miniatura|Pactul de la Varșovia la începutul anilor 1960. România și Albania sunt colorate în roșu deschis, în timp ce restul membrilor Pactului de la Varșovia sunt în roșu.
Desatelizarea Republicii Socialiste România de Uniunea Sovietică a reprezentat procesul prin care România s-a eliberat, în anii 1960, de statutul său de stat satelit al Uniunii Sovietice. Conducerea românească a realizat o desatelizare parțială, profitând de erorile și vulnerabilitățile lui Nikita Hrușciov. Independența României a fost tolerată de Moscova întrucât conducerea de la București nu intenționa să abandoneze comunismul. Deși România a rămas membră atât a Pactului de la Varșovia, cât și a CAER, aceasta nu avea să fie un membru docil al niciunuia dintre aceste organisme.
Chiar înainte de venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, România manifesta un grad ridicat de autonomie în raport cu Uniunea Sovietică, în contrast cu majoritatea celorlalți membri ai Pactului de la Varșovia. Regimul românesc era în mare măsură impermeabil la influența politică sovietică, iar Ceaușescu a devenit singurul lider din blocul estic care s-a opus deschis politicilor de glasnost și perestroika. Din cauza relației conflictuale dintre București și Moscova, Occidentul nu a considerat Uniunea Sovietică responsabilă pentru politicile urmate de România, așa cum a procedat în cazul altor state din regiune, precum Cehoslovacia și Polonia.
La începutul anului 1990, ministrul sovietic de externe, Eduard Șevardnadze, a confirmat implicit lipsa influenței sovietice asupra României lui Ceaușescu. Întrebat dacă avea sens să viziteze România la mai puțin de două săptămâni după revoluție, Șevardnadze a afirmat că doar printr-o vizită directă putea evalua modalitățile de „restaurare a influenței sovietice”.
Independența manifestată de România a lăsat puțin spațiu pentru manifestări similare ale altor state socialiste, ceea ce a condus la izolarea sa în cadrul blocului estic. La sfârșitul anilor 1960, liderii Władysław Gomułka din Polonia și Todor Jivkov din Bulgaria au sugerat chiar excluderea României din Pactul de la Varșovia, ca urmare a pozițiilor sale divergente, inclusiv în legătură cu amendamentele propuse de România la Tratatul de Neproliferare Nucleară. Sprijinul ulterior acordat de România proiectului sovietic al tratatului de neproliferare, semnat însă fără participarea sa, a făcut publice pentru prima dată dezacordurile dintre România și ceilalți membri ai Pactului de la Varșovia.
Primăvara de la Praga a oferit României oportunitatea de a-și transforma izolarea într-o formă consolidată de independență. România lui Ceaușescu a exercitat, în cadrul Pactului de la Varșovia, un nivel de influență comparabil cu cel al Franței conduse de Charles de Gaulle în cadrul NATO. Cu toate acestea, spre deosebire de retragerea Franței din structurile militare integrate ale NATO, conducerea românească a ales să rămână în Pactul de la Varșovia, percepându-l ca pe un instrument util pentru afirmarea propriei autonomii.
După preluarea conducerii Pactului de la Varșovia în 1960 de către mareșalul sovietic Andrei Greciko, atât România, cât și Albania se retrăseseră din structurile militare integrate ale Pactului. În prima parte a anilor 1960, Greciko a inițiat programe menite să limiteze răspândirea pozițiilor doctrinare românești, considerate o amenințare la adresa unității Pactului. Deși Albania s-a retras oficial din Pact în 1968, România a ales să rămână membră. Printre motivele acestei decizii s-au numărat interesul lui Ceaușescu de a menține amenințarea unei intervenții externe pentru a-și consolida legitimitatea naționalistă, precum și accesul privilegiat la canale de dialog cu NATO și la diverse forumuri europene. Un exemplu relevant îl constituie participarea României, distinct de ceilalți membri ai Pactului, la negocierile care au condus la Acordurile de la Helsinki.
Unii istorici, precum Robert King și Dennis Deletant, contestă utilizarea termenului „independență” pentru a descrie relațiile României cu Uniunea Sovietică, preferând termenul „autonomie”, având în vedere apartenența continuă a României la CAER și la Pactul de la Varșovia, precum și angajamentul său față de socialism. Totuși, această interpretare nu explică pe deplin anumite acțiuni ale României, precum blocarea aderării Republicii Populare Mongole la Pactul de la Varșovia în iulie 1963, votul în favoarea unei rezoluții a ONU din noiembrie 1963 privind stabilirea unei zone fără arme nucleare în America Latină, în condițiile în care celelalte state socialiste s-au abținut, sau opoziția față de propunerea sovietică din 1964 privind o „ripostă colectivă puternică” împotriva Chinei.
Istorie
Desatelizarea (1956–1965) După instaurarea unui guvern dominat de Partidul Comunist Român în 1945, România a devenit rapid un satelit sovietic incontestabil. Deciziile privind politica externă și economică erau luate la Moscova și puse în aplicare de conducerea comunistă locală. Această perioadă de dominație sovietică necontestată a durat până în 1955.
O ambiție constantă a liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost retragerea completă a trupelor sovietice de pe teritoriul românesc. Aceasta a fost realizată la 25 iulie 1958, când România a anunțat oficial că toate unitățile sovietice părăsiseră țara, eveniment considerat cea mai importantă evoluție politică internă din perioada cuprinsă între 1956 și moartea lui Gheorghiu-Dej în 1965.
Conform tratatelor de pace din 1947, forțele sovietice staționate în România aveau rolul de a proteja liniile de aprovizionare către bazele sovietice din Austria. După semnarea tratatului de independență al Austriei în 1955 și retragerea Armatei Roșii din această țară, justificarea prezenței militare sovietice în România a devenit caducă. Autoritățile române au sugerat astfel Moscovei reconsiderarea necesității menținerii trupelor sovietice pe teritoriul românesc. Reacția lui Nikita Hrușciov a fost inițial ostilă, iar în urma Revoluției Ungare din 1956 s-a decis menținerea temporară a Armatei Roșii în România.
Totuși, la o reuniune a Pactului de la Varșovia din mai 1958, în contextul dorinței lui Hrușciov de a îmbunătăți relațiile cu Occidentul, a fost anunțată retragerea trupelor sovietice din România. Decizia a fost influențată și de nemulțumirea populației române față de modul în care a fost tratat liderul revoluției maghiare, Imre Nagy, arestat, transferat temporar în România și ulterior trimis înapoi în Ungaria pentru a fi judecat într-un proces secret.
Retragerea militară sovietică a început la începutul lunii iulie 1958 și s-a încheiat până la sfârșitul lunii. Aceasta a constituit primul pas major către desovietizarea și desatelizarea României. Retragerea din 1958, coroborată cu ruptura sino-sovietică, a creat condiții favorabile pentru realinierea poziției României în cadrul CAER. Întreprinderile SovRom, prin intermediul cărora Uniunea Sovietică exercitase un control extins asupra economiei românești, fuseseră deja desființate în 1954.
În anii următori, autoritățile române au inițiat un proces de eliminare a simbolurilor sovietice: în 1963, numeroase străzi și instituții au revenit la denumirile lor anterioare sau au primit nume românești; Institutul Rus din București a fost închis, iar limba rusă a încetat să mai fie a doua limbă obligatorie în școli. În decembrie 1964, consilierii sovietici, inclusiv cei din aparatul de securitate și informații, au fost retrași din România.
Gheorghiu-Dej a murit în martie 1965, fiind succedat de Nicolae Ceaușescu, care a intensificat apelul la naționalism ca sursă de legitimare politică. Această orientare era incompatibilă cu menținerea statutului de stat satelit.
În aprilie 1964, România și-a proclamat oficial independența față de controlul Uniunii Sovietice și a anunțat intenția de a reorienta economia către agricultură și exploatarea resurselor naturale.
Declarația din 22 aprilie 1964 a Partidului Comunist Român a afirmat explicit dreptul fiecărui partid marxist-leninist de a-și elabora independent politicile, respingând existența unor partide „superioare” sau „subordonate” și negând validitatea unor modele unice de construcție socialistă. Aceasta a echivalat cu o declarație de independență politică și ideologică față de Moscova.
Constituția din 1965 a înlocuit denumirea oficială de „Republică Populară” cu cea de „Republică Socialistă”, termenul anterior fiind asociat frecvent cu statutul de stat satelit în sfera de influență sovietică. În același deceniu, referirile la „eliberatorii sovietici” au fost eliminate din imnul național.
Dezvoltări ulterioare (1965–1984) Perioada conducerii lui Nicolae Ceaușescu, începută în 1965, a fost caracterizată prin naționalizarea discursului politic și personalizarea puterii.
În 1962, economiștii sovietici au propus subordonarea economiilor Europei de Est, inclusiv a celei românești, unui organism supranațional de planificare în cadrul CAER. Începând cu 1964, pozițiile conducerii române în problemele internaționale au început să difere frecvent și semnificativ de cele ale Uniunii Sovietice. Un moment de cotitură a avut loc în 1968, când Nicolae Ceaușescu a criticat public invazia Cehoslovaciei de către Pactul de la Varșovia și a refuzat participarea României la această acțiune.
În plan economic și diplomatic, România a inițiat contacte directe cu Occidentul. În 1972, statul român a abordat oficial Comunitatea Europeană pentru obținerea unor condiții comerciale preferențiale și a adoptat în mod repetat poziții independente în cadrul Organizației Națiunilor Unite. În 1973, România a devenit prima țară membră a Pactului de la Varșovia care își desfășura cea mai mare parte a comerțului exterior cu state necomuniste.
În 1967, CAER a adoptat așa-numitul „principiu al părții interesate”, conform căruia statele membre aveau dreptul să se retragă din proiectele comune fără a împiedica participarea celorlalte țări. Deși, teoretic, fiecare stat putea bloca inițiativele prin veto, mecanismul a fost conceput pentru a permite României să își urmeze propria strategie economică fără a părăsi organizația sau a paraliza activitatea acesteia.
Sub conducerea lui Ceaușescu, România a elaborat cea mai independentă politică externă dintre toate statele Pactului de la Varșovia. Deși nu mai avea trupe sovietice staționate pe teritoriul său, România a încetat să mai participe la exercițiile militare ale Pactului începând cu 1962. Cel mai puțin activ membru al CAER, România a devenit totodată membră a Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale. O parte semnificativă a autonomiei sale economice a fost facilitată de producția internă de petrol și cereale, care a redus dependența față de Uniunea Sovietică.
În 1974, România a respins cererea sovietică de construire a unei linii ferate cu ecartament larg între Odesa și Varna, care ar fi traversat estul țării și ar fi putut fi utilizată pentru deplasarea rapidă a unor unități militare majore către Bulgaria. România s-a opus utilizării teritoriului său de către forțe militare străine, fiind, alături de Bulgaria, unul dintre puținii membri ai Pactului de la Varșovia care nu au permis staționarea trupelor străine pe teritoriul lor.U.S. Government Printing Office, 1986, MFN Status for Hungary, Romania, China, and Afghanistan, p. 381
Deși România a participat la exerciții aeriene și navale comune ale Pactului de la Varșovia, a refuzat organizarea acestora pe propriul teritoriu. În plus, conducerea română a pus capăt îndoctrinării politice și instruirii militare sovietice în cadrul Armatei Române și a limitat influența ofițerilor sovietici asupra deciziilor interne privind personalul militar.