Hăulit (cunoscute și sub alte denumiri: aulit, ăulit, ălăuit, hăuit, hăulit, hălăuit, agugulit, huhurezat, chiot etc.) este un gen vocal specific folclorul românesc, răspândit în zona subcarpatică a Olteniei.

Hăulitul se remarcă prin alternanța bruscă între registrul vocal de piept și cel de falset, ceea ce îl apropie de jodelul alpin și permite considerarea sa drept un echivalent românesc al acestuia. Din perspectivă istorică, hăulitul a îndeplinit funcția de semnalizare sonoră la mare distanță, fiind utilizat preponderent în context pastoral, dar și ca manifestare a bucuriei (de exemplu, la venirea primăverii).

Din punct de vedere muzical, se bazează adesea pe scara naturală (bazată pe armonicele superioare) și se interpretează în ritm liber (parlando rubato). În tradiția contemporană, hăulitul apare atât ca formă de sine stătătoare (în special în folclorul copiilor), cât și sub formă de inserții vocale specifice integrate în alte genuri, precum doina sau cântecul popular propriu-zis.

Origine și cercetare

Criticul muzical și etnomuzicologul George Breazul a studiat hăulitul încă din anii 1930, descriindu-l ca un obicei străvechi de strigături practicate primăvara, inițial de copii și ulterior preluate de adulți. Aceste strigăte evocau sunetele simple produse de coloana de aer în instrumentele de suflat primitive.

Corneliu Dan Georgescu argumentează că, deși hăulitul a apărut ca tehnică vocală, structura sa melodică specifică, pe care o numește „acordică”, a fost influențată de instrumentele pastorale cu scară naturală (precum buciumul). Deși nu există dovezi directe ale unei funcții magice, se presupune o legătură cu practici ritualice străvechi. Georgescu numea hăulitul „o relicvă vivantă a unei civilizații muzicale preistorice”.

Constantin Brăiloiu a documentat hăulitul în timpul cercetărilor de teren efectuate în județul Gorj între 1933 și 1943, consemnându-l atât ca gen autonom, cât și ca element constitutiv al doinei.

Funcții și context social Hăulitul este strâns legat de cultura pastorală. Sursele de arhivă confirmă practicarea sa de către copii și fete care păzeau vitele sau caprele, utilizându-l pentru a comunica peste dealuri. Fetele foloseau hăulitul și ca semnal de chemare adresat flăcăilor. Astăzi, genul este pe cale de dispariție în forma sa tradițională, păstrându-se mai ales în repertoriul copiilor. Faptul că cele mai autentice înregistrări provin de la femei în vârstă sugerează transferul tradiției din cultura adulților în cea infantilă.

Un exemplu elocvent al fuziunii dintre practica vocală și cea instrumentală este cântatul la fifă – un fluier arhaic, unitonal, al cărui areal de răspândire coincide cu zona restrânsă de practicare a hăulitului în Oltenia. Tradițional, la acest instrument cântau fete tinere, necăsătorite, alternând sunetele instrumentale cu vocalize în tehnica hăulitului. Această interpretare îndeplinea o funcție comunicativă, servind drept semnal pentru comunicarea între flăcăi și fete pe pășuni. Această tradiție unică se situează la granița dintre practica vocală și cea instrumentală, unde fifa creează o bază ritmică pulsatorie, iar hăulitul – linia melodică improvizatorică.

Georgescu distinge două tipuri principale: chiotul (un strigăt ascuțit de bucurie sau chemare, situat la granița dintre vorbire și muzică, fără o structură melodică precisă) și hăulitul propriu-zis, considerat gen muzical distinct. Ambele forme pot apărea independent sau integrate în alte genuri, cum ar fi doina. Chiotul este emis ca strigăt de primăvară sau ca semnal, în timp ce hăulitul apare frecvent la finalul strofelor sau al secțiunilor flexibile (numite de cercetători „strofe elastice”Termenul „strofe elastice” desemnează o structură strofică flexibilă, nefixată, în cântecul popular. Strofa elastică permite variarea numărului de versuri și a formularelor muzicale, precum și inserția de interjecții, exclamații și pasaje de hăulit.).

Caracteristici muzicale Structural, hăulitul se aseamănă cu jodelul, având o formă binară liberă. Prima secțiune constă în variația unui motiv muzical scurt, caracterizat prin treceri rapide între registrele de piept și falset. A doua secțiune (opțională) reprezintă o culminație pe un sunet lung, acut (în falset), urmată de un glissando descendent și un strigăt final.

Melodica sa se fundamentează pe scara naturală, utilizând cu predilecție armonicele naturale superioare (de exemplu, sunetele 3, 4, 5 sau 4, 5, 6 din seria armonică), structură pe care Georgescu o definește drept „melodică acordică”. Există, de asemenea, hăulituri construite pe structuri prepentatonice specifice Olteniei, indicând o influență reciprocă între cele două sisteme melodice.

Trecerea între registre este marcată fonic prin utilizarea unor silabe specifice, precum: ă-u, ngă-u-ă, ă-lă-u. De regulă, vocala [u] corespunde registrului de piept, iar [ă] corespunde registrului de falset.

Ritmica este liberă (parlando rubato), derivând din formule metrice simple (precum anapestul și piricul), care sunt adesea mascate de formule ornamentale ce le conferă varietate.

Răspândire și situația actuală Arealul hăulitului "pur" este azi restrâns la subcarpații a Olteniei. Totuși, strigăte similare (chioturi) se regăsesc și în alte zone, precum Argeș, Mureș, Cluj, fiind asociate cu păstoritul și cu muncile agricole de primăvară.

În Oltenia, arealul hăulitului coincide cu zona de răspândire a – o altă tehnică vocală arhaică.

În prezent, hăulitul autentic este considerat pe cale de dispariție. Cu toate acestea, elementele sale structurale și tehnice au influențat profund alte genuri din folclorul oltenesc, în special cântecele de joc, care sunt considerate cea mai vitală formă de manifestare contemporană a acestuia.

Note de subsol

Note

Bibliografie

Lectură suplimentară

Legături externe

Categorie:Muzică românească Categorie:Folclor românesc