Myojin-sho (Myōjin-shō) (în ) este un vulcan subacvatic situat la aproximativ 450 de kilometri sud de Tokyo, pe creasta Izu-Ogasawara din Insulele Izu. Activitatea vulcanică a fost detectată acolo încă din 1869. De atunci, au avut loc mai multe erupții, cea mai puternică ducând la apariția și dispariția unei mici insule.
Numele Myōjin-shō provine de la o barcă de pescuit, No. 11 Myōjin-Maru din orașul Yaizu, prefectura Shizuoka, care a raportat prima erupție din dimineața zilei de 17 septembrie 1952.
Erupția din 1952-1953 miniatura|Myōjin-shō, care ridică un nor de fum vulcanic, și echipajul navei „Shikine” care îl privește (1952). Erupția vulcanică din 1952 până în 1953 a fost una dintre cele mai mari erupții înregistrate, cu apariția și dispariția repetată a unei insule, care la un moment dat a depășit zece metri deasupra nivelului mării, înainte de a se scufunda în urma unei erupții majore în septembrie 1953. La 24 septembrie 1952, o navă de cercetare, Kaiyo Maru Nr. 5, aparținând Departamentului Hidrografic al Agenției pentru Siguranța Maritimă, a fost distrusă de vulcan, pierzându-și întreaga echipă de 31 de persoane (inclusiv cei nouă oameni de știință care studiau erupția). Ca urmare, departamentul a dezvoltat Manbou (Pește-Soare), o navă de cercetare radiocomandată fără echipaj, și a folosit-o pentru cercetarea zonelor maritime periculoase, cum ar fi vulcanii submarini.
Aceasta a fost prima dată când a fost detectată activitate vulcanică folosind canalul SOFAR.
În 1953, nava de cercetare Umitaka-maru a Universității de Pescuit din Tokyo a realizat observații și, împreună cu datele anterioare, a completat pentru prima dată o hartă a fundului mării din zona Myōjin-shō.„Finalizarea hărții submarine a recifului Myōjin” – Asahi Shimbun, 7 septembrie 1953, pagina 4. Ulterior, au fost observate frecvent decolorări ale apei mării din apropiere, iar o zonă de pericol vulcanic submarin a fost stabilită (ridicată la 9 august 1999).
Sondajul din 1998-1999 În 1989, Agenția de Siguranță Maritimă a efectuat o investigație cu ajutorul unei geamanduri autonome numită Manbou, confirmând că Myōjin-shō este un dom vulcanic post-calderă aflat pe marginea calderei Myōjin.
În 1998, o a doua geamandură fără echipaj, Manbou II, a efectuat cercetări care au dezvăluit detalii precise despre topografia zonei. În prezent, nu se observă decolorări evidente ale apei, dar au fost confirmate activități hidrotermale și emanații de gaze.
Manbou II a efectuat cercetarea zonei marine într-un radiu de 3 mile marine (aproximativ 5,4 kilometri) în jurul Myōjin-shō. Shoyo a efectuat cercetarea zonei marine într-un radiu de aproximativ 10 mile nautice (aproximativ 18,5 kilometri), dar mai departe de zona de 3 mile nautice (5,6 km). Manbou II funcționează după instrucțiuni preprogramate și măsoară adâncimea și temperatura apei. Sondajul batimetric realizat de Manbou II a fost efectuat folosind ecosounder-ul „PRD-601” la intervale de 0,2 mile nautice (aproximativ 370 metri). Shoyo a realizat un sondaj cuprinzător, incluzând cercetări geologice și geofizice ale fundului mării. Sondajul batimetric efectuat de Shoyo a fost realizat folosind ecosounder-ul „Seabeam 2112” la intervale de 0,5 mile nautice (aproximativ 930 metri).
Structura Corpul principal al vulcanului submarin este numit muntele submarin Myōjin, cu o diferență de altitudine de 1.400 – 1.600 metri, iar dimensiunea este de aproximativ 30 pe 25 kilometri, est-vest, nord-sud. Somma este aproape circulară, cu un diametru de 7 pe 9 kilometri, iar înălțimea este de 1.000 – 1.400 metri.
Anterior, Myōjin-shō era considerat conul central al unui vulcan dublu, cu stâncile Bayonnaise (stânci de 9,9 metri înălțime deasupra nivelului mării) ca parte a sommei (Mita, 1949). Ca urmare a sondajului, însă, autorii au constatat că atât Myōjin-shō, cât și stâncile Bayonnaise sunt conuri pe somma unui vulcan dublu. Baza acestui vulcan dublu se află la o adâncime
Diametrul podelei calderei este de 5,6 kilometri și aproximativ 1.100 metri adâncime. Conul central este o înălțime cunoscută anterior sub numele de Takane-shō, 328 metri sub nivelul mării.
Este un vulcan care erupe lavă de tip dacit (la fel ca Muntele Unzen-Fugendake) și are tendința de a provoca explozii violente. Activitatea vulcanică intensă a dus de mai multe ori la formarea unor insule noi, ce au atins altitudini de 200–300 de metri, dar acestea fie au fost distruse de propriile explozii, fie erodate de valuri, astfel că până în prezent nu s-a format o insulă stabilă. Totuși, deoarece insulele nou formate pe marea liberă (公海上) puteau fi revendicate de țara care le descoperea, nave din SUA, URSS, China, Coreea și Filipine au început să apară frecvent în zonă.La acea vreme, marea teritorială era de 3 mile marine. Odată cu Convenția ONU asupra dreptului mării din 1982, marea teritorială a devenit de 12 mile marine, iar atât Myōjin-shō, cât și Takane-shō se află în întregime în apele teritoriale japoneze, astfel încât, în cazul în care o nouă insulă ar reapărea, aceasta ar deveni automat teritoriu japonez.
Myōjin-shō este un con post-calderă format în partea de nord-est a sommei vulcanului dublu. Este un con singular, de formă conică, și are o înălțime de 550 de metri, cu adâncimea minimă de 50 de metri. A fost obținută o înregistrare care sugerează o emisie de bule în apropierea vârfului și au fost observate micro-cutremure lângă Myōjin-shō, ceea ce arată că vulcanul este încă activ, deși la un nivel scăzut.
Cronologie 1869: erupție submarină 1870: erupție submarină, formare insulă nouă 1871: erupție submarină 1896: apariția unei insule noi 14 aprilie 1906: coloană de fum, piatră ponce plutitoare aprilie–iulie 1915: formarea unui banc, erupție submarină 1934: erupție submarină 1946: (februarie – formarea mai multor insule; decembrie – insulele distruse, transformate în recife) 1952: (17 septembrie – explozie, formarea unei insule; 23 septembrie – insula dispare; 24 septembrie – naufragiul Kaiyo Maru nr. 5, toți cei 31 de membri ai echipajului morți; 11 octombrie – insulă nouă formată) 1953: (11 martie – explozii multiple, insula dispare; 5 aprilie – insulă reapare; 1 septembrie – explozie vizibilă din Aogashima;„Marea explozie a recifului Myōjin – raportată de pe insula Aogashima” – Asahi Shimbun, 3 septembrie 1953, pagina 7. 3 septembrie – insula dispare sub nivelul mării) 4 noiembrie 1954: erupție submarină 25 iunie 1955: erupție submarină 21 iulie 1960: erupție submarină, coloană de fum ianuarie–aprilie 1970: erupție submarină, piatră ponce plutitoare 1971, 1979, 1980, 1982, 1986, 1987, 1988, 2017, 2023: decolorări marine observate
Galerie de imagini
Erupția din 1952
Note
Legături externe Studiu asupra Myojin-sho
Vulcan
Categorie:Vulcani Categorie:Infobox mapframe without OSM relation ID on Wikidata