Haralamb George Lecca (), cunoscut și sub numele de Haralamb Leca, Har. Lecca, sau Haralambie Lecca, a fost un poet, dramaturg și traducător român. A aparținut unei familii de clasă superioară, fiind nepotul artistului Constantin Lecca și fratele genealogistului Octav George Lecca, precum și nepot și rival al scriitorului Ion Luca Caragiale. A avut o tinerețe neliniștită, în care, pentru o vreme, a studiat medicina și dreptul, ajungând și subofițer în Forțele Terestre ale Armatei Române. A debutat în literatură sub îndrumarea lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, care, în viața privată, l-a angajat pe Lecca ca medium. Primele sale lucrări, în poezie, au fost, adesea extrem de macabre, dovedind familiaritatea sa cu literatura franceză a secolului al XIX-lea și sugerând o vagă afiliere cu Simbolismul. Colaborator al societății Junimea, apoi al aripilor sale disidente, Lecca nu s-a alăturat niciodată Mișcării Simboliste, aflate la început de drum, și și-a petrecut viața într-o relativă izolare de toate cercurile literare.
Poezia lui Lecca, recunoscută ca fiind formal realizată în contextul său, i-a adus premii literare din partea Academiei Române, dar, ulterior, a fost respinsă de critici, ce au considerat-o ca fiind lipsită de inspirație și, în cele din urmă, nesemnificativă. Ca dramaturg, Lecca și-a impresionat contemporanii. Tragicomediile sale, care înclină spre Naturalism și Teatru Politic, au fost în culmea modei în perioada 1898–1908 (lucrările lui fiind promovate și de un grup influent, al acelor vremuri, ce îi includea pe Aristide Demetriade, Aristizza Romanescu, Velimir Maximilian și Constantin Nottara). Ca dramaturg, și-a îmbogățit repertoriul cu numeroase traduceri, începând cu dramele în versuri ale lui William Shakespeare. Această muncă l-a determinat, ca ulterior, să contribuie la traduceri de proză vest-europeană, care i-au fost prolifice carierei sale. Lecca a lucrat direct cu actorii, în calitate de regizor al pieselor sale și ale altora, și uneori chiar a preluat roluri pe scenă. Atât propria sa interpretare, cât și insistența sa asupra metodei actoricești folosite de alții au fost adesea repudiate sau ridiculizate.
Conflictele sale cu actorii, dar și cu directorii teatrelor, au dus la concedierea sa de la Teatrul Național din Iași, apoi la exilarea sa și de la Teatrul Național din București, acesta fiind nevoit să își caute de lucru la companii de teatru private. La începutul anilor 1910, a adunat și poeme în proză, producând totodată memorii și eseuri care îi subliniau ideile despre societate și drama creștină. Contribuția sa la scenaristică, deși era la început, a fost umbrită de dezvăluirile privind plagiatul lui Caragiale. A devenit veteran al celui de-Al Doilea Război Balcanic, ca ulterior să lupte și în Primul Război Mondial. Lecca a murit la scurt timp după încheierea acestuia, în urma unei bătălii pierdute cu paralizia. Fusese în mare parte uitat ca scriitor și era ridiculizat de moderniști, chiar dacă piesele sale au continuat să fie jucate până în anii 1930.
Biografie
Tinerețe Născut la Caracal, părinții lui au fost George (sau Gheorghe) Lecca și Zoe Lecca (n. Mănăstireanu sau Mănăstiriceanu), iar bunicul său a fost pictorul și jurnalistul Constantin Lecca.Mircea Popa, "Lecca Haralamb", in Aurel Sasu (ed.), Dicționarul biografic al literaturii române, vol. I, Pitești: Editura Paralela 45, 2004, pp. 842–843. Familia aparținea nobilimii boierești și, conform legendei acesteia, a fost înființată în Roma Antică de Publius Porcius Laeca. Rădăcinile lor ar putea duce și în Bulgaria bizantină și la Baronia Gritzena. În Țara Românească, patriarhul familiei ar fi fost Aga Leca Racotă, aghiotant al domnului Mihai Viteazul și, posibil, chiar cumnat al domnului Țării Românești. Descendentul său direct, armașul Radu Lecca, a emigrat la Corona (Brașov) în 1730, unde s-a născut nepotul său, pictorul (ce avea să devină, mai târziu, bunicul lui H.G. Lecca).
Unchii lui Haralamb, stabiliți în Oltenia, erau Constantin Lecca Jr., funcționar și membru al Adunării Deputaților, și Grigore, militar de carieră, acesta era rudă foarte îndepărtată cu Dimitrie Lecca, care a deținut funcții importante în Principatele Unite și Regatul României. Mătușa sa, Cleopatra, a fost căsătorită cu colonelul Grigore Poenaru, nepotul polimatului Petrache Poenaru. Ea a fost, de asemenea, verișoară maternă a dramaturgului Ion Luca Caragiale și, pentru o vreme, iubita poetului Mihai Eminescu. Tatăl lui Haralamb, George Lecca, cavaler, luptase cu îndârjire în Războiul de Independență al României — acesta fiind contextul pentru cel puțin o poezie a fiului său. Dintr-o căsătorie ulterioară, a avut un băiat mult mai tânăr, magistratul Octav George Lecca, ulterior faimos pe plan local ca genealogist, heraldist și antropolog, și o fată, Elvira Yga Lecca.
Haralamb Lecca a fost oltean și romanațean prin naștere, opera sa fiind uneori inclusă în antologii regionaliste. Totuși, așa cum a remarcat savantul oltean C.D. Fortunescu, aceasta a fost o exagerare. Lecca, susține el, „nu datorează nimic acestei regiuni, [...] doar întâmplarea nașterii sale aici sau o scurtă perioadă din copilărie l-a pus vreodată în contact cu noi”. Din 1880, Haralamb a fost trecut printre internii Institutului Pontbriant–Schewitz din București, în aceeași clasă cu actorul Ion Livescu,George Potra, Din Bucureștii de ieri, vol. II, Editura științifică și enciclopedică, București, 1990, pp. 55, 65. dar mai târziu a terminat școala primară în orașul său natal, Caracal, după asta, a urmat cursurile Liceului Cantemir din București, dar a terminat liceul la Craiova.Mircea Popa, „Lecca Haralamb”, în Aurel Sasu (ed.), Dicționarul biografic al literaturii române, vol. I, Pitești: Editura Paralela 45, 2004, pp. 842–843. Sublocotenent, în rezervă, în Regimentul 6 Artilerie, este posibil să fi avut și o perioadă de funcționar în cadrul Ministerului de Finanțe. În 1897, a studiat medicina la Universitatea din Paris (ceea ce l-a inspirat să scrie poezii despre disecție), dar s-a întors pentru a se înscrie la Universitatea din București, unde a studiat dreptul. Totuși, se pare că în ianuarie 1901 studia literele la Universitatea Liberă din Bruxelles. A absolvit facultatea de drept din București, dar numai după o lungă pauză, și se pare că deținea atât o diplomă de doctor în medicină, cât și un doctorat în litere.
Debutul simbolist și cercul Hașdeu În timp ce era încă la Paris, Revista Nouă a lui Bogdan Petriceicu Hașdeu a publicat primul poem al lui Lecca, „În cimitir”,Mircea Popa, "Lecca Haralamb", in Aurel Sasu (ed.), Dicționarul biografic al literaturii române, Vol. I, pp. 842–843. Pitești: Editura Paralela 45, 2004. și i-a acordat lui Lecca premiul literar anual. Conform lui Nicolae Iorga, „fecunditatea poetică” a lui Lecca a preluat curând controlul, transformând revista respectivă, mai degrabă, într-o tribună literară, decât organul științific conceput de Hașdeu. În continuare, Lecca, editorialist literar ocazional la Adevărul, Simona Chițan, "Ieri și azi: Literarul, prin filele vremii", in Adevărul Literar și Artistic, April 19, 2011 a devenit, din 1894, unul dintre principalii contribuitori la Vatra lui Ioan Slavici și, din 1899, la cotidianul lui Aurel Popovici, MinervaZ. Ornea, Sămănătorismul, București: Editura Fundației Culturale Române, 1998, pp. 29, 37–39. , opera sa aparând și în Literatură și Artă Română, a celor doi scriitori, N. Petrașcu și DC Ascanio. La vremea respectivă, Lecca traducea din Enoch Arden de Tennyson, dintr-o versiune franceză. Aceasta a fost tipărită în 1896, și a fost urmată, la scurt timp, de versuri alese de Carmen Sylva, regina vorbitoare de limbă germană a României.
Colecțiile sale de poezie, cunoscute în general prin titluri numerotate, au început în 1896 cu Prima, prefațată de Hasdeu. La fel ca în următoarele ( Cinci poeme, 1897; Secunda, 1898; Sexta, 1901; Octava, 1904; A noua, 1904), aceasta a prezentat influențe puternice din partea scriitorilor francezi, în special a lui François Coppée și a altor simboliști.Mircea Popa, "Lecca Haralamb", in Aurel Sasu (ed.), Dicționarul biografic al literaturii române, vol. I, Pitești: Editura Paralela 45, 2004, pp. 842–843. Conform lui George Călinescu, aceste lucrări conțineau versuri „interpretate odios” după modele franceze și cu numeroase „trivialități”. Filosoful Mihail Iorgulescu, „singurul om care l-a plâns [pe Lecca]”, constată, de asemenea, că în poezia sa lirică, Lecca a rămas epic și melodramatic, ceea ce a învechit opera sa poetică, „odată ce decorul care o conținea, s-a destrămat”. În mod similar, Henric Sanielevici afirmă că acesta avea „toate calitățile pe care le-ai putea dobândi lucrând în cabinete”. Adrian Jicu, "Un model de critică științifică: H. Sanielevici", in Cultura, Nr. 70, May 2007 Totuși, jurnalistul Mihail Mora l-a apărat pe Lecca împotriva acuzațiilor că nu ar avea suflet poetic, sugerând că „obiectivitatea” și precizia sa lirică au fost studiate și alternate cu „izbucniri sentimentale”. După cum scrie critica și teatrologa Rodica Florea, Lecca avea într-adevăr o „nuanță exotică” și o preferință pentru standardele versurilor simboliste, dar în general „exterior, lipsit de semnificație”. Poezia sa s-a remarcat prin „detaliile fiziologice” și „sadismul interminabil”, Lecca „insistând fără menajamente [...] să schițeze portrete hidoase, terifiante sau jalnice”, pe „durosuri” (mirosuri), „cancer”, „puroi și pansamente fetide”.
Lecca a atins o calitate tehnică superioară în ceea ce privește metrica („impecabil”, conform lui Mora), dar chiar și priceperea sa a fost criticată de Iorga, care a remarcat că Lecca „nu avea nimic cu care să ne surprindă în rimele sau ritmurile sale”. Lecca a fost apreciat de critici în contextul anilor 1890, câștigând Premiul V. Adamachi al Academiei Române în 1898,Mircea Popa, "Lecca Haralamb", in Aurel Sasu (ed.), Dicționarul biografic al literaturii române, vol. I, Pitești: Editura Paralela 45, 2004, pp. 842–843. și o medalie Bene Merenti, conferită de M.S. Regele Carol I, în 1899. Deși Ilarie Chendi a protestat împotriva „inspirației demente” a lui Lecca, el și-a nuanțat verdictul insistând că aceasta era totuși inspirația unui „artist rafinat”. Inspirând la rândul lor autori precum Alexandru Toma, poeziile lui Lecca au fost foarte apreciate de Hașdeu. Deși, inițial, l-a respins pe Lecca ca pe un simplu „imitator”, l-a primit în salonul său, la Editura Socec, unde Lecca i-a întâlnit pe Radu D. Rosetti, Cincinat Pavelescu, Ludovic Dauș și pe Gheorghe Ionescu-Gion.
După cum relatează Rosetti, Lecca a fost o vreme angajat ca jurnalist permanent la Gazeta Poporului, în timp ce el însuși lucra la Țara. Cei doi își făceau glume folosind notițe și epigrame în ziarul fiecăruia. Lecca a fost, de asemenea, un desenator amator, contribuind cu 89 de viniete la propria sa Octava, dintre care 18 au fost copiate de la alți artiști. El și Hașdeu împărtășeau această preocupare, precum și pasiunea pentru ocultism, spiritism și mediumism. Lecca intra în transă, încercând să-i deseneze lui Hașdeu „adevărata față a lui Hristos”. În timpul unor astfel de ședințe spiritiste, la care participa și poetul, Hașdeu a fost inspirat să-și construiască castelul nebuniei în Câmpina, unde a expus ulterior o fotografie de grup cu Lecca, Rosetti și Ovid Densusianu. În ianuarie 1899, când Hașdeu și-a creat „Societatea Presei”, un sindicat de scriitori de pionierat, Lecca, Ascanio și Chendi s-au numărat printre membrii fondatori. Cassian Maria Spiridon, "Secolul breslei scriitoricești", in Convorbiri Literare, July 2012