Al Treilea Război Anglo-Afgan a fost un conflict militar scurt, care a început la 3 mai și s-a încheiat la 8 august 1919. Noul emir al Afganistanului, Amanullah Han, a declarat jihad împotriva britanicilor, atât pentru a proclama independența deplină a țării sale, cât și pentru a-și întări legitimitatea. Forțele sale au invadat India britanică pe trei fronturi, profitând de tulburările din India, încercând să recupereze vechile provincii afgane de la vest de fluviul Indus.
La început, afganii au obținut victorii, reușind să ocupe Bagh după ce au învins trupele britanice. Britanicii au contraatacat și au respins trupele afgane. Luptele au continuat în Kurram, unde britanicii au fost copleșiți. În sud, aceștia au ocupat , iar ofensiva afgană asupra Thal a fost oprită, britanicii contraocupând Dacca până la sfârșitul lunii mai.
Royal Air Force a fost folosită pentru bombardamente și atacuri aeriene asupra triburilor de la frontieră, dar și asupra unor ținte din interiorul Afganistanului, inclusiv Kabul și Jalalabad. Deși limitate ca amploare, aceste atacuri au contribuit la decizia lui Amanullah de a solicita armistițiu în iunie.
Prin Tratatul Anglo-Afgan din 1919, semnat la 8 august, Afganistanul a recăpătat controlul de jure asupra afacerilor externe, pierdut anterior în favoarea britanicilor, iar în schimb a recunoscut Linia Durand ca frontieră internațională între India și Afganistan.
Totuși, conflictul a aprins numeroase răscoale în , care au continuat până la sfârșitul Rajului Britanic.
Context Cauza de bază a celui de-al Treilea Război Anglo-Afgan își are originea cu mult timp înainte de începerea luptelor. Pentru britanicii din India, Afganistanul era perceput ca o amenințare. Aceștia se temeau de intențiile Rusiei, fiind preocupați de posibilitatea ca o invazie a Indiei să fie lansată de forțele țariste prin Afganistan. Această perioadă a devenit cunoscută sub numele de Marele Joc. În încercarea de a înlătura această amenințare, britanicii au făcut numeroase încercări de a-și impune voința la Kabul și, de-a lungul secolului al XIX-lea, au purtat două războaie: Primul Război Anglo-Afgan (1839–1842) și Al Doilea Război Anglo-Afgan (1878–1880).
Sfârșitul celui de-al Doilea Război Afgano-Britanic în 1880 a marcat începutul a aproape 40 de ani de bune relații între Marea Britanie și Afganistan, sub conducerea lui Abdur Rahman Han și Habibullah Han, perioadă în care britanicii au încercat să gestioneze politica externă afgană prin plata unui subsidiu consistent. Deși țara rămânea, în aparență, independentă, prin Tratatul de la Gandamak (1879) a acceptat ca în chestiuni externe să „...nu aibă ferestre spre lumea exterioară, cu excepția celor orientate către India”. În realitate însă, acest lucru nu a fost aplicat strict, iar Afganistanul a continuat să întrețină contacte diplomatice cu alte state fără aprobarea britanică.
În 1901, moartea emirului Abdur Rahman Han a dus indirect la războiul izbucnit 18 ani mai târziu. Succesorul său, Habibullah, a fost un lider pragmatic, care se alia cu britanicii sau cu rușii în funcție de interesele Afganistanului. În ciuda nemulțumirii considerabile că nu fusese consultat cu privire la Convenția anglo-rusă din 1907 (Convenția de la Sankt Petersburg), Afganistanul a rămas neutru în timpul Primului Război Mondial (1914–1918), rezistând presiunilor crescânde din partea Imperiului Otoman, care intrase în conflict alături de Puterile Centrale; sultanul otoman (ca lider titular al Islamului) a chemat atunci la un război sfânt împotriva Aliaților.
Deși a rămas neutru în conflict, Habibullah a acceptat o misiune turco-germană la Kabul și asistență militară din partea Puterilor Centrale, încercând să profite de ambele tabere. Prin tergiversări constante, el a respins numeroase cereri de sprijin venite din partea Puterilor Centrale, dar nu a reușit să țină sub control liderii tribali turbulenți, care încercau să submineze stăpânirea britanică din India, în timp ce agenți otomani instigau la revolte de frontieră. Britanicii considerau de multă vreme că Afganistanul era singurul stat capabil să invadeze India, ceea ce reprezenta o amenințare serioasă. Plecarea unei mari părți din armata indiană britanică pentru a lupta în străinătate și veștile despre înfrângerile britanice în fața otomanilor au favorizat acțiunile agenților otomani, iar în 1915 au izbucnit revolte ale triburilor Mohmand și apoi Mahsud. Cu toate acestea, frontiera a rămas în general stabilă, într-un moment în care Marea Britanie nu-și putea permite probleme suplimentare.
Misiunea turco-germană a părăsit Kabulul în 1916. Până atunci însă, reușise să-l convingă pe Habibullah că Afganistanul era o națiune independentă și că nu trebuia să fie subordonată nimănui. La sfârșitul Primului Război Mondial, Habibullah a încercat să obțină recompense de la guvernul britanic pentru sprijinul său din timpul conflictului. Căutând recunoașterea independenței Afganistanului în chestiuni externe, a cerut un loc la Conferința de Pace de la Versailles din 1919. Cererea i-a fost respinsă de viceregele Frederic Thesiger, primul viconte Chelmsford, pe motiv că participarea era rezervată exclusiv beligeranților. Negocierile urmau să continue, dar înainte de a începe, Habibullah a fost asasinat la 19 februarie 1919.
Aceasta a dus la o luptă pentru putere: fratele lui Habibullah, Nasrullah Han, s-a autoproclamat succesor, în timp ce la Kabul, Amanullah – al treilea fiu al lui Habibullah (din a doua soție) – s-a proclamat și el emir. Armata afgană bănuia complicitatea lui Amanullah la moartea tatălui său. Căutând să-și consolideze puterea, odată cu urcarea pe tron în aprilie 1919, Amanullah s-a prezentat drept susținător al idealurilor democratice, promițând reforme guvernamentale. El a afirmat că nu trebuie să existe muncă forțată, tiranie sau opresiune, și că Afganistanul trebuie să fie liber și independent, nemaifiind legat de Tratatul de la Gandamak.
Amanullah și-a arestat unchiul, pe Nasrullah, și l-a condamnat la închisoare pe viață pentru uciderea lui Habibullah. Nasrullah fusese liderul unei facțiuni mai conservatoare în Afganistan, iar tratamentul aplicat lui a făcut ca poziția lui Amanullah ca emir să fie oarecum fragilă. Până în aprilie 1919, Amanullah a realizat că, dacă nu găsește o modalitate de a împăca elementele conservatoare, va fi puțin probabil să-și mențină controlul asupra puterii. Căutând o diversiune de la luptele interne din curtea afgană și simțind oportunitatea oferită de tulburările civile din India, după masacrul de la Amritsar,Following a similar trend to what was happening in Afghanistan, there had been a rising nationalist movement in India at the same time, culminating in riots and disorder in Punjab. On 13 April 1919, Dyer learnt that a large political meeting was taking place at the Jallianwala Bagh, an enclosed area in Amritsar. Fearing that the agitators would incite the crowd to violence and murder and that he had a very small force to protect the European community, Dyer marched 50 men into the Bagh and subsequently opened fire, killing 379 and wounding a further 1,500. Collett 2007 Amanullah a decis să invadeze India Britanică.
Istoricul Lee afirmă că istoricii afgani prezintă de obicei cel de-al Treilea Război Anglo-Afgan ca pe un război de independență, când, în realitate, a fost un jihad. La urcarea pe tron, Amanullah declarase deja independența Afganistanului, iar britanicii nu erau în măsură să o împiedice. În plus, Mahmud Tarzi, socrul lui Amanullah, a fost numit ministru de externe, în provocare directă la interdicția britanică ce împiedica Afganistanul să stabilească relații directe cu state străine. Cercetări recente sugerează că Amanullah a declanșat războiul pentru a proteja independența Afganistanului, care fusese deja, neoficial, „securizată” după Primul Război Mondial.
Forțele afgane În 1919, armata regulată afgană nu era o forță foarte formidabilă și putea aduna doar aproximativ 50.000 de oameni. Aceștia erau organizați în 21 de regimente de cavalerie și 75 de batalioane de infanterie, sprijiniți de circa 280 de piese de artilerie modernă, organizate în 70 de baterii. În plus, însă, ca un impuls al puterii armatei, comandamentul afgan putea conta pe loialitatea a până la 80.000 de tribali de frontieră și pe un număr nedeterminat de dezertori din unități de miliție locală aflate sub comanda britanică.
În realitate, armata regulată afgană nu era pregătită pentru război. Ca și în anii trecuți, nivelurile superioare ale corpului ofițeresc erau marcate de intrigi politice. În cartea sa despre campanie, general-locotenentul George Molesworth a oferit următoarea evaluare a armatei emirului: stanga|miniatura|336x336px|Răzoinici Afgani, 1922 Unitățile regulate afgane... erau slab instruite, prost plătite și, probabil, sub efectiv. Cavaleria nu era cu mult mai bună decât o infanterie mediocră călare pe ponei la fel de mediocri. Puștile variau de la tipuri moderne germane, turcești și britanice, până la modele învechite Martinis și Snyders. Puține unități de infanterie aveau baionete. Artileria era tractată de ponei sau transportată pe animale de povară și includea obuziere moderne Krupp de 10 cm, tunuri de munte Krupp de 75 mm și arme vechi de 7 livre. Existau și câteva mitraliere Gardiner foarte vechi, cu patru țevi. Muniția era în cantitate redusă, iar distribuția ei trebuia să fi fost extrem de dificilă. Pentru artilerie se folosea multă pulbere neagră, atât ca propulsant, cât și ca încărcătură explozivă pentru proiectile. Atelierele arsenalului din Kabul erau rudimentare și personalul era format în mare parte din meșteșugari Sikh, ingenioși, dar cu puțină pricepere reală. Nu exista un sistem de transport organizat, iar aranjamentele pentru aprovizionare erau elementare.Ca sprijin pentru trupele regulate, comandamentul afgan se aștepta să mobilizeze triburile, care puteau aduna numai în regiunea Khyber până la 20.000–30.000 de luptători Afridizi. Spre deosebire totală de regulați, lashkar-urile tribale erau probabil cele mai bune trupe de care dispuneau afganii: de o excelentă calitate combativă, bine înarmați — în principal cu arme pe care și le făceau singuri sau pe care le furaseră din garnizoane — și cu rezerve abundente de muniție.
Forțele britanice și indiene Pentru a face față acestei amenințări, britanicii puteau apela la o forță mult mai mare. În mai 1919, armata britanică și cea britanico-indiană, fără a include miliția de frontieră, însumau opt divizii, precum și cinci brigăzi independente de infanterie și trei de cavalerie. Totuși, din această forță, întreaga Provincie a Frontierei de Nord-Vest dispunea de trei divizii de infanterie și două brigăzi de cavalerie, deși exista și rezerva centrală a Cartierului General al Indiei (GHQ India), formată dintr-o divizie de infanterie și o brigadă de cavalerie. Din aceste efective s-a format o forță de șoc de două divizii de infanterie și două brigăzi de cavalerie pentru operațiuni ofensive pe frontul Khyber, cu posibilitatea de a fi folosită și în zonele Tochi și Kurram. O divizie de infanterie și o așa-numită brigadă „călăreață” au fost de asemenea desemnate pentru operațiuni pe frontul Baluchistan–Zhob. Existau și trei brigăzi de frontieră, precum și numeroase unități de miliție de frontieră și corpuri neregulate. miniatura|304x304px|Un bombardier Handley Page Type O al Royal Air Force, cu aripile pliate spre spate.