Enghien-les-Bains este o comună franceză, situată în departamentul Val-d'Oise, în regiunea Île-de-France.
Geografie [{ "type": "ExternalData", "service": "geoline", "ids": "Q1075351", "properties": { "fill": "#fc3", "stroke": "#ac6600" }}, { "type": "ExternalData", "service": "geoline", "ids": "Q1344620", "properties": { "fill": "#fc3", "stroke": "#ac6600" }}]
Localizare Enghien-les-Bains se află la ieșirea sudică a văii Montmorency, astăzi puternic urbanizată (300.000 de locuitori), în punctul unde valea se îngustează între două coline: colina Orgemont, la sud, și colina pe care este situat orașul Montmorency, la nord. Această îngustare a provocat concentrarea pâraielor care se scurg din pădurea Montmorency și de pe colinele Parisis, dând astfel naștere lacului Enghien, la originea formării comunei.
Suprafața comunei este de doar 177 ha, dintre care 43 ha reprezintă lacul. Locuințele individuale predomină în Enghien-les-Bains, ocupând 49,8 % din suprafața totală a comunei. Acest tip de locuință este alcătuit în mare parte din proprietăți burgheze din secolul al XIX-lea, situate în special pe malurile lacului și pe bulevardul Cotte, iar mai rar din vile contemporane. În jurul acestora se dezvoltă centrul orașului, organizat în jurul străzii comerciale Général-de-Gaulle și al căii ferate Gara Paris-Nord–Pontoise, alcătuit din locuințe colective de dimensiuni mici sau medii (clădiri de patru până la cinci etaje, în general) și dintr-un front continuu de locuințe joase de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Orașul nu are cartiere oficial delimitate cu o identitate proprie, având în vedere dimensiunea sa redusă, și nici o zonă de activitate economică, vocația sa rămânând, încă de la înființare, în 1850, preponderent rezidențială și comercială. De asemenea, Enghien nu dispune de ansambluri de locuințe colective de mari dimensiuni.
Comune limitrofe
Climă În 2010, clima comunei este de tipul climatului oceanic degradat al câmpiilor din Centru și Nord, conform unui studiu al Centrului Național de Cercetare Științifică (CNRS) pe baza unui set de date care acoperă perioada 1971-2000. În 2020, Météo-France a publicat o tipologie a climatului pentru Franța metropolitană, în care comuna este expusă unui climat oceanic și se află în regiunea climatică Sud-vest a bazinului Parisian, caracterizată printr-o ploaie redusă, în special primăvara (120-150 mm) și un iarnă rece (3,5 °C).
Pentru perioada 1971-2000, temperatura anuală medie este de 12,1 °C, cu o amplitudine termică anuală de 15,5 °C. Cumulul anual mediu de precipitații este de 657 mm, cu 10,3 zile de precipitații în ianuarie și 7,8 zile în iulie. Pentru perioada 1991-2020, temperatura medie anuală observată la stația meteorologică Météo-France cea mai apropiată, situată în comuna Bonneuil-en-France la 9 km distanță, este de 12,1 °C, iar cumulul anual mediu de precipitații este de 616,3 mm.
Parametrii climatici ai comunei au fost estimați pentru mijlocul secolului (2041-2070) conform diferitelor scenarii de emisie de gaze cu efect de seră, bazate pe noile proiecții climatice de referință DRIAS-2020. Aceștia pot fi consultați pe un site dedicat publicat de Météo-France în noiembrie 2022.
Urbanism Tipologie La 1 ianuarie 2024, Enghien-les-Bains este clasificată drept mare centru urban, conform noii grile comunale de densitate în șapte niveluri, stabilită de INSEE (Institutul Național de Statistică și Studii Economice) în 2022. Ea aparține unității urbane Paris, o aglomerație interdepartamentală care reunește 407 comune, dintre care face parte ca localitate din zona suburbană. În plus, comuna face parte din zona metropolitană a Parisului, din care constituie o localitate a polului principal. Această zonă cuprinde 1.929 de comune.
Căi de comunicație și transporturi Rețea rutieră Comuna este traversată în centrul său de drumul departamental RD 311 (Argenteuil–Sarcelles), iar la nordul ei se găsește drumul RD 928 (Saint-Denis–Hérouville), care marchează limita administrativă cu Montmorency. Aceste două artere rutiere suportă un trafic mediu preponderent local, însă circulația este dificilă în orele de vârf din cauza numărului limitat de benzi (două benzi urbane cu parcare laterală) și a traversării în sens unic a centrului orașului Enghien-les-Bains de către RD 311.
Spre deosebire de majoritatea localităților care s-au dezvoltat în jurul unui nucleu istoric, Enghien, creație tipică a secolului al XIX-lea, a evoluat diferit. Două axe de comunicație ortogonale și rectilinii constituie structura sa urbană: drumul Argenteuil–Montmorency, care urmează barajul lacului, și linia ferată a Companiei Căilor Ferate din Nord, trasată în 1846. Rețeaua stradală a viitoarei comune a fost concepută având aceste două direcții ca axe principale. Spre deosebire de majoritatea orașelor adunate în jurul bisericii, Enghien s-a dezvoltat în jurul activității sale termale.
Comuna este ușor accesibilă de pe autostrada A15, aflată la trei kilometri, și se situează la mai puțin de cincisprezece minute de porțile Parisului pe cale rutieră.
Toponimie Enghien-les-Bains își datorează numele orașului belgian Enghien. Determinantul les-Bains („băile”) este posterior descoperirii izvorului sulfuros.
Localitatea belgiană este menționată pentru prima dată în texte din secolul al XI-lea sub formele Edinghen sau Edinghem. Se regăsește forma Adinghien în 1092, apoi Anghien în 1147, Aienghien în 1227 și, pentru prima dată, Enghien în 1264.
Este vorba despre un toponim compus cu dublul sufix -ing-hem, caracteristic toponimiei flamande. Sufixul -ing(en) desemnează ideea de „posesie” („la casa lui”), iar -hem se referă la natura locului, însemnând „cămin” sau „sat”, având aceeași origine germanică precum vechiul termen francez ham, din care derivă „hameau” („cătun”).
Acesta este precedat, ca în toate toponimele terminate în -ing-hem, de un nume de persoană germanic. Cel mai probabil este vorba despre Edo, un antroponim francic regăsit, posibil, și în Etting (Lorena). Acest tip de formare toponimică este foarte frecvent în departamentele Nord și Pas-de-Calais, de exemplu în Eringhem (Nord), Maninghem (Pas-de-Calais) etc.. Forma -hien reprezintă o adaptare franceză, după modelul Mazinghien, Frelinghien (Nord).
Istorie În Evul Mediu, Enghien era o mică seniorie a comitatului Hainaut, situată în apropiere de Bruxelles, în Belgia. Marie de Luxembourg (1462–1546) a moștenit feuda în anul 1526 și a adus-o ca zestre la căsătoria sa cu . Cel de-al doilea dintre nepoții lor, Ludovic I de Bourbon-Condé, a fost primul duce de Enghien, în 1566. Totuși, titlul, care nu a fost înregistrat oficial, s-a stins odată cu moartea sa, în 1569.
În 1689, prinții de Condé au obținut de la Ludovic al XIV-lea permisiunea de a transforma ducatul Montmorency, pe care îl dețineau din 1633, în ducatul Enghien. În mod oficial, orașul Montmorency, valea și iazul său trebuiau să poarte denumirea de „Enghien”. În practică însă, uzul a păstrat numele originar de Montmorency pentru localitate, în timp ce iazul a devenit cunoscut sub numele de „iazul (sau lacul) Enghien”.
Un izvor sulfuros
Până în secolul al XVIII-lea, iazul numit Montmorenci sau Saint-Gratien, cu maluri mlăștinoase, nu a atras așezări umane: doar o moară, atestată încă din secolul al XII-lea, era amplasată la deversorul iazului (actuala esplanadă Patenôtre-Desnoyers), alături de câteva construcții dependente de castelul Ormesson, existente pe teritoriul actual al comunei. Diga de pământ care forma barajul deversorului era străbătută de un drum aflat într-o stare precară, legând cele două cetăți medievale Argenteuil și Montmorency, cunoscut sub numele de „drumul iazului” (chemin de l’étang) — acesta stă la originea actualei rue du Général-de-Gaulle. Iazul, denumit „iazul nou”, prin opoziție cu „iazul vechi” aflat la poalele bisericii din Montmorency (astăzi dispărut), era o întindere mlăștinoasă de apă, puțin adâncă, cu o suprafață de aproximativ cincizeci de hectare, ale cărei maluri nordice erau instabile și acoperite de stuf. Acest iaz a rezultat din confluența mai multor pârâuri la fundul vastei văi Montmorency, cu o pantă abia perceptibilă spre Sena. Scurgerea de suprafață era însoțită de o circulație subterană prin straturile de ghips și calcar care alcătuiesc colinele din jur, unde apele se încărcau cu sulfuri.
Domeniul a aparținut mult timp seniorilor din Montmorency, care au avut numeroase conflicte cu abația Saint-Denis, din cauza intercalării posesiunilor lor. Moșia a revenit, prin alianță, familiei Condé, după moartea ultimului Montmorency în 1632, executat la ordinul cardinalului Richelieu pentru complot împotriva regelui.
În 1766, Louis Cotte, tânăr preot la Montmorency și pasionat de științe, descoperă în timpul plimbărilor sale un pârâu „urât mirositor”, de fapt sulfuros, care izvora în apropierea deversorului iazului. El efectuează mai multe experimente științifice, scufundă monede din diferite metale, observă că rațele trăiesc în acea apă fără a fi afectate și prezintă concluziile sale într-un memoriu adresat Academiei Regale de Științe. Natura sulfuroasă a apelor este confirmată de Pierre Joseph Macquer, chimist și membru al Academiei.
Începând cu 1772, prințul de Condé îi acordă lui Louis-Guillaume Le Veillard, administrator al apelor de la Passy și viitor primar al comunei Passy, concesiunea izvorului sulfuros pentru o perioadă de patru ani; totuși, acesta nu reușește să exploateze izvorul, întrucât nu obține autorizațiile necesare de la Facultatea de Medicină. O nouă concesiune îi este acordată, de data aceasta pentru șaizeci de ani, cu obligația de a plăti prințului o redevență de patruzeci de franci, de a continua demersurile pentru obținerea aprobărilor oficiale privind exploatarea izvorului și de a întreține în stare bună puțurile și rezervoarele fântânii construite de el în 1772. În 1781, Le Veillard ridică un nou bazin din piatră. În același an, sunt puse în circulație noi trăsuri, la prețul de treizeci de soli pe oră, pentru cei care nu dețineau propriile vehicule. Trăsurile publice, care străbăteau valea Montmorency cu doisprezece soli de persoană și pe lieue, contribuiau la creșterea afluenței către izvor.
Un articol redactat de doi medici, publicat în Journal de Paris la 24 mai 1787, descria cum secretarul însărcinat cu ordinele prințului de Condé s-a vindecat, datorită virtuților apelor din Enghien, de o afecțiune care îl chinuia de zece ani. Acest articol a contribuit semnificativ la creșterea renumelui noii stațiuni termale. În acea perioadă, cătunul Enghien era format doar din câteva colibe care înconjurau casa morarului. Două barăci adăposteau căzile rudimentare ale primilor curanți. În 1800, doamna Gauthier, sora lui — fondatorul Caisse d’Épargne — a achiziționat băile din Enghien și a fondat primul stabiliment termal la sfârșitul Primului Imperiu.
Jean-Baptiste Péligot, administrator general al spitalelor și ospiciilor din Paris, ajunge pe malurile lacului în 1821. El renunță atunci la funcțiile sale pariziene și își dedică viața și averea personală dezvoltării tinerei stațiuni termale.
Regele Ludovic al XVIII-lea s-a vindecat, în 1823, de un ulcer la picior folosind apele din Enghien, la recomandarea medicului său personal, baronul . De atunci, apele orașului au devenit brusc la modă. Entuziasmul „înaltei societăți pariziene” pentru Enghien a adus un număr tot mai mare de curanți în stabilimentul termal, recent reamenajat.
Nașterea unei comune