structuri școlare (1876-1959) Între 1876 și 1959, durata studiilor și conținutul programelor au suferit modificări semnificative. Totuși, trăsăturile esențiale ale structurilor școlare au rămas neschimbate timp de un secol. Sistemul școlar a continuat să fie structurat pe baze confesionale și organizat în sectoare private și de stat. De asemenea, învățământul primar continuă să fie, în esență, sub responsabilitatea sectorului public, iar învățământul secundar era structurat, în cazul catolicilor, într-un sector privat și unul public: primul oferea acces la studii universitare, în timp ce al doilea pregătea pentru intrarea directă pe piața muncii. Revizuirea programelor de studii din 1929 și din 1937-1939 a permis câtorva sute de elevi din sectorul public – care locuiau în special în mediul urban și care, altfel, nu ar fi avut mijloacele financiare pentru a studia la Colegiul clasic – să continue să studieze la universitate și „să aibă acces la cariere în comerț, inginerie și domeniul științific”Louis-Philippe Audet, Histoire de l’enseignement au Québec, Tome II : 1840-1971, Montréal et Toronto, Holt, Rinehart et Winston ltée, 1971, .. Totuși, în cadrul ierarhiei de prestigiu a vremii, aceste cariere erau considerate mult mai inferioare decât profesiile liberale tradiționale, la care nu se putea ajunge decât prin „calea regală” a colegiilor clasice.

Ministerul Bunăstării Sociale și al Tineretului Ministerul Bunăstării Sociale și al Tineretului a fost înființat în 1946, având ca misiune aplicarea legilor privind ajutorul acordat tineretului și pregătirea viitorului acestora. Fondul pentru educațiea primit 20 de milioane de dolari, fiind completat și de taxele aplicate resurselor naturale. a fost implicat în acest proces: aproximativ jumătate din profituri au contribuit la finanțarea acestui minister. A fost creat un fond special pentru educație, menit să finanțeze construcția de noi școli și administrarea noului minister.

În 1950, pe lângă rețeaua de școli publice care se aflau sub autoritatea Departamentului de Educație Publică, existau nouă ministere care întrețineau o rețea paralelă de școli, legată de activitățile lor principale. Această lipsă de coordonare a structurilor s-a reflectat și în programele de formare secundară din sectorul public, care, în cazul francofonilor, se încheiau de cele mai multe ori încheiau fără perspective clare.