Aderarea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord la Comunitățile Europene (CE) — precursoarele Uniunii Europene — a fost un proces complex, marcat de negocieri politice, opoziție și compromisuri.
Context istoric După cel de-al Doilea Război Mondial, în Europa de Vest au apărut inițiative de integrare economică și politică pentru a asigura pacea și prosperitatea.
În 1951 a fost creată Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), iar în 1957, prin Tratatul de la Roma, au luat naștere Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Euratom. Regatul Unit nu a participat inițial la aceste inițiative, preferând o zonă de liber schimb (EFTA – European Free Trade Association) formată în 1960.
Primele tentative de aderare 1961 – Guvernul britanic condus de Harold Macmillan a cerut aderarea la CEE. Franța, sub conducerea președintelui Charles de Gaulle, a respins cererea (în 1963), considerând că Marea Britanie are legături prea strânse cu SUA și nu este suficient de „europeană”. 1967 – O nouă cerere de aderare, sub guvernul laburist condus de Harold Wilson, a fost din nou respinsă de de Gaulle.
Aderarea efectivă După retragerea lui Charles de Gaulle (1969) și venirea la putere a lui Georges Pompidou, opoziția Franței a scăzut. Negocierile s-au reluat, iar Regatul Unit a semnat Tratatul de Aderare la 22 ianuarie 1972, împreună cu Irlanda și Danemarca. Aderarea a devenit efectivă la 1 ianuarie 1973.
Referendumul din 1975
În 1975, guvernul laburist al lui Harold Wilson a organizat un referendum național pentru a confirma menținerea țării în Comunitate. Rezultatul: 67% dintre alegători au votat pentru rămânerea în CEE.
Categorie:Relațiile externe ale Regatului Unit Categorie:1972 în Regatul Unit Categorie:Tratate ale Regatului Unit