În dreptul penal, autoincriminarea este actul de a face o declarație care te expune unei acuzații de răspundere penală sau urmăririi penale. Autoincriminarea poate avea loc fie direct, fie indirect: direct, prin intermediul interogatoriului, în care sunt dezvăluite informații de natură autoincriminatoare; sau indirect, atunci când informații de natură autoincriminatoare sunt dezvăluite în mod voluntar, fără presiunea altei persoane.

În multe sisteme juridice, infractorii acuzați nu pot fi obligați să se autoincrimineze - aceștia pot alege să vorbească cu poliția sau cu alte autorități, dar nu pot fi pedepsiți pentru refuzul de a face acest lucru.

Există 108 țări și jurisdicții care emit în prezent avertismente legale suspecților, inclusiv dreptul de a păstra tăcerea. Aceste legi nu sunt uniforme în întreaga lume; cu toate acestea, statele membre ale Uniunii Europene și-au elaborat legile în jurul ghidului UE.

Istorie Modul în care privilegiul autoincriminării a ajuns să fie instituit în dreptul comun continuă să fie dezbătut de istoricii juridici. Cea mai influentă relatare despre originile dreptului comun al privilegiului împotriva autoincriminării este lucrarea lui Leonard Levy, Origins of the Fifth Amendment

La origini, a fost, fără îndoială, invenția celor vinovați de crime religioase... și, mai târziu, de crime politice... de cele mai multe ori, infracțiunea era doar o critică la adresa guvernului, a politicilor sale sau a funcționarilor săi. Dreptul era atunci asociat cu vinovăția pentru crime de conștiință, de credință și de asociere. În sensul cel mai larg, era o protecție nu a celor vinovați sau a celor nevinovați, ci a libertății de exprimare, a libertății politice, a dreptului de a se închina după bunul plac.

Levy a susținut că privilegiul avea rădăcini străvechi în dreptul comun, în timp ce Wigmore a spus că privilegiul s-a dezvoltat mai târziu, în secolul al XVII-lea, pentru a proteja disidenții religioși de jurămintele inchizitoriale. Richard H. Helmholz a scris că privilegiul s-a dezvoltat și în alte instanțe.

Levy a corelat în mod explicit privilegiul autoincriminării cu interdicția confesiunilor sub constrângere, prevăzută de dreptul comun.A existat o opoziție substanțială față de extinderea privilegiului la anchetele polițienești moderne.Extinderea principiului la contexte anistorice a fost aspru criticată de Edward Corwin și de Roscoe Pound, decanul Facultății de Drept Harvard.

După țară

Australia În drepturile comune din Australia există un drept limitat împotriva autoincriminării, dar nu este protejat de constituția federală sau la nivel de stat, unde au loc majoritatea urmăririlor penale. În cauza Sorby v Commonwealth (1983), Înalta Curte a afirmat că privilegiul common law împotriva autoincriminării poate fi abrogat doar prin prevederi legale explicite. O serie de statute federale impun indivizilor să ofere răspunsuri veridice la întrebările adresate de agențiile guvernamentale - inclusiv Comisia Australiană pentru Criminalitate, Comisia Australiană pentru Concurență și Consumatori, Organizația Australiană de Informații de Securitate și Comisia Australiană pentru Valori Mobiliare și Investiții - și nu prevăd nicio excepție pentru declarațiile autoincriminatoare.

Statele Unite Al Cincilea Amendament la Constituția Statelor Unite protejează acuzatul de a fi forțat să se autoincrimineze într-o infracțiune. Amendamentul prevede:Nicio persoană ... nu va fi obligată în orice proces penal să fie martor împotriva sa ...În plus, conform avertismentului Miranda, o persoană are și dreptul de a păstra tăcerea în timpul arestului poliției, pentru a nu dezvălui nicio informație incriminatoare. Pentru a invoca acest drept constituțional de a păstra tăcerea, o persoană trebuie să le spună în mod explicit și lipsit de echivoc ofițerilor că își exercită acest drept. Prin urmare, păstrarea tăcerii fără o exclamație prealabilă că își exercită acest drept constituțional nu invocă acest drept.

Note de:Nemo tenetur se ipsum accusare Categorie:Drept penal Categorie:Drept procesual penal