Dumnezeu s-a născut în exil (în ) este un roman al autorului român Vintilă Horia, pentru care a fost distins cu Premiul Goncourt în 1960. Cu toate acestea nu i s-a înmânat niciodată premiul în urma acuzațiilor care au apărut, după nominalizarea sa, cum că ar fi fost anterior membru al Gărzii de Fier.Monica Lovinescu în vol. Resemnarea cavalerilor, Ed. Jurnalul literar, București, 2002, p. 100
Geneza romanului În 1958 s-au celebrat două mii de ani de la nașterea lui Ovidiu. Recitind operele poetului, Horia Vintilă a avut o revelație: Ovidiu fusese și el un exilat. Prin Ovidius Naso, Vintilă Horia se recunoștea în Tristele și în Ponticele poetului. Exilatul de la Madrid, care s‑a identificat cu modelul său, și-a exprimat propria experiență și astfel s‑a născut această carte: Dumnezeu s‑a născut în exil.
Traduceri Traducerea românească a fost realizată de Al. Ciorănescu și a apărut la Madrid în 1978. În România, romanul a fost editat în anul 1990, la Editura Europa din Craiova cu o prefață semnată de Daniel Rops și un studiu semnat Monica Nedelcu. Editura Anastasia a publicat romanul în 1999. În 2009, Editura Art (Colecția Laur) a publicat o ediție care include „Dosarul Premiului Goncourt” alcătuit de Marilena Rotaru și o prefață de Daniel Rops.Tot în 2016, Editura Vremea a publicat romanul în traducerea Ilenei Cantuniari. Romanul Dumnezeu s-a născut în exil a fost tradus în alte 14 limbi.
Prezentare Naratorul romanului este Ovidiu, poetul roman, iar această operă apocrifă este destul de similară cu Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar, în care Yourcenar scrie memoriile împăratului roman Hadrian.
În Dumnezeu s-a născut în exil, „Ovidiu” acoperă ultimii opt ani din viața sa, când a fost exilat la Tomis, o colonie romană antică din Sciția Minor. Autorul explorează tema exilului, a suferinței, a asumării conștiinței dezrădăcinării, a confruntării cu sine și cu toate convingerile și credințele anterioare.
Exilat de împăratul Augustus la Tomis (astăzi Constanța), destinul poetului latin Ovidiu se împletește cu cel al gețior de la Pontul Euxin într-un proces de umanizare și iluminare spirituală. Ajuns într-o lume pe care inițial o considera barbară, a trebuit să se adapteze noii sale vieți. Medicul-preot Buziges îi dezvăluie o lume spirituală complet diferită, credința într-un singur zeu și în nemurirea sufletului. Pentru Ovidiu, această viziune este un șoc: geții nu se tem de moarte, ci o văd ca pe o trecere. Această „prefigurare” a învierii creștine îl face pe poet să înțeleagă că adevărul nu vine de la centrul civilizației (Roma), ci de la periferia ei „barbară”. După ce va lua contact cu învățătura creștină și va asculta relatarea despre nașterea lui Isus Hrisos, va experimenta o impresionantă renaștere spirituală.
Ovidiu începe să învețe limba lor și observă că acești oameni „primitivi” au o noblețe sufletească și o libertate pe care cetățenii Romei au pierdut-o sub tirania lui Augustus.
Romanul adoptă forma unui jurnal, împărțit în opt capitole (fiecare corespunzând unui an de exil) care dezvăluie etapele unei „maturizări” progresive sau a unui fel de convertire.
Universul romanului este legat de o axă primordială ai cărei doi poli îi reprezintă societatea romană și, respectiv, lumea dacă. Această dihotomie generează o gamă bogată de metafore, dar poate cel mai important atribut al acestui roman este modul în care sunt construite ambele lumi și importanța lor de „cronotropi” ai narațiunii.
Călătoria spirituală a lui Ovidiu are loc între două universuri simbolice ale căror personaje antagonice se împletesc în timpul unui chiasm, pentru a renaște în finalul narațiunii radical metamorfozate.
Note
Vezi și Die letzte Welt
Legături externe Un articol despre roman (în franceză)
Categorie:Romane din 1960 Categorie:Romane în limba franceză Categorie:Lucrări în proză câștigătoare ale Prix Goncourt Categorie:Publius Ovidius Naso în cultura populară Categorie:Romane românești Categorie:Tomis în cultura populară