Un bombardier nocturn este un bombardier destinat special pentru efectuarea misiunilor de bombardament pe timp de noapte. Termenul are acum mai ales o semnificație istorică. Bombardamentele nocturne au început în Primul Război Mondial și s-au răspândit pe scară largă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. O serie de tipuri de aeronave moderne sunt proiectate în principal pentru bombardamente nocturne, dar forțele aeriene nu le mai denumesc bombardiere nocturne. Termenii mai comuni în prezent includ „avion de interdicție” și „avion de vânătoare și atac”, iar astfel de aeronave tind să aibă capacități de zbor în orice condiții meteorologice, zi sau noapte.
Primul Război Mondial Bombardamentul strategic și bombardamentul nocturn erau noutăți în Primul Război Mondial, iar noaptea se făceau fost făcute mai multe experimente cu avioane precum , , și diverse avioane gigantice precum și . Navigarea era dificilă și precizia era aproape inexistentă, dar efectul psihologic era puternic. Bombardamentul nocturn funcționa ca o armă de teroare.
Înainte de introducerea radarului, aeronavele care zburau noaptea erau aproape imposibil de localizat cu suficientă precizie pentru a fi atacate. Ecolocația era utilizată pentru obținerea unor coordonate preliminare aproximative. Proiectoarele care scanau cerul puteau ilumina aeronavele din întâmplare și le puteau urmări suficient de mult timp pentru ca artileria antiaeriană să poată trage câteva focuri. Ca o alternativă, avioanele de vânătoare nocturne erau folosite pentru interceptare. Acestea cooperau cu proiectoarele sau încercau să localizeze bombardierele în lumina lunii. Rata de succes a acestor apărări era atât de scăzută, încât se credea pe scară largă că „bombardierul va trece întotdeauna”, după cum spunea prim-ministrul britanic Stanley Baldwin. Încă din Primul Război Mondial, bombardierul era considerat o armă de teroare, iar mai târziu a fost văzut ca o armă strategică principală a războiului total. După cum a spus Baldwin mai târziu, scopul lor principal era „să ucidă femeile și copiii inamicului mai repede decât aceștia îi ucideau pe ai voștri”Keith Middlemas și Anthony John Lane Barnes, Baldwin: A Biography, Weidenfeld and Nicolson, 1969, p. 722..
Perioada interbelică și al Doilea Război Mondial Odată cu creșterea performanțelor aeronavelor, a crescut și puterea lor de foc defensivă. La mijlocul anilor 1930, opiniile s-au schimbat și a ieșit în prim-plan ideea raidurilor diurne ale aeronavelor care se apărau singure. În practică, aceste aeronave s-au dovedit a fi complet vulnerabile în fața avioanele de vânătoare moderne și au fost repede readuse la rolul de bombardament nocturn. Cu toate acestea, aceste aeronave nu fuseseră proiectate pentru navigația nocturnă și, în general, nu erau eficiente în aceste misiuni:
Nu cred că ne-am dat seama la momentul respectiv că echipamentul nostru nu era chiar potrivit pentru asta. Uitaseră să proiecteze sau să producă echipamente de navigație, așa că bombardierul Wellington, care era destinat să fie un bombardier de zi, a trebuit să opereze noaptea, deoarece era foarte vulnerabil în timpul zilei. Avea practic același echipament ca și Tiger Moth, cu o singură excepție: Wellington avea o antenă buclă. Zburam la 500 sau 600 de mile deasupra teritoriului inamic, încercând să localizăm o țintă în întuneric total, adesea cu nori sub noi și multă ceață industrială. Nu este de mirare că bombardierele noastre se aflau la 5, 10 mile distanță. Nu exista un flux de bombardiere. Eram în mare parte pe cont propriu, poate 10 sau 14 avioane la intervale regulate. —John Gee, Bomber Command pilot"Reforming the Command", Operations, Personal Stories, The Bomber Command Association a fost singura forță care a continuat raidurile strategice de bombardament în timpul zilei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acestea s-au dovedit la fel de dezastruoase ca și încercările anterioare ale Royal Air Force și Luftwaffe și au trebuit să fie anulate la sfârșitul anului 1943. Apariția avionului de vânătoare P-51 Mustang în rolul de „avion de escortă pentru bombardiere” a permis reluarea acestor misiuni în 1944, iar avionul de vânătoare a avut un succes atât de, încât forțele de vânătoare ale Luftwaffe au fost aproape distruse până la sfârșitul primăverii. Mai târziu, și RAF a început să participe la raidurile de bombardament în timpul zilei, consolidând înfrângerea Germaniei.
USAAF a aplicat același concept și în cazul raidurilor aeriene împotriva Japoniei din iunie 1944-începutul anului 1945, cu bombardamente de precizie în timpul zilei asupra instalațiilor industriale japoneze, folosind bombardiere grele Boeing B-29 Superfortress. Cu toate acestea, rezultatele nu au fost satisfăcătoare din cauza curenților de aer de mare înălțime frecvente care deviau explozivii puternici de la țintă, a problemelor de navigație, a tirului antiaerian și a proiectoarelor, ceea ce a dus la pierderi mari în rândul echipajelor B-29.
Ca urmare, USAAF a trecut în februarie 1945 la raiduri incendiare la joasă altitudine împotriva orașelor japoneze, majoritatea având loc noaptea. Cel mai devastator raid aerian din timpul războiului a fost bombardamentul incendiar al orașului Tokyo din noaptea de 9-10 martie 1945, care a distrus 4.100 de hectare, a ucis 100.000 de japonezi și a lăsat un milion de oameni fără adăpostB-29s Victory in the PacificSUICIDE ATTACKS ON B-29s
Note
Categorie:Bombardiere