Istoria Franței în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

Istoria Franței în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial este perioada din istoria Franței între 3 septembrie 1939 și 8 mai 1945. Într-o primă fază, după ce a declarat război Germaniei la 3 septembrie 1939, Franța a participat numai formal, practic fără lupte la război în ceea ce a fost numit „Războiul ciudat”, până când a fost atacată de Germania, la 10 mai 1940. A fost învinsă în Bătălia Franței și a cerut armistițiu, care a fost semnat la 22 iunie 1940. Partea ei de nord a fost ocupată efectiv de Germania, o mică parte din sud-estul ei de către Italia, iar restul din partea de sud a devenit un stat supus Germaniei numit Statul Francez, sub regimul de la Vichy, după numele capitalei sale. La 11 noiembrie 1942, și așa-zisa „zonă liberă” a fost invadată de armata germană.

În afara Franței s-a dezvoltat mișcarea Franța Liberă, sub conducerea generalului Charles de Gaulle refugiat la Londra, care a continuat lupta împreună cu Marea Britanie, apoi și cu Statele Unite ale Americii, iar pe teritoriul ei a început și s-a accentuat treptat o Rezistență internă. Eliberarea Franței a început odată cu debarcarea din Normandia a Aliaților apuseni, la 6 iunie 1944. La eliberare a participat împreună cu aceștia și armata franceză formată în Marea Britanie și în partea din Imperiul colonial francez care se alăturase Franței Libere, precum și luptătorii Rezistenței interne. Aproape tot teritoriul Franței a fost eliberat până în noiembrie 1944, după care armata franceză a participat împreună cu aliații ei la invadarea Germaniei, învingerea și capitularea ei la 8 mai 1945.

Preliminarii În 1933, în Germania a ajuns la putere Adolf Hitler. Drept urmare, relațiile dintre state s-au schimbat fundamental în Europa. Puterea nazistă a contestat tratatul de la Versailles încheiat în 1919 în urma Primului Război Mondial și a început să acționeze în această direcție. A ieșit din Societatea Națiunilor, a început să se înarmeze intens și a făcut primele încercări de expansiune, deocamdată către Austria. Franța s-a simțit amenințată și și-a căutat aliați. În 1935 a încheiat un acord de ajutor reciproc cu Uniunea Sovietică (URSS). A încheiat acorduri și cu Italia, dar aceasta a invadat Etiopia și Franța s-a simțit obligată să aplice sancțiuni împotriva ei. Atunci Italia a denunțat acordurile cu ea și s-a apropiat de GermaniaHoop 2011, p. 1054..

Dreapta se opunea puternic apropierii de URSS și în februarie 1936, când parlamentul a ratificat acordul cu ea, a votat unitar împotrivă. Sub pretextul ratificării, Germania a denunțat tratatele de la Locarno și a trimis trupe în regiunea Ruhr care fusese demilitarizată până atunci în virtutea tratatului de la Versailles. Franța nu a reacționat cu forța. De altfel, majoritatea opiniei publice era pacifistă, voia să evite războiul cu orice preț, fiind încă sub efectul enormelor pierderi omenești din timpul Primului Război MondialHoop 2011, p. 1055..

În martie 1938, Germania a anexat Austria, apoi a emis pretenții asupra regiunii Sudeților aparținând Cehoslovaciei. Pe eșichierul politic francez, atât dreapta, cât și stânga erau de asemenea aproape în întregime pentru evitarea războiului, cu prețul unor concesii acordate Germaniei. Numai Partidul Comunist Francez (PCF) cerea o intervenție pentru apărarea CehoslovacieiZéraffa-Dray 1992, p. 100.. La 29 septembrie 1938, Franța și Marea Britanie au cedat pretențiilor lui Hitler prin semnarea acordului de la München, deși aveau obligații de aliați față de Cehoslovacia. Până la urmă, în martie 1939, Germania a ocupat toată Cehia și MoraviaHoop 2011, p. 1060-1061., iar Slovacia a devenit vasala ei ca stat aparteSirinelli 2017, 161..

Spre sfârșitul lui 1938, majoritatea populației franceze era deja împotriva oricărei concesii făcute Germaniei. Doar extrema dreaptă, simpatizantă a nazismului, și minoritatea opiniei publice care o urma se pronunța împotriva oricărei intervenții împotriva GermanieiSirinelli 2017, p. 166.. Guvernul și-a dat seama că războiul era inevitabil și printr-o lege din 20 martie 1939 a fost autorizat să ia prin decrete orice măsuri necesare apărăriiSirinelli 2017, p. 167..

În aprilie 1939, Germania a emis pretenții față de Polonia, cerând Gdańskul (Danzigul). Polonia a refuzat, de data aceasta cu sprijinul Franței și al Marii Britanii. Încă de la începutul lunii aprilie, Franța a început tratative cu caracter militar cu URSS despre apărarea Poloniei, dar aceasta a refuzat ca trupe sovietice să treacă pe teritoriul ei. Până la urmă, la 23 august 1939, Uniunea Sovietică a încheiat pactul Ribbentrop-Molotov, de neagresiune cu Germania.

Majoritatea clasei politice a rămas în continuare fermă față de Germania. Extrema dreaptă, antisovietică, a fost derutată de atitudinea Germaniei și nu și-a exprimat opinia. În schimb PCF, care din 1934 urmase directivele venite de la Moscova de a combate fascismul italian și nazismul german, a fost șocat de schimbarea de orientare sovietică și a intrat în criză, mulți comuniști ieșind din partid. În plus, a început să fie persecutat de putere, la 26 august 1939 fiind interzisă presa comunistăZéraffa-Dray 1992, p. 104.Sirinelli 2017, p. 166-167..

Războiul ciudat

thumb|Anunțarea declarației de război la 3 septembrie 1939 La 1 septembrie 1939, Germania a atacat Polonia, declanșând astfel Al Doilea Război Mondial. Marea Britanie a declarat război Germaniei. La 2 septembrie, deputații francezi, inclusiv cei comuniști au votat un credit extraordinar de 70 de miliarde de franci, iar la 3 septembrie și Franța a declarat război Germaniei. Totuși, nu a existat unitate națională cum fusese în 1914, când disensiunile politice încetaseră.

S-a efectuat mobilizarea generală. Forțele armate erau destul de bine echipate, mai ales cu nave de război, datorită unui efort de înarmare făcut începând cu 1934, deși limitat de o relativă lipsă de adaptare a industriei la nevoile armatei. Aceasta era inferioară celei germane în primul rând în privința aviației, dar și în a artileriei antiaeriene și a artileriei antitanc. Nu avea nici unități de parașutiști. Ceea ce s-a dovedit ulterior greșit, a fost în primul rând strategia. În anii 1930, Franța a construit un sistem de fortificații numit linia Maginot pe frontiera ei de est, dar nu și pe frontiera cu Belgia. Conducerea militară franceză era pregătită cu o strategie defensivă bazată pe aceasta și pe credința că Ardenii sunt de netrecut. Franța avea destule tancuri, și încă din 1934, Charles de Gaulle, pe atunci colonel, propusese crearea unor unități blindate pregătite pentru o strategie ofensivă, dar nu a fost elaborată o astfel de strategieZéraffa-Dray 1992, p. 105-106.Hoop 2011, p. 1064..

Altă problemă de partea Aliaților era de ordin organizatoric. Sistemul responsabilităților era încâlcit, ceea ce dăuna eficacității conducerii operațiunilor. Nu exista coordonare nici între francezi și britanicii staționați pe teritoriul Franței. Existau și disensiuni între generalul Maurice Gamelin, comandantul-șef al armatei, adeptul strategiei defensive, și generalul , comandantul trupelor din nord-est. Majoritatea trupelor franceze era dispusă de la Marea Nordului la Ardeni, iar o parte era staționată pe linia Maginot, dar Ardenii nu erau apărați. Numai în caz de atac german, trupele franceze ar fi urmat să treacă frontiera în Belgia sau în Țările de Jos (Olanda). Bazându-se pe strategia lor defensivă, francezii nu au început operațiuni militare și deocamdată nici germanii nu au atacat. A avut loc la 16 octombrie 1939 doar o scurtă incursiune a francezilor în actualul Saarland germanZéraffa-Dray 1992, p.  106-107.. thumb|Soldați britanici și francezi în timpul războiului ciudat

Disensiunile politice nu au încetat nici după declararea războiului. Încă mai erau pacifiști, de mai multe orientări politice, iar prim-ministrul Édouard Daladier era criticat și de aceștia, și de cei care voiau să se treacă la o ofensivă decisivă. Printre pacifiști era și PCF, care urma noile directive ale URSS. Când la 17 septembrie 1939, aceasta a invadat partea de est a Poloniei în virtutea înțelegerii secrete cuprinse în pactul cu Germania, PCF a fost dizolvat și reprimarea lui a ocupat centrul vieții politice. Singurul aspect pozitiv al activității guvernului a fost strângerea relațiilor cu Marea Britanie, dar neavând susținerea întregii Camere a Deputaților (camera inferioară a parlamentului), Daladier și-a dat demisia. A fost înlocuit cu Paul Reynaud, un politician de centru-dreapta, învestit numai cu o mică majoritate de voturi în Cameră, guvernul lui fiind și el divizat între partizani și adversari ai trecerii la ofensivă. Reynaud a vrut să-l numească secretar de cabinet la Ministerul de Război pe de Gaulle, dar Daladier, rămas ministru de război, și Marele Stat Major s-au opus. A hotărât de asemenea să-l înlocuiască pe Gamelin cu Georges și să-l demită pe Daladier, provocând o criză guvernamentală și dându-și demisia la 9 mai 1940, dar la 10 mai germanii au atacat Franța și el fost nevoit să-și retragă demisia, păstrându-l pe Gamelin în fruntea armateiZéraffa-Dray 1992, p. 107-108.Sirinelli 2017, p. 170-171..

Între timp a avut loc o nouă operațiune militară franco-britanică începută în aprilie-mai 1940. La 9 aprilie, germanii au invadat Danemarca și Norvegia, apoi trupe britanice și franceze au pornit pe mare către orașul norvegian Narvik, ca să împiedice transporturile de minereu de fier din portul orașului către Germania. La 16 mai au atacat trupele germane de acolo și la 27 mai au ocupat orașul, dar fiindcă la 10 mai Germania atacase Franța, trupele franco-britanice s-au retras din NarvikSirinelli 2017, p. 169-170..

În cele opt luni de război ciudat, starea de spirit a populației se deteriorase din lipsa unei voințe și a unui proiect politic mobilizatoare din partea guvernanților. În plus, populația a fost afectată de creșterea prețului produselor industriale și de raționarea alimentelor de bază, a săpunului și a cărbunelui, din cauza trecerii la economia războiuluiSirinelli 2017, p. 171..

Înfrângerea

thumb|Coloană de prizonieri de război francezi

La 10 mai 1940, Germania a atacat fără declarație de război statele neutre Belgia și Olanda. A fost o operațiune fulger, efectuată mai ales cu tancurile și aviația. Trupele franceze au pornit în ajutorul celor două țări, dar la 13 mai, diviziile blindate germane comandate de generalul Heinz Guderian au trecut Ardenii, au pătruns în Franța pe la Sedan, ocolind linia Maginot, și au continuat să înainteze. Aceasta a provocat panica trupelor belgiene, olandeze și franceze, care s-au retras spre frontiera franceză. La 14 mai, Olanda a capitulat. La 18 mai, Paul Reynaud l-a numit pe mareșalul Philippe Pétain vice-prim-ministru și l-a înlocuit pe Gamelin cu generalul Maxime Weygand. La 21 mai, acesta a comandat o contraofensivă a unei părți a armatei condusă de generalul Georges și a alteia a generalului , care la 25 mai s-a terminat cu un eșec din cauza acțiunii eficiente a lui Guderian, a retragerii premature a englezilor la Dunkerque și a morții după rănirea în luptă a lui Billotte. La 28 mai a capitulat și Belgia, iar la Dunkerque, trupele engleze și o parte a celor franceze retrase acolo au început, sub bombardamentele aviației germane, să se îmbarce ca să treacă în Anglia, operație care a reușit să salveze în jur de 230.000 de britanici și 110.000 de francezi. La 4 iunie, germanii au ocupat Dunkerque, iar la 5 iunie au rupt linia de apărare pe care o mai aveau francezii, și s-au îndreptat către Paris. La 10 iunie, și Italia a atacat Franța. În aceeași zi, guvernul a părăsit Parisul, retrăgându-se la Tours, apoi la Bordeaux. Parisul a fost declarat oraș deschis și germanii l-au ocupat la 14 iunieZéraffa-Dray 1992, p. 108-109.Sirinelli 2017, p. 174..