Beniamin Netanyahu un om politic israelian, din 29 decembrie 2022 prim-ministru al Israelului [https://lphinfo.com/la-composition-du-37e-gouvernement-de-letat-disrael-avec-actualisation/ Noua administrație israeliană, 29 decembrie 2022, Actualité juive în fruntea unei coaliții de centru-dreapta-extremă dreapta. În trecut a mai condus cinci guverne – în perioada 18 iunie 1996 - 6 iulie 1999, când a fost cel mai tânăr și al nouălea premier din istoria Israelului, apoi din nou între anii 2009 și 2021: din data de și, din nou, din martie 2013 în fruntea unor guverne de coaliție de centru-dreapta, în 2019 la conducerea unui guvern de tranziție, în 2020–2021 în fruntea unei coaliții paritare de centru-dreapta-stânga și în martie-iunie 2021 în fruntea unui guvern de tranziție Netanyahu a mai fost, în trecut, ministru de externe (1998 și 2002-2003, 2012-2013, 2015-2019), ministru al apărării și ministru de finanțe (2003-2005).

Deputat în Knesset din partea partidului conservator Likud din anul 1996, el este liderul acestui partid (din 2005, între 2012 și 2015 lider al blocului Likud Beitenu). Este decanul deputaților din Knesset. A mai fost în trecut șef al opoziției parlamentare din aprilie 2006 până în martie 2009 și din iunie 2021 până în decembrie 2022. La alegerile parlamentare din 1 noiembrie 2022, tabăra de dreapta și partidul Likud, rămas cel mai mare din Israel, au repurtat o victorie care a permis revenirea sa la putere. Netanyahu este prim-ministrul care a întrunit cei mai mulți ani de guvernare din istoria Israelului, întrecându-l la aceasta pe David Ben Gurion.

Evenimentele politice centrale din cursul guvernării sale includ semnarea acordului asupra orașului Hebron și acordul de la Wye cu Autoritatea Națională Palestiniană, iar mai târziu, în 2018, transferarea ambasadei S.U.A la Ierusalim și semnarea acordurilor de normalizare a relațiilor cu Emiratele Arabe Unite, Bahrein, Marocul și Sudanul în cadrul Acordurilor Abraham, mediate de administrația americană Donald Trump, „revoluția juridică” inițiată în 2023 și menită să schimbe atribuțiile Tribunalului Suprem și ale consilierului juridic al guvernului și apoi fiascoul reprezentat de atacul surpriză și măcelul din 7 octombrie 2023 lansate de organizația islamistă palestiniană Hamas împotriva localităților și a bazelor militare israeliene din apropierea graniței cu Fâșia Gaza, paralel cu atacurile cu rachete ale acestei organizații asupra teritoriului Israelului, criza ostaticilor israelieni răpiți de Hamas în Fâșia Gaza și Războiul împotriva Hamasului, care din octombrie 2023 s-a extins pe mai multe fronturi - cu participarea organizației islamiste șiite Hezbollah din Liban, a Iranului, a regimului Huttilor din Yemen și, în măsură mai restrânsă, a unor grupuri armate islamiste din Siria, din Irak și din Cisiordania. Războiul prelungit în Fâșia Gaza, care a produs mari distrugeri și pierderi omenești, a dus la masive proteste de masă și guvernamentale și sancțiuni pe plan internațional împotriva Israelului.

Înainte de 2023, în timpul guvernelor conduse de Netanyahu s-au desfășurat acțiuni defensive, ofensive și preventive împotriva amenințării militare și nucleare a Iranului și a sateliților săi, operațiunile Pilonul Apărării, Stânca trainică și Straja zidurilor, ca răspuns la acte de teroare provenite din Fâșia Gaza, precum și o încercare prelungită prin medierea Qatarului de a finanța aparatul administrativ al Hamasului din Fâșia Gaza în scopul restrângerii primejdiei actelor teroriste.

În dimineața zilei de 28 februarie 2026, Statele Unite și Israelul au lansat cu aviațiile lor militare Operațiunea „Furia epică”, numită în Israel „Răgetul leului”, pentru a ataca preventiv Iranul. Lovitura de deschidere a operațiunii i-a ucis pe Conducătorul Suprem al Iranului, Ali Khamenei, precum și pe ministrul apărării și comandanți superiori ai Gărzilor Revoluționare și ai armatei iraniene. Ambele armate și-au continuat bombardamentele în zilele următoare, iar Iranul a răspuns cu tiruri de rachete balistice asupra Israelului, asupra bazelor militare americane în regiune, și a statelor din Golful Persic (Golful Arab). După un timp la ostilități s-au alăturat forțele Hezbollah din Liban, care au atacat Israelul cu proiectile, drone și rachete, inclusiv balistice. Armata israeliană a replicat cu bombardamente extinse în zonele controlate de Hezbollah în Liban.

Alte evenimente însemnate cu care s-a măsurat administrația Netanyahu au fost mișcarea de protest social din Israel în 2011, acordul de eliberare a numeroși deținuți palestinieni implicați în acte de violență și teroare, în schimbul eliberării soldatului Ghilad Shalit, tot în 2011, precum și pandemia de COVID-19 din 2020-2022. Ca ministru de finanțe în 2003-2005, Netanyahu a condus reforme semnificative în economia israeliană, printre care promovarea privatizărilor, reducerea impozitelor și micșorarea subvențiilor din partea Asigurării Naționale.

Biografie Familia, copilăria și adolescența în Israel și S.U.A

S-a născut la Tel Aviv în 21 octombrie 1949 ca al doilea copil dintre cei trei fii ai cuplului Tzila și Bentzion Netanyahu. Bunicul său din partea tatălui, Nathan Milikowski, a fost un rabin, profesor și fermier evreu originar din Lituania, care s-a stabilit în Palestina în anul 1920. El a condus o școală la Tzfat, apoi a fost unul dintre primii locuitori ai cartierului evreiesc Beit Hakerem din Ierusalim; de asemenea, a practicat horticultura și a dirijat o fermă de vite și păsări la Herzliya. Și el, ca și fiul său, Bentzion, a fost activ în mișcarea sionistă revizionistă. Tatăl, Bentzion Netanyahu, istoric (născut Bentzion Milikowski la Varșovia în iunie 1910), este un cunoscut cercetător al istoriei evreilor și a fost secretar personal al lui Zeev Jabotinski, fondatorul curentului sionist revizionist, în ultimii ani de viață ai acestuia în exil la New York. Bentzion Netanyahu a fost unul dintre redactorii Enciclopediei Ebraice, publicată în Israel, și a fost profesor la Universitatea Cornell din S.U.A. Mama, Tzila, s-a născut Tzila (sau Cela) Segal în 1912, în așezarea evreiască Petah Tikva, în Palestina sub dominație otomană într-o familie de evrei originari din Lituania.

Binyamin Netanyahu a copilărit la Ierusalim. A trăit apoi, în ultimii ani ai deceniului 6 și în anii 60 ai secolului trecut, alternativ în Israel și în S.U.A., unde tatăl său a devenit profesor universitar. În anii 1963 și 1967 a locuit în Cheltenham, periferie a orașului Philadelphia, unde a învățat la liceu și a fost activ în clubul „Debate”.

Studiile, serviciul militar și începuturile carierei

După terminarea studiilor liceale, Binyamin Netanyahu a revenit în Israel pentru a satisface serviciul militar. A servit ca luptător și comandant în forțele speciale de comando Sayeret Matkal. În această calitate a participat în 8 mai 1972 la operația de salvare a pasagerilor avionului companiei belgiene „Sabena” ce fusesese răpit de militanți arabi palestineni și adus pe aeroportul Lod în Israel. În această acțiune, comandată de către Ehud Barak, comandantul de atunci al forțelor de comando, Netanyahu a fost rănit de un glonț scăpat din arma unuia din colegii săi.

Eliberându-se din armată cu gradul de căpitan, Netanyahu a plecat iarăși în Statele Unite, unde a studiat și a obținut licența în arhitectură și titlul de master în business management la Institutul Tehnologic Massachussetts MIT. De asemenea, a obținut masteratul în științe politice al Universității Harvard.

După încheierea studiilor universitare, a lucrat la compania de consilieri în afaceri Boston Consulting Group. În acea perioadă și-a schimbat, o vreme, numele de familie în Nitai (nume ce servise în trecut drept pseudonim tatălui său la semnarea unor articole). Întrebat în legătură cu aceasta după trecerea multor ani, Netanyahu a explicat că a procedat astfel deoarece, în mediul de expresie anglo-saxonă neebraic în care a lucrat, Nitai era un nume mai ușor de pronunțat.

La izbucnirea Războiului de Yom Kippur în octombrie 1973, Netanyahu s-a întors în patrie pentru a lua parte la lupte, iar după încheierea ostilităților s-a întors în Statele Unite.

În anul 1976, fratele său mai mare, Yonatan Netanyahu, devenit comandant al comandoului Sayeret Matkal, a fost ucis în cursul Operațiunii Entebbe de salvare a ostaticilor israelieni și evrei de pe avionul Air France ce fusese răpit și silit să aterizeze în Uganda de către un grup de militanți extremiști arabi și germani aflați în slujba organizației arabe Frontul Popular de Eliberare a Palestinei.

Întors în Israel în 1978, Binyamin Netanyahu a lucrat ca responsabil cu marketingul la compania locală de mobile „Rim”. Între anii 1978 și 1980 a stat în fruntea Institutului „Yonatan” de cercetare a terorismului și a organizat mai multe simpozioane internaționale pe această temă. În acest cadru a făcut cunoștință cu un număr de politicieni, printre care profesorul Moshe Arens, care l-au introdus în milieul politic.

Activitatea diplomatică După numirea lui Moshe Arens ca ambasador al Israelului la Washington, Netanyahu a devenit colaborator apropiat al acestuia ca șef adjunct al misiunii diplomatice în anii 1982 - 1984. Între anii 1984 și 1988 a îndeplinit funcția de ambasador al Israelului la ONU și s-a distins prin expunerile sale elocvente în fața mediei din lume.

De la ministerul de externe la conducerea partidului Likud 250px|miniatura|stanga|Binyamin Netanyahu și Sorin Hershko (Herșcu), un soldat israelian originar din România, rănit grav în Operațiunea Entebbe din 1976 În preajma alegerilor parlamentare din 1988 Netanyahu s-a întors în Israel și s-a alăturat partidului de centru-dreapta Likud. Ca unul dintre favoriți în alegerile interne preliminare din partid, el a fost ales în al 12-lea Knesset pe lista Likudului și numit ministru adjunct de externe, pe lângă titularul ministerului, Moshe Arens, iar ulterior David Levy.

Cu acesta din urmă, care se distinsese mai ales ca activist de partid și sindical, s-a înțeles mai puțin bine și între cei doi au apărut atunci primele semne de rivalitate. După ce a participat la delegația condusă de premierul israelian Itzhak Shamir la convorbirile de pace de la Madrid din 1991, a abandonat ministerul de externe pentru o funcție creată pentru el, cea de ministru adjunct pe lângă cabinetul prim-ministrului.

După înfrângerea Likudului în alegerile parlamentare de la începutul anului 1992 și după retragerea lui Itzhak Shamir în 1993, Netanyahu a fost ales cu mare majoritate ca lider al acestui partid, învingându-i pe ceilalți candidați – David Levi, Beni Beghin și Moshe Katzav.

În cursul confruntării pentru conducerea partidului a fost lansată în mass-media povestea existenței unei casete video în care Netanyahu ar fi fost văzut înșelându-și actuala soție cu o psihologă care lucrase în echipa sa de relații publice. Apărând de îndată la televiziune, el și-a recunoscut vina, și-a exprimat părerea de rău și a acuzat fără să pronunțe explicit nume „un fruntaș al Likudului, înconjurat de criminali”, că ar fi pus la cale o încercare de șantaj contra sa. Aluzia, care s-a înțeles ca referindu-se la rivalul său în partid, David Levi, și la sprijinitorii acestuia, a dus la adâncirea ostilității dintre cei doi politicieni. În cele din urmă nu s-a găsit o asemenea casetă, iar mai târziu Netanyahu a cerut scuze pentru aluziile la adresa lui David Levi.