Ludovic al II-lea de Bourbon

Ludovic al II-lea de Bourbon a fost duce de Bourbon între 1356 și 1410, baron de Combrailles în 1388 și conte de Forez prin căsătorie.

Supranumit „Bunul Duce”, el a fost considerat de contemporanii săi drept modelul prințului ideal.

Biografie El a fost fiul lui (1311-1356), duce de Bourbon, și al Isabelei de Valois, fiica lui Carol de Valois. Sora sa, Ioana de Bourbon, s-a căsătorit cu viitorul rege Carol al V-lea, al cărui cumnat a devenit, iar ulterior a fost unchiul regelui Carol al VI-lea.

În 1356, regele Ioan al II-lea cel Bun l-a trimis să-l sprijine pe fiul său , numit locotenent al regelui în Languedoc, Auvergne, și Poitou.

La moartea tatălui său în bătălia de la Poitiers, el a primit funcția de Mare camerlan al Franței.

Ludovic și-a început faptele de arme sprijinind orașul Reims, asediat de Eduard al III-lea al Angliei în 1359. La scurt timp după aceea, a fost negociator al Tratatului de la Brétigny, apoi a devenit unul dintre ostaticii trimiși la Curtea Angliei în schimbul eliberării lui Ioan al II-lea cel Bun, care fusese luat prizonier la Poitiers. În timpul captivității sale, ducatul de Bourbon a fost condus de mama sa, Isabella de Valois.

Captivitatea și anarhia în Bourbonnais În absența ducelui, ducatul Bourbonnais s-a cufundat în haos. Companiile s-au instalat acolo și au răspândit teroarea, în timp ce seniorii, departe de a le combate, le-au lăsat mână liberă sau chiar au participat la jafurile lor.

Justiția a fost neputincioasă în fața acestor bande, iar „marele procuror al Bourbonnaisului”, un anume Huguenin Chauveau, nu a putut decât să consemneze fărădelegile comise de vasalii ducelui într-o lucrare pe care a numit-o Cartea Peloux.

Crearea Ordinului Scutului de Aur (1366) Ludovic al II-lea a fost eliberat abia în 1366. Când și-a regăsit ducatul Bourbonnais, autoritatea sa era, după cum s-a văzut, grav afectată de către companii și baroni. În loc să-i combată, el a ales să-i atragă de partea sa, fondând un ordin cavaleresc, Ordinul Scutului de Aur, precum și Ordinul Centurii Speranței, pentru a răsplăti pe principalii gentilomi din domeniile sale. Deviza ordinului era „Speranță”.

La Anul Nou 1367 a avut loc o sărbătoare care celebra întemeierea ordinului. Potrivit cronicarului Cabaret d'Orville, în acea zi a apărut la curtea ducală de la Moulins Huguenin Chauveau care, sperând să facă dreptate, i-a prezentat prințului Cartea Peloux. El a adăugat că, prin amenzile și alte confiscări pronunțate ca pedepse, ducele și-ar putea reface vistieria. Însă Ludovic a preferat să arunce lucrarea în foc și l-a acuzat, pe bună dreptate, pe „procurorul de Bourbonnais” că dorea să compromită nobilimea statelor sale. El a pronunțat astfel, de facto, amnistia pentru toate crimele comise de vasalii săi în timpul absenței.

Odată restabilită concordia între seniorii ducatului, armata ducală a reușit să zdrobească companiile în două campanii desfășurate în 1367 și 1368.

Unul dintre baronii turbulenți pe care i-a readus atunci în sfera sa de influență a fost prietenul său, puternicul senior Goussaut de Thoury, pe care l-a numit Mare Maestru de Hotel și pe care l-a scos de mai multe ori din încurcături judiciare.

Campaniile lui Carol al V-lea

El l-a secondat pe Carol al V-lea în timpul recuceririi teritoriilor cucerite de englezi. Urmând instrucțiunile regelui și ale lui , de a nu angaja o bătălie deschisă, ci de a duce un război de hărțuială, a reușit să cucerească aproximativ treizeci de fortărețe între 1369 și 1374, în Limousin, în Bretania și în .

Un armistițiu semnat în 1374 între Franța și Anglia i-a permis să învingă bande de mercenari pe teritoriul comitatului său, apoi a plecat în pentru a lupta împotriva maurilor. Însă regele Henric al II-lea de Trastamara, dorind să profite de prezența cruciaților pentru a ataca Portugalia, Ludovic a refuzat să continue expediția și s-a întors în Franța.

În 1378, Carol al V-lea l-a trimis să lupte împotriva lui în Normandia, unde a cucerit majoritatea fortărețelor acestuia.

Sub domnia lui Carol al VI-lea Unchiul preferat al regelui

După moartea lui Carol al V-lea, Bourbon a făcut parte din consiliul de regență al lui Carol al VI-lea. Prestigiul său militar și legăturile strânse care uneau casa de Bourbon cu dinastia de Valois au contribuit la transformarea acestui fidel slujitor al monarhiei într-un personaj central pe scena politică.

Influența sa asupra nepotului a fost foarte mare. L-a secondat strălucit timp de treizeci de ani, fie la conducerea armatelor regale, fie pe plan diplomatic. Ducele de Bourbonnais a fost unchiul pentru care Carol al VI-lea a avut cea mai mare afecțiune. Regele l-a văzut în mod constant pe „bunul duce”, care l-a însoțit în numeroase dintre deplasările sale. Bourbon a fost ascultat și respectat în cadrul Consiliului regelui, deși rareori a luat parte pentru o tabără sau alta. În aceasta, el a urmat linia tradițională a casei de Bourbon, aceea de sprijin fidel al monarhiei. Într-adevăr, fără sprijinul și generozitatea regală, veniturile modeste ale provinciei lor nu ar fi permis singure ducilor de Bourbonnais să ocupe o poziție atât de importantă în înalta sferă a regalității, chiar dacă erau asociați la aceasta prin sânge, ca descendenți direcți ai regelui Ludovic al IX-lea (Sfântul Ludovic).

Influența ducelui s-a resimțit în numeroase decizii simbolice regale. Astfel, pentru primul aniversar al urcării sale pe tron, tânărul suveran a ales ca emblemă cerbul zburător (sau cerbul înaripat), care era deja emblema Bourbonilor. El a distribuit, de asemenea, oamenilor de la curtea sa livreuri în culorile și cu deviza sa, tradiție engleză introdusă de Ludovic al II-lea de Bourbon, duce de Bourbonnais, conte de Forez, principe de Dombes ș.a.

Mai ales, atunci când în 1388 Carol al VI-lea a decis să guverneze prin el însuși, el a fost singurul dintre unchii săi care nu a căzut în dizgrație.

El a apărut chiar și în ochii „Marmouzilor”, care îl înconjurau și îl sfătuiau pe rege, ca „prințul ideal” (sau „modelul prinților”), slujitor al Statului, în opoziție cu seniorii ambițioși și gălăgioși, precum ducii de Burgundia și de Berry.

Campanii militare

El a luptat din nou împotriva englezilor în în 1385.

În 1390, la cererea republicii Genova, a condus Cruciada din Barbaria, o expediție împotriva regatului Tunisiei, care a pus asediu asupra orașului Mahdia. Campania s-a încheiat cu un semi-eșec, iar ducele, prin atitudinea sa arogantă față de cavaleri, și-a pierdut din popularitate.

Extinderea ducatului de Bourbon Micul ducat de Bourbon nu i-a permis unchiului matern al regelui să rivalizeze cu marile apanaje ale rivalilor săi, Berry și Burgundia.

Pentru a-și mări veniturile, el a sperat să anexeze ducatul de Auvergne, ceea ce l-a adus în concurență cu ducele de Berry. În anul 1400, nepotul său, Eduard al II-lea de Beaujeu, i-a lăsat moștenire Beaujolais-ul, râvnit și de Filip de Burgundia.

Politica în Mediterana orientală În ultima perioadă a domniei sale, Ludovic al II-lea a desfășurat o activitate politică și diplomatică importantă în direcția Orientului. El a trimis acolo mai mulți emisari: Jean de Châteaumorand, Guillaume de Montrevel, numit „Pustnicul de la Faye”, Bertrand Lesgare, care a lăsat o relatare a ambasadei sale în Cipru între 1398 și 1400. Pustnicul de la Faye a condus discuțiile cu Cipru, unde Hugo de Lusignan, fiul Mariei de Bourbon, poseda bunuri importante (printre care senioria de Lefkara). Maria de Bourbon, mătușa lui Ludovic al II-lea, rămasă fără descendenți după moartea fiului ei, îl desemnase pe ducele de Bourbon moștenitor universal, iar acesta dorea să-și recupereze drepturile. Montrevel a negociat o despăgubire forfetară de 55.000 de ducați de aur.

Dar acțiunea ducelui și a trimișilor săi nu s-a limitat doar la interesele proprii ale acestuia; el a acționat și în interesul regatului. Așa s-a întâmplat atunci când Jean de Châteaumorand a fost trimis la sultanul Baiazid I pentru a negocia răscumpărarea numeroșilor prizonieri francezi de seamă (printre care viitorul duce de Burgundia, Ioan fără Frică), căzuți în mâinile sultanului după dezastruoasa înfrângere de la Nicopole (septembrie 1396). Châteaumorand a reușit să ducă la bun sfârșit această misiune în 1397, dar răscumpărările au fost enorme.

În iunie 1399, o expediție franceză a plecat din Aigues-Mortes pentru a veni în ajutorul Constantinopolului și al împăratului Manuel al II-lea Paleologul, asediați de Baiazid. Ea a fost condusă de mareșalul Boucicaut, care în tinerețea sa fusese tovarăș al lui Ludovic al II-lea. Châteaumorand, Montrevel și alți cavaleri bourboni l-au însoțit. Expediția a eliberat Constantinopolul și a plecat apoi, luându-l cu sine pe împărat în Occident pentru a convinge regii creștini să vină în mod durabil în sprijinul capitalei sale. Jean de Châteaumorand a rămas acolo, la comanda a două sute de oameni înarmați; el a apărat orașul împotriva atacurilor turcești din decembrie 1399 până în vara lui 1402. Când Tamerlan l-a învins pe Baiazid în bătălia de la Ankara (20 iulie 1402), fapt care a oferit un răgaz Imperiului Bizantin, este foarte probabil ca Châteaumorand să fi fost cel care l-a întâlnit pe Tamerlan.

În 1403, Châteaumorand și Montrevel au condus misiuni în Orient în numele lui Boucicaut, devenit guvernator al Genovei, numit de regele Carol al VI-lea, sub autoritatea căruia orașul Genova se pusese (1396-1409).

În 1409, Ludovic al II-lea a avut în vedere să plece el însuși în Orient și să meargă până la Ierusalim în pelerinaj. În trecere, el dorea să intervină în Moreea, unde poseda drepturi prin moștenirea Mariei de Bourbon. Tulburările din regat, apoi moartea sa, în august 1410, l-au împiedicat să ducă la îndeplinire acest proiect.

Un arbitru al duelului dintre Orléans și Burgundia În 1392, Ludovic de Bourbon a avut grijă de nepotul său atunci când acesta a cunoscut prima criză de nebunie.

El s-a întors în Franța la scurt timp după aceea, dar, în ciuda poziției sale în consiliul de regență, nu a putut împiedica anarhia instalată din cauza nebuniei lui Carol al VI-lea și a luptelor dintre Filip cel Îndrăzneț, apoi Ioan fără Frică și Ludovic de Orléans. În 1401, cu ocazia primei ciocniri dintre Filip și Ludovic, el a obținut împreună cu ducele de Berry reconcilierea lor.

Începând din 1405, el a luat partea nepotului său din Orléans, întrucât a dezaprobat dorința ducelui de Burgundia de a împărți puterea cu Statele provinciale. Când, în 1407, ducele de Orléans a fost asasinat, bătrânul prinț a decis să se retragă pe domeniile sale și a avut în vedere să se stabilească într-o mănăstire a călugărilor celestini, construind una la Vichy .

De altfel, venirea la putere a lui Ioan fără Frică, în 1409, a pus capăt influenței sale asupra guvernului regal. Ducatul său a fost, de asemenea, prins în clește: pe de o parte de posesiunile ducelui de Burgundia (care amenințau Beaujolais), pe de alta de cele ale ducelui de Berry.

Întors la Curte în noiembrie 1408, într-un moment în care se temea că Ioan fără Frică va porni spre Paris pentru a prelua puterea, Ludovic de Bourbon a organizat „răpirea” regelui, pe care l-a scos din capitală și l-a pus în siguranță la Tours.

Ralierea la Armagnaci și sfârșitul vieții Ostil războiului civil, bătrânul duce de Bourbon a refuzat, într-o primă fază, să adere la Liga de la Gien, încheiată în aprilie 1410 și care a dat naștere partidului Armagnacilor. Fiul său, contele de Clermont, s-a alăturat acestora, fapt pentru care ducele l-a mustrat foarte aspru.

La începutul verii, el s-a hotărât în cele din urmă să se alăture prinților din Orléans în lupta lor împotriva lui Ioan fără Frică, dar a murit pe drum, la 19 august 1410, la vârsta de șaptezeci și trei de ani. A fost considerat drept primul întemeietor al statului Bourbonnais, cel care i-a asigurat puterea viitoare.