Ultimul tango la Paris (; ) este un film dramatic erotic din 1972, regizat de Bernardo Bertolucci. În rolurile principale sunt Marlon Brando, Maria Schneider și Jean-Pierre Léaud și interpretează rolul unui american rămas văduv de curând care începe o relație sexuală anonimă cu o tânără pariziană.
Filmul a avut premiera la Festivalul de Film de la New York pe 14 octombrie 1972 și a încasat 36 de milioane de dolari la lansarea sa în cinematografele din SUA, devenind al șaptelea film cu cele mai mari încasări din 1973. Portretizarea crudă a violului și a tulburărilor emoționale din film a provocat la controverse internaționale și a atras diverse niveluri de cenzură guvernamentală în diferite jurisdicții. La lansarea în Statele Unite, Motion Picture Association i-a acordat filmului o clasificare X. United Artists Classics a lansat o versiune cu clasificare R în 1981. În 1997, după ce filmul a devenit parte a cinematecii Metro-Goldwyn-Mayer, filmul a fost reclasificat ca NC-17.
Rezumat
Paul, un hotelier american de vârstă mijlocie, este devastat de sinuciderea soției sale, Rosa. În timp ce încearcă să-și revină, întâlnește întâmplător o tânără pariziană logodită, Jeanne, într-un apartament pe care amândoi vor să-l închirieze. Paul obține apartamentul după ce cei doi încep acolo o relație sexuală anonimă. El insistă ca între ei să nu se dezvăluie nicio informație personală, nici măcar numele, ceea ce o tulbură profund pe Jeanne.
La un moment dat, relația lor devine violentă: Paul o agresează sexual. Cu toate acestea, Jeanne îi mărturisește că, deși ar vrea să plece, nu reușește să o facă. Legătura lor continuă o vreme, până când Paul decide brusc să o părăsească, iar Jeanne descoperă că el a plecat din apartament fără nicio explicație, luându-și toate lucrurile.
După ce participă la priveghiul soției sale, Paul o reîntâlnește întâmplător pe Jeanne pe stradă și îi spune că dorește să reia relația. Începe să-i povestească despre moartea soției și despre viața sa, ducând-o într-un bar de tango, unde continuă să-i dezvăluie detalii personale. Pierderea anonimatului o dezamăgește pe Jeanne, care îi spune că nu mai vrea să-l vadă.
Refuzând să accepte despărțirea, Paul o urmărește pe Jeanne pe străzile Parisului, în ciuda rugăminților și amenințărilor ei că va chema poliția. Ajungând la blocul unde locuiește cu mama ei, Paul pătrunde cu forța în apartament. O confruntă și, în timp ce o acuză că l-a părăsit, îi declară dragostea și insistă să afle cum o cheamă. Jeanne scoate o armă dintr-un sertar, îi spune numele ei și îl împușcă. Grav rănit, Paul se clatină până pe balcon și se prăbușește.
În timp ce el moare, Jeanne, într-o stare de șoc, murmură că Paul a fost doar un străin care a încercat să o violeze și că nu știa cine era, de parcă s-ar pregăti să dea declarații în fața poliției. miniatura|Ilustrație: Jeanne din Ultimul tango la Paris
Distribuție
Marlon Brando ca Paul, un hotelier american văduv Maria Schneider ca Jeanne, o tânără pariziană Jean-Pierre Léaud ca Thomas, regizor de film și logodnicul lui Jeanne Maria Michi ca mama Rosei Massimo Girotti ca Marcel, fostul iubit al lui Jeanne Giovanna Galletti ca prostituată, o veche cunoștință a Rosei Catherine Allégret în rolul lui Catherine, menajeră la hotelul condus de Paul și Rosa Gitt Magrini ca mama lui Jeanne Luce Marquand ca Olimpia, fosta înrgijitoare a lui Jeanne Dan Diament ca sunetistul TV Catherine Sola Mauro Marchetti în rol de cameraman Peter Schommer ca asistent de cameraman Catherine Breillat ca Mouchette, croitoreasă Marie-Hélène Breillat ca Monique, croitoreasă Darling Légitimus Veronica Lazăr ca Rosa, soția decedată a lui Paul Armand Abplanalp în rolul de client al unei prostituate Rachel Kesterber în rolul lui Christine Ramón Mendizábal ca dirijorul orchestrei de tango Mimi Pinson ca președintele juriului de tango Gérard Lepennec Stéphane Koziak Michel Delahaye (scene cenzurate) ca vânzător de Biblii Laura Betti (scene cenzurate) ca dra. Blandish Jean-Luc Bideau (scene cenzurate) căpitanul Gianni Pulone (scene cenzurate) Franca Sciutto (scene cenzurate)
Producție Bernardo Bertolucci a conceput filmul inspirându-se din propriile sale fantezii sexuale. El mărturisea că visase odată să întâlnească pe stradă o femeie frumoasă, necunoscută, cu care să întrețină relații sexuale fără să afle vreodată cine este ea. Scenariul a fost scris de Bertolucci împreună cu Franco Arcalli și Agnès Varda (care a contribuit cu dialoguri suplimentare). Ulterior, povestea a fost adaptată într-un roman de Robert Alley. Regia filmului i-a revenit lui Bertolucci, iar imaginea a fost semnată de Vittorio Storaro.
Inițial, Bertolucci intenționa să-i distribuie în rolurile principale pe Dominique Sanda, care contribuise la dezvoltarea ideii filmului, și pe Jean-Louis Trintignant. Trintignant a refuzat rolul, iar după ce Marlon Brando a acceptat să joace, Sanda, rămasă însărcinată, a decis să se retragă din proiect. Brando a negociat un procent din încasările filmului, câștigând, potrivit estimărilor, aproximativ 3 milioane de dolari.
Maria Schneider a declarat, într-un interviu din 2001, că în versiunea inițială a scenariului, rolul ei fusese conceput pentru a fi interpretat de un băiat.
Pasionat de artă, Bertolucci s-a inspirat din lucrările artistului britanic de origine irlandeză Francis Bacon pentru realizarea secvenței de deschidere, în care apar genericul și echipa de producție. La rândul său, artistul american Andy Warhol a susținut că Ultimul tango la Paris a fost inspirat de propriul său film, Blue Movie, lansat în 1969, cu câțiva ani înainte. miniatura|Podul Bir-Hakeim din Paris, unde s-au filmat numeroase scene
Scena violului Filmul include o scenă controversată în care Paul o violează anal pe Jeanne, folosind unt ca lubrifiant. Deși scena a fost simulată, Maria Schneider a declarat că aceasta a avut un impact profund negativ asupra ei. Într-un interviu din 2006, actrița a dezvăluit că ideea folosirii untului nu figura în scenariul original și că reacția ei a fost una de furie: „Când mi-au spus, am avut o izbucnire de furie. Am aruncat totul. Și nimeni nu are dreptul să forțeze pe cineva să facă ceva ce nu este prevăzut în scenariu. Dar nu știam asta. Eram prea tânără”. În 2007, Schneider a vorbit din nou despre acea scenă, evocând sentimentul profund de umilință sexuală pe care l-a trăit:
„Am simțit că am fost violată – atât de Marlon, cât și de Bertolucci. După scenă, Marlon nu mi-a cerut iertare și nu m-a consolat. Din fericire, era doar o singură dublă. Eram atât de furioasă. Simțeam că nimeni nu m-a protejat. A fost un abuz, iar Bertolucci, în calitate de regizor, ar fi trebuit să fie responsabil.”
Schneider a adăugat că, deși actul sexual nu a fost real, impactul psihologic a fost unul devastator, accentuat de lipsa consimțământului informat și de presiunea la care a fost supusă, la doar 19 ani. Aceste declarații au alimentat numeroase controverse legate de etica regizorală și tratamentul actrițelor în industria cinematografică. Dar în același interviu, ea a și glumit pe tema asta, menționând că plăcerile ei din acele zile erau foarte simple.
În 2011, Bernardo Bertolucci a respins acuzația că i-ar fi „furat tinerețea” Mariei Schneider, care avea doar 19 ani la momentul filmărilor, afirmând: „Fata nu era suficient de matură pentru a înțelege ce se întâmplă”. Deși Schneider a rămas prietenă cu Marlon Brando până la moartea acestuia, în 2004, ea nu s-a împăcat niciodată cu Bertolucci. Actrița a susținut că atât Brando, cât și Bertolucci „au făcut o avere” de pe urma filmului, în timp ce ea a fost plătită foarte puțin. Maria Schneider a murit în 2011.
În februarie 2013, Bertolucci a vorbit din nou despre impactul filmului asupra lui Schneider, într-un interviu acordat emisiunii olandeze College Tour. El a recunoscut că, deși scena violului se afla în scenariu, detaliul folosirii untului ca lubrifiant a fost improvizat în ziua filmării, fără știrea actriței. Bertolucci a declarat: „Mă simt vinovat, dar nu regret”."Bernardo Bertolucci" , Dutch College Tour, NTR, 2 February 2013,
Ulterior, în septembrie 2013, cu ocazia unei retrospective organizate de Cinémathèque Française, Bertolucci a reiterat că scena era prevăzută în scenariu, însă utilizarea untului nu fusese planificată. El a explicat că el și Brando „au decis să nu-i spună nimic Mariei pentru a obține o reacție mai autentică”.
În noiembrie 2016, o variantă ușor diferită a interviului acordat de Bernardo Bertolucci în 2013 în cadrul emisiunii College Tour a fost încărcată pe YouTube de organizația non-profit spaniolă El Mundo de Alycia, cu ocazia Zilei Internaționale pentru Eliminarea Violenței asupra Femeilor. Clipul era însoțit de o declarație în care se afirma că scena „a abuzat-o pe [Schneider] din punct de vedere psihologic și, cine știe dacă și fizic...”.
Această versiune a interviului a atras rapid atenția publicului, în special după ce scenaristul Yahoo! Movies, Tom Butler, a publicat un articol pe această temă. Urmarea a fost un val de reacții publice: mai multe celebrități au condamnat atât filmul, cât și comportamentul lui Bertolucci, iar diverse publicații au relatat eronat că regizorul ar fi mărturisit că Schneider a fost violată pe platourile de filmare. Aceste acuzații l-au determinat pe Bertolucci să emită o declarație oficială, în care a precizat că scena a fost simulat filmată și nu a implicat un act sexual real.
Bertolucci a mai dezvăluit că filmase inițial o scenă în care apăreau organele genitale ale lui Marlon Brando, dar în 1973 a explicat motivul pentru care a tăiat-o: „M-am identificat atât de mult cu Brando, încât am eliminat-o din rușine. Să-l arăt gol ar fi fost ca și cum m-aș fi expus pe mine însumi”. Maria Schneider a declarat într-un interviu că „Marlon a spus că s-a simțit violat și manipulat de acel moment, iar el avea 48 de ani. Și era Marlon Brando!”. Ca și Schneider, Brando a confirmat că scena sexuală a fost simulată. Cu toate acestea, Brando a refuzat să mai vorbească cu Bertolucci timp de 15 ani după încheierea filmărilor.
Bertolucci a comentat ulterior:
„Marlon era un om foarte sensibil, deși unii ar putea spune că era capricios. După încheierea filmărilor la Ultimul tango la Paris, nu mi-a mai vorbit timp de 15 ani. A fost o tăcere dureroasă pentru mine, fiindcă l-am iubit enorm. Cred că s-a simțit trădat, poate pentru că l-am expus prea mult, poate pentru că l-am pus într-o poziție vulnerabilă, inclusiv față de sine însuși.”
Bertolucci a susținut constant că, deși scena violului a fost simulată, el a regretat lipsa de transparență față de Schneider în privința unor detalii, însă a insistat că nu a existat niciun act sexual real. Totodată, regizorul a recunoscut că filmul a lăsat urme adânci asupra tuturor celor implicați, mai ales asupra tinerei actrițe.
Inflența lui Francis Bacon Creditele de început ale filmului includ două lucrări semnate de Francis Bacon: Dublu portret al lui Lucian Freud și Frank Auerbach și Studiu pentru un portret al lui Isabel Rawsthorne. Paleta cromatică utilizată în film a fost influențată de picturile lui Bacon. În perioada premergătoare filmărilor, Bernardo Bertolucci a vizitat frecvent o expoziție dedicată lui Bacon la Grand Palais din Paris, declarând ulterior că lumina și culorile din tablourile artistului îi evocau atmosfera Parisului pe timp de iarnă.
Stilul expresionist al lui Bacon reda pielea umană asemenea cărnii crude, inspirația acestuia provenind adesea din imagini cu carne expusă în vitrinele măcelăriilor sau din boli ale pielii.
Directorul de imagine Vittorio Storaro, care colaborase anterior cu Bertolucci la filmul Conformistul, era cunoscut pentru folosirea unei nuanțe albăstrii distinctive în lucrările sale.